Paul Gorban în dialog cu pictorul Dan Hatmanu
Paul Gorban: Duceţi între rame o viaţă de artist. La cei 82 de ani pe care îi aveţi, peste 60 au fost dedicaţi picturii. Majoritatea criticilor vorbesc la persoana dumneavoastră ca despre un nostalgic al copilăriei, al Iaşilor de altădată, deschizător de figuri şi chipuri omeneşti. Chiar şi în această seară, academicianul Constantin Ciopraga, făcând referire la vernisajul „Iaşul, evocare sentimentală”, vorbea despre dumneavoastră ca despre un recuperator al memoriei. Pe de altă parte, universitarul ieşean, Nicolae Creţu vede în lucrările dumneavoastră un tom de confesiuni, confesiuni ale uliţelor Iaşului văzut fie de casele şi zidurile din Păcurari, fie de cele din Târgul Cucu.
Dan Hatmanu: Da, păi au dreptate în ceea ce au spus. Sunt de acord cu ei, dar să ştiţi că eu nu prea ţin socoteala anilor pe care i-am dăruit picturii, mai ales atunci când sunt în perioada de creaţie… atunci nu mă gândesc la timp, pentru că nu depind de el. Doar de sănătate depind. Dacă sunt sănătos, atunci am forţă, am bunăstare şi mă simt pregătit să intru în vibraţia semnăturii mele; atunci dau tot din ceea ce mă impresionează în jurul meu.
P.G.: L-aţi cunoscut în tinereţe pe pictorul Corneliu Baba. I-aţi stat mult timp în preajmă şi la un moment dat nu mai eraţi, pentru că de fapt vă absorbise într-u totul.
D.H.: Eram un mare admirator al lui, şi al artei lui. Mi-a fost profesorul meu şi am fost influenţat de pictura lui. Am fost atât de mult influenţat, încât la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu ştiai dacă lucrările mele sunt ale lui sau dacă lucrările lui sunt ale mele. Nu aveam personalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală şi încetul şi cu răbdare să îmi găsesc drumul meu. Îl admiram atât de mult încât ajunsesem la un moment dat să îi imit până şi comportamentul, clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simţeam ca şi mâinile le folosesc ca el.
P.G.: L-aţi avut, aşadar, model pe Corneliu Baba însă, aveţi sau aţi avut în preajmă un tânăr pasionat de creionul şi comportamentul dumneavoastră?
D.H.: Corneliu Baba îmi spunea la un moment dat, „băi Dane, îţi doresc să ai şi tu un student cum eşti tu pentru mine”, iar Dumnezeu mi-a ajutat şi mi-a dat mai mulţi studenţi care mi-au adus satisfacţie şi mulţumire sufletească. Am avut astfel de studenţi în mai multe generaţii. Unul dintre ei este chiar pictorul Stelian Onica care astăzi se ocupă de tinerii pictori de la teologie. Alt pictor pe care l-am ţinut pe lângă mine şi care mi-a adus satisfacţie este Mircea Eugen.
P.G.: Tot Corneliu Baba spunea că „purtaţi viciul portretului”. La ce se refera?
D.H.: Da, el spunea „porţi în tine viciul portretului”, însă eu care eram influenţat de el. Am preluat acest lucru pentru că mi-am dat seama că şi eu port în mine viciul portretului.
P.G.: Au fost şi alţi pictori care v-au motivat, în afară de Corneliu Baba?
D.H.: Am fost atât de mult influenţat de maestrul Corneliu Baba încât nu am mai suportat să fiu influenţat de nimeni. Sigur că am căutat pe unii să îi descifrez, să îi admir acolo unde era cazul. O parte dintre ei m-au făcut să îmi dau seama ce tip de probleme abordez, cu toate astea, totuşi nu erau problemele lor, erau problemele mele.
P.G.: Iaşul v-a deschis bucuria de a cunoaşte mulţi oameni, el este oraşul în care aţi creat toată viaţa. Nu aţi preferat să mergeţi la capitală, aşa cum au făcut-o foarte mulţi din generaţia dumneavoastră. Totuşi aţi rămas să faceţi portrete, să pensonaţi chipuri şi străzi pavate. Care a fost primul portret pe care l-aţi făcut?
