marți, 8 iunie 2010

O plimbare cu maşina galbenă a Irinei Nechit


Irina NECHIT
Copilul din maşina galbenă
Ed. CARTIER, Chişinău, 2010


Irina Nechit este o poetă de forţă în Republica Moldova şi recunoscută atât în România, dar şi în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în acelaşi timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulţi congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel şi fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Aşa par să stea lucrurile şi în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chişinău, Copilul din maşina galbenă, volum secţionat cu atenţie, în funcţie de tematică, în trei părţi. Temele centrale ale cărţii pot părea frivole pentru un cititor neobişnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimităţii imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, şi glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, maşina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, oraşul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit. Dacă urci în maşina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparţin perioadei mondene ale modernităţii târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidenţă ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situaţia de a folosi uneori mănuşi. „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine / au înţeles şi eu asta / îşi pun şi ei mănuşi albe" ne spune poeta în poemul Cu mănuşi albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel şi fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditaţie atât asupra drumului parcurs, cât şi a naturii prezente (drumului din faţă). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mişcare, mişcare ce generează liniştea. Zvâcnirile realităţii o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă / îşi zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan îşi întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniştit peste câmpia cu iepuri adormiţi / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric". Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare şi contemplare, decât de poezia cruntă şi îngreunată de figuri de stil. Chiar dacă imaginile uşor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmăreşte mai curând, să ne facă părtaşi la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele şi fumegânde şi pune în locul acestora Poezia.
Irina Nechit trăieşte şi construieşte lumi şi locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înţelege că iubirea sinceră poate face ca ideile şi credinţele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omuleţul meu": „Toţi omuleţii pe care îi desenează / bărbaţii femeile copii / pe uşi pe asfalt oriunde se nimereşte / la matinee summituri şi cenacluri / ajung să trăiască într-o ţară a lor / a omuleţilor cu beţe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleţii / pictaţi de mâna mea cu tot felul de creioane şi pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca şi mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-aţi văzut?" Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzaţia că autoarea construieşte special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă şi se împerechează: „nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge" (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea şi substanţa poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist şi ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate şansele să devină o călugăriţă" a verbelor lichide. (Paul GORBAN)

Un comentariu:

city of Turnu Magurele spunea...

Va salut cu respect.Imi place revista pe care o conduceti.Iar blogul dvs e minunat.Va felicit.