D.H.: Eu am făcut mai multe tipuri de portrete. De pildă am făcut portrete oficiale, în special pentru profesori, pentru intelectualii şi politicienii, care, pentru mine reprezentau mai curând nişte documente. Accentul a căzut pe asemănarea lor psihică. Căutam să îi definesc, să le construiesc portretele după caracterul lor, şi de cele mai multe ori îmi ieşeau din prima. Am făcut şi portrete care m-au impresionat prin noutatea pe care mi-o ofereau mie, ca portretist, iar aici mă refer la cele făcute bătrânilor, copiilor a căror chipuri şi expresii faciale le găseam interesante. Iar ultima categorie privind redarea chipurilor umane, este cel al autoportretelor. De fapt cu acesta am şi început, cu autoportretul, pentru că era modelul cel mai la îndemână şi care nu mă costa bani, nu avea pretenţii privind semănarea sau flatarea. Mă uimeam pe mine însumi, descoperindu-mă de fiecare dată nou, parcă era pentru prima oară când mă pictam, însă nu urmăream asta, ci căutam să mă perfecţionez.
P.G.: Aţi spus mai devreme că urmăreaţi accentul psihologic atunci când creionaţi un portret. Prietenul dumneavoastră Constantin Coroiu spunea într-un articol aşa: „Dan Hatmanu face un portret psihologic pe linia lui Nicolae Tonitza – Theodor Pallady – Corneliu Baba”.
D.H.: Aşa este. Nu caut să rămân la suprafaţă, ci dimpotrivă caut să intru în adâncimea chipului, îi caut ascunsurile, provocările, sap până acolo până unde cred că l-am descoperit pe om, şi când l-am descoperit, îi arăt să se vadă pe el însuşi, sigur ca şi cum s-ar privi în oglindă prin ochilor mei.
P.G.: Puţini artişti reuşeau în perioada comunistă să facă vernisaje în străinătate. Dumneavoastră acolo v-aţi redescoperit, acolo aţi ieşit din umbra maestrului Baba, motiv pentru care vă găsim, undeva pe la 1964 la Paris în acelaşi galerie cu Picasso. Să înţeleg că momentul a provocat un pas important. Un român în occident.
D.H.: La Paris am expus întâi la „Galerie du Passeur", unde a expus înaintea mea şi Picasso. La vârsta aceea am fost chiar surprins că pot expune alături de Picasso. Aveam, totuşi, puţină experienţă, însă faptul că eram în acelaşi galerie cu Picasso mi-a dat multă încredere, m-a stimulat. Mă lăudam cu asta, pentru că, aşa cum ai spus, artiştii români nu erau bine văzuţi… doar Brâncuşi ce era mai apreciat de pe la noi. M-a ajutat întâlnirea cu Picasso, însă trebuie să fii atent în astfel de situaţii, să nu cazi în mândrie, adică să ţi-o iei în cap, cum s-ar spune pe româneşte, să te crezi foarte mare, pentru că nu ai decât de pierdut…
P.G.: Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la un alt vernisaj de pe strada Lăpuşneanu, vernisajul prietenei dumneavoastră, Cela Neamţu, în toamna anului trecut, v-am văzut nostalgic privind spre o motocicletă care era aşezată lângă gardul Muzeului Unirii. Are acest autovehicul o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?
D.H.: Eu, aşa cum am scris şi în cartea „Amintiri în timp” am fost „un copil fricos şi plăpând”. La un moment dat, cumnatul meu care îşi luase motocicletă m-a motivat să îmi iau şi eu o motocicletă. M-am consultat cu prietenii mei, printre care şi cu profesorul Brânzei şi unii psihiatri. Aceştia din urmă mi-au spus: „este foarte bine să conduci o motocicletă, pentru că îţi descoperi puterile şi capeţi încredere în tine”. Este o terapie grozavă pe care o recomand. Mi-am cumpărat motocicletă şi într-adevăr, am căpătat curajul şi la un moment dat chiar exageram în ceea ce priveşte viteza. Devenisem un as pe două roţi. Reuşisem prin acest sport să îmi depărtez frica. Am călătorit mult cu motocicleta, şi cu fiecare loc nou cunoscut, fiecare stradă nouă simţeam cum câştig încredere în ce fac.
P.G.: Dincolo de sportul pe roţi aţi mai practicat un sport. Sportul reconstrucţiei Universităţii de Arte din Iaşi. Aţi fost o perioada bună de timp rectorul acestei instituţii. În perioada comunistă cum se împăcau artele cu puterea politică?
D.H.: Da am fost rector. M-am luptat ca să reînfiinţez Facultatea de Artă Plastică din cadrul Conservatorului, şi asta într-o perioadă în care multe instituţii culturale erau desfiinţate. A fost un mare succes că am reuşit să reînfiinţez această facultate, iar ei au spus „domnule dacă tot ai reuşit să o reînfiinţezi, ia şi reorganizeaz-o!”. Aveam nevoie de clădire, aveam nevoie de fonduri, aveam nevoie de foarte multe lucruri, însă m-am zbătut, aşa cum au făcut înaintaşii noştri rectori printre care Ştefan Dumitrescu, să lupt şi pentru învăţământul artistic. Am vrut să creez condiţii tinerilor ca să se poată forma ca artişti. Reuşisem să trimit cadre didactice şi studenţi la concursuri în străinătate, chiar dacă era dificil. Am reuşit în perioada aceea să reînfiinţez şcoala artelor la Iaşi.
P.G.: Eu fiind tânăr, mă cutremur când mă gândesc la soarta educaţiei pe care au avut-o părinţii mei în vremurile acelea. Şi că tot vorbim de cutremur, ştiu că în 1977 aţi simţit cutremurul de la Bucureşti.
D.H.: Eram la Bucureşti, eram cu ambasadorul la restaurant şi stăteam lângă geam. Când a început cutremurul toţi oamenii din clădire să îngrămădeau să iasă prin geam, iar pe noi ne-au luat înainte, ne-au călărit, ne-au călcat în picioare. Sigur că în astfel de momente nu poţi să fii lucid, poţi să te sperii, să intri în panică. Era firesc, mai ales pentru cei mai sensibili. Dar mă bucur că am scăpat din acea clădire, care apropare că se dărâmase.
P.G.: Aşa cum spuneam şi în deschiderea dialogului nostru, cei mai mulţi dintre critici fac trimitere la o recuperare a memoriei, atunci când interpretează tablourile dumneavoastră. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă mă uit peste lucrări văd chipuri şi imagini cunoscute. Descopăr un Iaşi de altă dată, un Iaşi despre care doar tramvaiele din depou mai pot mărturisi ceva, văd cartiere şi case vechi, prăvălii la strada si alei înguste. Portrete, fie că vorbim de cele făcute politicienilor, aşa cum sunt cele din Sala Mare a Palatului Roznovanu, fie că vorbim de cele realizate scriitorilor sau simplilor oameni de poveste ai Iaşului, fie că vorbim de autoportretele dumneavoastră, toate stau drept dovadă ridicate parcă, ca un mausoleu întru redobândirea, reamintirea trecerilor de odinioară prin memoriile Iaşului. Este oraşul copilăriei, este vernisajul copilăriei, este povestea drumurilor pavate, o poveste sentimentală…
D.H.: Chiar aşa am şi intitulat vernisajul meu, „Iaşul, evocare sentimentală”. Este cu adevărat un Iaşi al amintirilor, este nostalgia copilăriei mele, a tinereţii mele, a unor peisaje cu multă poezie.
P.G.: Aţi fost constrâns prin anumite situaţii să realizaţi un portret sau un tablou?
D.H.: Da, desigur. Se ştie că de cele mai multe ori portretele oficiale sunt făcute la comanda cuiva. Am fost şi obligat, cu dată precisă chiar, să realizez portrete. Şi am făcut multe dintre acestea, însă eu nu am idealizat niciodată un portret oficial. Am făcut portrete care au rămas ca document, adică exact cum era personajul respectiv, chiar dacă le-a plăcut sau nu le-a plăcut. Cei cărora nu le-au plăcut portretele nici măcar nu le-au expus.
P.G.: Mulţi pictori din generaţia dumneavoastră au cochetat cu regimul comunist. Au fost „băieţii de la curte”. Poetul bârlădean, stabilit în ultimii ani la Iaşi, Lucian Vasiliu spunea în timpul vernisajului că „şuguiaţi” cu subiectele despre regim.
D.H.: La un moment dat am făcut nişte portrete mai neobişnuite, nici nu am vrut să fie obişnuite. L-am făcut, de pildă pe Ceauşescu dând mâna cu Ştefan cel Mare care scotea o mână din tablou. Acest tablou a fost interpretat, in detrimentul meu, foarte rău pentru că m-au dat la postul de radio, Europa Liberă unde au spus că „este un artist din Iaşi care îşi bate joc de cuplul Ceauşescu, or ei nu au înţeles nimic din ce am făcut eu acolo. Au avut nişte bănuieli că am nişte gânduri necurate. Lucrarea nu a mai fost expusă, insă a beneficiat de un comentariu destul de generos pentru acele vremuri. M-au întrebat ce am vrut să exprim în acel tablou şi le-am spus că e vorba de continuitate istorică. Bineînţeles că nu i-am convins. Chestiunea este că acum, după atâta vreme, această lucrare, cei de astăzi o văd ca un omagiu adus lui Ceauşescu, când pe vremurile acele eram acuzat că îmi bat joc de Dictator. Aşa se întâmplă… trebuie să ştii să citeşti o lucrare. Nu este suficient să faci portretul lui Ceauşescu ca să spui că este omagiu. Dacă fac portretul unui vagabond, înseamnă că este omagiu?
P.G.: Se intersectează undeva opera maestrului Hatmanu cu cea a tinerilor de astăzi? Văd în unele dintre lucrările dumneavoastră şi ceva grafică…
D.H.: Cum să se intersecteze, cum să se împace…. Tineri sunt şi ei împărţiţi. Unii merg pe clasic, artă veche, tradiţională, alţii merg pe realism sau suprarealism, alţii fac artă abstractă, fac instalaţii sau pur şi simplu ies din sferat şi fac altceva, care nici măcar artă nu se poate numi. Depinde de fiecare tânăr. Este foarte bine, mai ales cât timp eşti tânăr, să faci mult experiment ca să te convingi şi să ajungi la nişte concluzii. Trăieşti şi din experienţa altora, dar e bine să trăieşti din experienţa ta şi să fii convins şi sincer în ceea ce vrei să realizezi. Eu fac pictura aşa cum simt. Chiar dacă cei din jur mă consideră demodat, nu pot să fac altfel, pentru că ar trebui să fiu fals, or asta nu pot.
22 ian 2009 Galeriile Dana,
strada Prof. Cujbă, Iaşi
Paul Gorban: Duceţi între rame o viaţă de artist. La cei 82 de ani pe care îi aveţi, peste 60 au fost dedicaţi picturii. Majoritatea criticilor vorbesc la persoana dumneavoastră ca despre un nostalgic al copilăriei, al Iaşilor de altădată, deschizător de figuri şi chipuri omeneşti. Chiar şi în această seară, academicianul Constantin Ciopraga, făcând referire la vernisajul „Iaşul, evocare sentimentală”, vorbea despre dumneavoastră ca despre un recuperator al memoriei. Pe de altă parte, universitarul ieşean, Nicolae Creţu vede în lucrările dumneavoastră un tom de confesiuni, confesiuni ale uliţelor Iaşului văzut fie de casele şi zidurile din Păcurari, fie de cele din Târgul Cucu.
Dan Hatmanu: Da, păi au dreptate în ceea ce au spus. Sunt de acord cu ei, dar să ştiţi că eu nu prea ţin socoteala anilor pe care i-am dăruit picturii, mai ales atunci când sunt în perioada de creaţie… atunci nu mă gândesc la timp, pentru că nu depind de el. Doar de sănătate depind. Dacă sunt sănătos, atunci am forţă, am bunăstare şi mă simt pregătit să intru în vibraţia semnăturii mele; atunci dau tot din ceea ce mă impresionează în jurul meu.
P.G.: L-aţi cunoscut în tinereţe pe pictorul Corneliu Baba. I-aţi stat mult timp în preajmă şi la un moment dat nu mai eraţi, pentru că de fapt vă absorbise într-u totul.
D.H.: Eram un mare admirator al lui, şi al artei lui. Mi-a fost profesorul meu şi am fost influenţat de pictura lui. Am fost atât de mult influenţat, încât la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu ştiai dacă lucrările mele sunt ale lui sau dacă lucrările lui sunt ale mele. Nu aveam personalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală şi încetul şi cu răbdare să îmi găsesc drumul meu. Îl admiram atât de mult încât ajunsesem la un moment dat să îi imit până şi comportamentul, clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simţeam ca şi mâinile le folosesc ca el.
P.G.: L-aţi avut, aşadar, model pe Corneliu Baba însă, aveţi sau aţi avut în preajmă un tânăr pasionat de creionul şi comportamentul dumneavoastră?
D.H.: Corneliu Baba îmi spunea la un moment dat, „băi Dane, îţi doresc să ai şi tu un student cum eşti tu pentru mine”, iar Dumnezeu mi-a ajutat şi mi-a dat mai mulţi studenţi care mi-au adus satisfacţie şi mulţumire sufletească. Am avut astfel de studenţi în mai multe generaţii. Unul dintre ei este chiar pictorul Stelian Onica care astăzi se ocupă de tinerii pictori de la teologie. Alt pictor pe care l-am ţinut pe lângă mine şi care mi-a adus satisfacţie este Mircea Eugen.
P.G.: Tot Corneliu Baba spunea că „purtaţi viciul portretului”. La ce se refera?
D.H.: Da, el spunea „porţi în tine viciul portretului”, însă eu care eram influenţat de el. Am preluat acest lucru pentru că mi-am dat seama că şi eu port în mine viciul portretului.
P.G.: Au fost şi alţi pictori care v-au motivat, în afară de Corneliu Baba?
D.H.: Am fost atât de mult influenţat de maestrul Corneliu Baba încât nu am mai suportat să fiu influenţat de nimeni. Sigur că am căutat pe unii să îi descifrez, să îi admir acolo unde era cazul. O parte dintre ei m-au făcut să îmi dau seama ce tip de probleme abordez, cu toate astea, totuşi nu erau problemele lor, erau problemele mele.
P.G.: Iaşul v-a deschis bucuria de a cunoaşte mulţi oameni, el este oraşul în care aţi creat toată viaţa. Nu aţi preferat să mergeţi la capitală, aşa cum au făcut-o foarte mulţi din generaţia dumneavoastră. Totuşi aţi rămas să faceţi portrete, să pensonaţi chipuri şi străzi pavate. Care a fost primul portret pe care l-aţi făcut?
D.H.: Eu am făcut mai multe tipuri de portrete. De pildă am făcut portrete oficiale, în special pentru profesori, pentru intelectualii şi politicienii, care, pentru mine reprezentau mai curând nişte documente. Accentul a căzut pe asemănarea lor psihică. Căutam să îi definesc, să le construiesc portretele după caracterul lor, şi de cele mai multe ori îmi ieşeau din prima. Am făcut şi portrete care m-au impresionat prin noutatea pe care mi-o ofereau mie, ca portretist, iar aici mă refer la cele făcute bătrânilor, copiilor a căror chipuri şi expresii faciale le găseam interesante. Iar ultima categorie privind redarea chipurilor umane, este cel al autoportretelor. De fapt cu acesta am şi început, cu autoportretul, pentru că era modelul cel mai la îndemână şi care nu mă costa bani, nu avea pretenţii privind semănarea sau flatarea. Mă uimeam pe mine însumi, descoperindu-mă de fiecare dată nou, parcă era pentru prima oară când mă pictam, însă nu urmăream asta, ci căutam să mă perfecţionez.
P.G.: Aţi spus mai devreme că urmăreaţi accentul psihologic atunci când creionaţi un portret. Prietenul dumneavoastră Constantin Coroiu spunea într-un articol aşa: „Dan Hatmanu face un portret psihologic pe linia lui Nicolae Tonitza – Theodor Pallady – Corneliu Baba”.
D.H.: Aşa este. Nu caut să rămân la suprafaţă, ci dimpotrivă caut să intru în adâncimea chipului, îi caut ascunsurile, provocările, sap până acolo până unde cred că l-am descoperit pe om, şi când l-am descoperit, îi arăt să se vadă pe el însuşi, sigur ca şi cum s-ar privi în oglindă prin ochilor mei.
P.G.: Puţini artişti reuşeau în perioada comunistă să facă vernisaje în străinătate. Dumneavoastră acolo v-aţi redescoperit, acolo aţi ieşit din umbra maestrului Baba, motiv pentru care vă găsim, undeva pe la 1964 la Paris în acelaşi galerie cu Picasso. Să înţeleg că momentul a provocat un pas important. Un român în occident.
D.H.: La Paris am expus întâi la „Galerie du Passeur", unde a expus înaintea mea şi Picasso. La vârsta aceea am fost chiar surprins că pot expune alături de Picasso. Aveam, totuşi, puţină experienţă, însă faptul că eram în acelaşi galerie cu Picasso mi-a dat multă încredere, m-a stimulat. Mă lăudam cu asta, pentru că, aşa cum ai spus, artiştii români nu erau bine văzuţi… doar Brâncuşi ce era mai apreciat de pe la noi. M-a ajutat întâlnirea cu Picasso, însă trebuie să fii atent în astfel de situaţii, să nu cazi în mândrie, adică să ţi-o iei în cap, cum s-ar spune pe româneşte, să te crezi foarte mare, pentru că nu ai decât de pierdut…
P.G.: Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la un alt vernisaj de pe strada Lăpuşneanu, vernisajul prietenei dumneavoastră, Cela Neamţu, în toamna anului trecut, v-am văzut nostalgic privind spre o motocicletă care era aşezată lângă gardul Muzeului Unirii. Are acest autovehicul o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?
D.H.: Eu, aşa cum am scris şi în cartea „Amintiri în timp” am fost „un copil fricos şi plăpând”. La un moment dat, cumnatul meu care îşi luase motocicletă m-a motivat să îmi iau şi eu o motocicletă. M-am consultat cu prietenii mei, printre care şi cu profesorul Brânzei şi unii psihiatri. Aceştia din urmă mi-au spus: „este foarte bine să conduci o motocicletă, pentru că îţi descoperi puterile şi capeţi încredere în tine”. Este o terapie grozavă pe care o recomand. Mi-am cumpărat motocicletă şi într-adevăr, am căpătat curajul şi la un moment dat chiar exageram în ceea ce priveşte viteza. Devenisem un as pe două roţi. Reuşisem prin acest sport să îmi depărtez frica. Am călătorit mult cu motocicleta, şi cu fiecare loc nou cunoscut, fiecare stradă nouă simţeam cum câştig încredere în ce fac.
P.G.: Dincolo de sportul pe roţi aţi mai practicat un sport. Sportul reconstrucţiei Universităţii de Arte din Iaşi. Aţi fost o perioada bună de timp rectorul acestei instituţii. În perioada comunistă cum se împăcau artele cu puterea politică?
D.H.: Da am fost rector. M-am luptat ca să reînfiinţez Facultatea de Artă Plastică din cadrul Conservatorului, şi asta într-o perioadă în care multe instituţii culturale erau desfiinţate. A fost un mare succes că am reuşit să reînfiinţez această facultate, iar ei au spus „domnule dacă tot ai reuşit să o reînfiinţezi, ia şi reorganizeaz-o!”. Aveam nevoie de clădire, aveam nevoie de fonduri, aveam nevoie de foarte multe lucruri, însă m-am zbătut, aşa cum au făcut înaintaşii noştri rectori printre care Ştefan Dumitrescu, să lupt şi pentru învăţământul artistic. Am vrut să creez condiţii tinerilor ca să se poată forma ca artişti. Reuşisem să trimit cadre didactice şi studenţi la concursuri în străinătate, chiar dacă era dificil. Am reuşit în perioada aceea să reînfiinţez şcoala artelor la Iaşi.
P.G.: Eu fiind tânăr, mă cutremur când mă gândesc la soarta educaţiei pe care au avut-o părinţii mei în vremurile acelea. Şi că tot vorbim de cutremur, ştiu că în 1977 aţi simţit cutremurul de la Bucureşti.
D.H.: Eram la Bucureşti, eram cu ambasadorul la restaurant şi stăteam lângă geam. Când a început cutremurul toţi oamenii din clădire să îngrămădeau să iasă prin geam, iar pe noi ne-au luat înainte, ne-au călărit, ne-au călcat în picioare. Sigur că în astfel de momente nu poţi să fii lucid, poţi să te sperii, să intri în panică. Era firesc, mai ales pentru cei mai sensibili. Dar mă bucur că am scăpat din acea clădire, care apropare că se dărâmase.
P.G.: Aşa cum spuneam şi în deschiderea dialogului nostru, cei mai mulţi dintre critici fac trimitere la o recuperare a memoriei, atunci când interpretează tablourile dumneavoastră. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă mă uit peste lucrări văd chipuri şi imagini cunoscute. Descopăr un Iaşi de altă dată, un Iaşi despre care doar tramvaiele din depou mai pot mărturisi ceva, văd cartiere şi case vechi, prăvălii la strada si alei înguste. Portrete, fie că vorbim de cele făcute politicienilor, aşa cum sunt cele din Sala Mare a Palatului Roznovanu, fie că vorbim de cele realizate scriitorilor sau simplilor oameni de poveste ai Iaşului, fie că vorbim de autoportretele dumneavoastră, toate stau drept dovadă ridicate parcă, ca un mausoleu întru redobândirea, reamintirea trecerilor de odinioară prin memoriile Iaşului. Este oraşul copilăriei, este vernisajul copilăriei, este povestea drumurilor pavate, o poveste sentimentală…
D.H.: Chiar aşa am şi intitulat vernisajul meu, „Iaşul, evocare sentimentală”. Este cu adevărat un Iaşi al amintirilor, este nostalgia copilăriei mele, a tinereţii mele, a unor peisaje cu multă poezie.
P.G.: Aţi fost constrâns prin anumite situaţii să realizaţi un portret sau un tablou?
D.H.: Da, desigur. Se ştie că de cele mai multe ori portretele oficiale sunt făcute la comanda cuiva. Am fost şi obligat, cu dată precisă chiar, să realizez portrete. Şi am făcut multe dintre acestea, însă eu nu am idealizat niciodată un portret oficial. Am făcut portrete care au rămas ca document, adică exact cum era personajul respectiv, chiar dacă le-a plăcut sau nu le-a plăcut. Cei cărora nu le-au plăcut portretele nici măcar nu le-au expus.
P.G.: Mulţi pictori din generaţia dumneavoastră au cochetat cu regimul comunist. Au fost „băieţii de la curte”. Poetul bârlădean, stabilit în ultimii ani la Iaşi, Lucian Vasiliu spunea în timpul vernisajului că „şuguiaţi” cu subiectele despre regim.
D.H.: La un moment dat am făcut nişte portrete mai neobişnuite, nici nu am vrut să fie obişnuite. L-am făcut, de pildă pe Ceauşescu dând mâna cu Ştefan cel Mare care scotea o mână din tablou. Acest tablou a fost interpretat, in detrimentul meu, foarte rău pentru că m-au dat la postul de radio, Europa Liberă unde au spus că „este un artist din Iaşi care îşi bate joc de cuplul Ceauşescu, or ei nu au înţeles nimic din ce am făcut eu acolo. Au avut nişte bănuieli că am nişte gânduri necurate. Lucrarea nu a mai fost expusă, insă a beneficiat de un comentariu destul de generos pentru acele vremuri. M-au întrebat ce am vrut să exprim în acel tablou şi le-am spus că e vorba de continuitate istorică. Bineînţeles că nu i-am convins. Chestiunea este că acum, după atâta vreme, această lucrare, cei de astăzi o văd ca un omagiu adus lui Ceauşescu, când pe vremurile acele eram acuzat că îmi bat joc de Dictator. Aşa se întâmplă… trebuie să ştii să citeşti o lucrare. Nu este suficient să faci portretul lui Ceauşescu ca să spui că este omagiu. Dacă fac portretul unui vagabond, înseamnă că este omagiu?
P.G.: Se intersectează undeva opera maestrului Hatmanu cu cea a tinerilor de astăzi? Văd în unele dintre lucrările dumneavoastră şi ceva grafică…
D.H.: Cum să se intersecteze, cum să se împace…. Tineri sunt şi ei împărţiţi. Unii merg pe clasic, artă veche, tradiţională, alţii merg pe realism sau suprarealism, alţii fac artă abstractă, fac instalaţii sau pur şi simplu ies din sferat şi fac altceva, care nici măcar artă nu se poate numi. Depinde de fiecare tânăr. Este foarte bine, mai ales cât timp eşti tânăr, să faci mult experiment ca să te convingi şi să ajungi la nişte concluzii. Trăieşti şi din experienţa altora, dar e bine să trăieşti din experienţa ta şi să fii convins şi sincer în ceea ce vrei să realizezi. Eu fac pictura aşa cum simt. Chiar dacă cei din jur mă consideră demodat, nu pot să fac altfel, pentru că ar trebui să fiu fals, or asta nu pot.
22 ian 2009 Galeriile Dana,
strada Prof. Cujbă, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu