George Vulturescu: Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”.

P.G. Domnule George Vulturescu, iată un motiv clar să vorbim, astăzi, despre poezie, poeţi, generaţii, critici şi cultura poetică. Astăzi, în acest Târg minunat al Iaşilor are loc Sărbătoarea poeziei, chiar de Buna Vestire, eveniment care a ajuns deja la ediţia a XVII-a şi care ca şi la celelalte ediţii a adunat aici la Pod Pogor Fiul, locul în care odinioară se întâlneau junimiştii, mulţi poeţi importanţi atât ai generaţiilor 60-80, şi aici mă refer la Horia Zilieru, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe şi mulţi alţii, precum şi poeţi ai generaţiei recente numită doimiistă, iar aici fac trimitere la doar câteva nume: Katya Kelaro, Cătălin Ştefan, Bogdan Federeac şi alţii. Spuneţi-mi cât de real este acest dialog între generaţiile poetice şi ce-i determină de fapt pe critici să-i separe pe poeţi în generaţii?

G.V. Dialogul dintre generaţii are loc în permanenţă, în istorie nu se înaintează în grupuri, ”generaţii”, flancuri, ci umăr la umăr, într-o interdependenţă a variatelor circumstanţe. Să ne înţelegem: nu sunt alţi intermediari în acest dialog decât operele scriitorilor, şi, în cazuri fericite, întâlnirea faţă către faţă. Îmi repugnă faptul că unii critici se cred astfel de intermediari, că folosesc cenaclurile („tinerii care vin”) ca pe o masă de manevră în scopul unor proiecte hegemonice. Cunosc critici care scriu doar despre cei din preajma lor şi, apoi, fac din aceste rânduri adevărate „urice”de domnie (că tot suntem pe terenul Moldovei voievodale!).I-am întâlnit, şi-i urmăresc pe „cei care vin”, debuturile lor, reacţia în public la lecturi şi colocvii (Botoşani - Congresul de poezie, la Iaşi – colocviile de la Casa Pogor, de la „Convorbiri literare” - , la Arad (castelul Săvârşin), la „Familia” din Oradea, la colocviile de la Cluj, Bistriţa, la târgurile de carte de la Bucureşti. Unii sunt derutaţi şi bravează, alţii răsună ca nişte ţevi de orgă, unii nu se citesc decât între ei, şi sunt doar carcasele unor prototipuri, alţii sunt de o maturitate şi originalitate care se cer remarcate, care au „pecete”. Am văzut tineri promiţători la cenaclul „Junimea nouă” de la Casa Pogor. Sper să se ia în serios. Îi urmăresc, pe unii i-am publicat în „Poesis”, pentru că sunt un prieten de departe al scriitorilor din Iaşi, alături de care transilvăneanul din mine s-a simţit solidar. Regret doar, că în timp ce trec anii, pe mulţi dintre ei îi găsesc tot mai dezbinaţi, în grupuri „elitiste”, „universitare”, religioase, politice. Sunt marcaţi de funcţii, de apartenenţe şi dependinţe …

P.G. Aţi debutat în 1973 în revista Familia, unde poetul Ştefan Aug. Doinaş, v-a numit un voluptuos al imaginii. Astăzi la aproape 60 de ani,un vultur născut sub zodia peştelui, aţi susţinut cu „magna cum laudae” o teză de doctorat ce are ca temă poetica lui Ştefan Aug. Doinaş. Ce v-a determinat să faceţi această lucrare?

G.V. Înainte de-a fi un exerciţiu de devoţiune pe text şi prin text, pe care i-l datoram, este o reacţie faţă de „orbirea” unei ”rele postumităţi”. Astfel, în Istoria sa Nicolae Manolescu (care, de altfel i-a dedicat numeroase studii prin vreme, de o rară profunzime, între care şi acea grilă a celor „3 Doinaş” – mitologicul, abstractul, moralistul polemic) scrie executând parcă un ordin al CNSAS-ului: „După 1989 Doinaş n-a mai scris decât accidental poezie …” (p. 923). A şterge cu un acid corosiv volumele care au schimbat paradigma discursului poetic doinaşian (Interiorul unui poem – 1990; Arie şi ecou – 1992; Lamentaţii – 1997; Aventurile lui Proteu – 1995; Psalmii – 1997) ni se pare o „orbire” de judecată. Un alt motiv a fost entuziasmul meu pentru lucrarea monografică a lui Virgil Nemoianu – Surâsul abundenţei, Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Şt. Aug. Doinaş (1994). Din păcate ea nu cuprinde analiza ultimelor volume (Arie şi ecou, Lamentaţii, Aventurile lui Proteu şi Psalmii) care dau măsura adevăratului Doinaş. Nu e analizat nici teatrul, nici volumul de proză, desigur nu atât de valoroase precum celelalte genuri în care a excelat (poezie, critică literară, traduceri). Ba mai mult, în reeditarea din 2004 riscă o plasare a Psalmilor pe linia lui Vasile Militaru şi a lui Eugen Dorcescu (p. 321), ceea ce ne nemulţumeşte. Aşadar, demersul nostru critic are o „plajă” largă de acoperit. Sper ca paginile viitoarei cărţi să şi confirme…

P.G. Mai mult, în perioada studenţiei la Cluj, aţi susţinut lucrarea de licenţă sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, critic literar şi un bun cercetător în poezia lui Eminescu. Gurile literelor o comparau de cele mai multe ori cu poeta Constanţa Buzea.

G.V. Cred că este o greşeală: nu poate fi susţinută prin nimic o asemenea comparaţie. Ioana Em. Petrescu este un strălucit profesor comparatist – a predat la Univ. din Cluj şi din Los Angeles. (Constanţa Buzea n-a semnat nici o carte de teorie sau critică literară). Fiică a istoricului literar D. Popovici, ea ne-a lăsat două cărţi de cercetare eminescologică foarte îndrăzneţe (Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică – 1978; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti – 1989) şi altele de poetică postmodernă (Configuraţii – 1981; Ion Barbu şi poetica postmodernismului – 1993). A fost o şansă unică pentru mine de a-i fi aproape (era severă şi fragilă în acelaşi timp), de a-i propune o temă despre motivul prafului la Eminescu (la care mai lucrez, nu e un timp propice pentru exegeze eminesciene) şi să-mi fie acceptată ca lucrare de licenţă. Îi datorez mult pentru orizonturile pe care mi le-a deschis şi pentru înrâurirea luminoasă a anilor de studiu de la Cluj.

P.G. Prietenul dumneavoastră Marcel Moreau într-o scrisoare – pe care de altfel editura Paralela 45, condusă de un alt important poet al generaţiei 80, Călin Vlasie a publicat-o în loc de postfaţă în antologia ORB prin Nord – spunea despre poetul George Vulturescu următoarele: ochiul tău orb este aici să ne amintească de faptul că adevărul este în altă parte, nu în operele raţiunii, că el se situează în hăurile fiinţei, acolo unde o înalţă şi o împroaşcă spre înălţimi forţa poetică a extralucidităţii. Domnule George Vulturescu, chiar într-un poem de-al dumneavoastră am găsit acest adevăr despre care vorbeşte prietenul francez. Iată ce spuneaţi în poemul Lui Daniel (Răul de Nord): Daniel, azi îţi voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negru cleios al/ lutului, negrul – prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului … Într-un alt poem spuneţi: Ochiul tău orb/ este o grotă în clocot gata să răbufnească,/ să reverse o lavă neştiută. Este poetul în miezul neantului? Ce-l determină pe acesta să îşi arate adevărul? Eu cred că poetul încearcă de fapt să facă văzută celorlalţi icoana lui, impunând astfel un model cultural, un adevăr pe care într-un alt poem l-am găsit aşa: Ochiul orb/ este retina pură/ este dislocarea/ este sexul încremenit al icoanelor // (…)/ este abatorul unde ard spaimele nopţilor noastre/ este sicriul în care îngropăm divinitatea.

G.V. Cred că poetul nu impune un „model cultural”, ci face atât de veridic adevărul lui din „noaptea obscură a sufletului” (Juan de la Cruz) încât acesta devine o putere la care poţi adera, o credinţă cu care poţi înainta … Aţi citat din volumul meu Orb, prin Nord unde orbirea nu e doar un motiv literar, ci o existenţă – ripostă la accidentul suferit în copilărie (pierderea unui ochi). Poetul belgiano-francez M. Moreau (care a fost la mine la Satu Mare) mi-a întărit ideea că orbii nu sunt cei care nu văd lucrurile din jur, ci cei care nu văd în „hăurile fiinţei”. Aşadar, orbul din Nordul meu nu este dintre cei supuşi (Milton, preluat de Huxley zice: „Orb prin Gaza, la moara cu sclavi”), ci un rebel care „citeşte” monogramele fulgerelor de pe Pietrele Nordului cum crede el: moara din Nord nu e o moară cu sclavi ci cu vizionari: făina lor e neantul.

Am moştenit de la codrenii mei arta de-a aştepta fulgerele: e o aristocraţie a focului şi stelelor în noapte. Pe ea o servesc. Acopăr geografia unui Nord cu „desenele” (monogramele) mele, cu ţesătura literelor lor. Ele sunt exacte pentru că nu le repet. Sunt reprezentantul lor legitim pentru că le imaginez: litera e noul corp orfan în care ni-searată zeii, ”orfană ca un ou de cuc într-un cuib străin/ pe care fulgerul l-a însămânţat cu/ memorie şi văpaie/ Îl iei în creierul tău până ce febra ta/ îi va cloci puii/ nouă luni, nouă toamne…” (Monograme pe Pietrele Nordului).

P.G. Să revenim la un subiect amintit în deschiderea dialogului nostru anume, cultura poetică. Vreau să îmi spuneţi ce poeţi v-au influenţat anii de tinereţe, care sunt aceia care v-au exorcizat simţurile estetice ale poeziei? Totodată aş vrea să îmi povestiţi despre Colocviile de la Târgul Neamţ, locul unde „poetica” Nordului se contopea cu poetica Sudului, Estului şi a Vestului. Ce-i determina pe tinerii poeţi, pe critici să se întâlnească într-un dialog poetic înainte de 89? Astăzi cei mai mulţi debutanţi sau poeţi ai generaţiei mele stau ascunşi în laboratoarele lor, de unde odată la câţiva ani aduc în lumină experimentele lirice.

G.V. De fapt, fără acest dialog între generaţii, despre care vorbiţi, nu există „cultură poetică”. Cultura (informaţie, devoţiune pe textele celorlalţi) este dialogul neîntrupt dintre generaţii. În afara ei totul e aproximativ. Poţi fi „în dialog” cu Platon, cu Baudelaire, cu Rilke, cu Nietzsche, cu Rimbaud, şi adesea eu o fac – prin text şi pe text – cu Eminescu, Blaga, Cioran, Elialde …Pentru mine un astfel de locus amoenus, propice dialogului a fost la Tg. Neamţ – Piatra Neamţ. Prietenia timpurie cu D. Corbu / iniţiatorul colocviilor de aici - m-a adus, cu trenuri, cu autobuse, cu maşini închiriate sau ale prietenilor, spre această „academie liberă” în care vocile lui M. Mincu, L. Ulici, Mircea Martin se întretăiau cu tinerii de atunci Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Dan David (vai, unii dintre ei plecaţi prea devreme). La Colocviile (şi mai apoi la Serile de Poezie) nemţene au fost Dinu Flămând, Ion Mircea, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ioan Flora, Elena Ştefoi, Gh. Iova, Ioan Pintea. Azi sunt în istorii, în antologii contemporane. Atunci ne bucuram de o antologie subţire ca o lamă de cuţit, tipărită de o imprimerie veche din târg: ”Se apropia sfârşitul secolului”. Toate curentele literare şi „ism” ele erau prezente aici. Era o oază în ariditatea comunistă. Cărţile spre care tindeam cu toţii atunci se citeau între noi, la liceele din Neamţ, la mesele improvizate în urcuşurile spre Cetatea Neamţului sau sub Pietricica lui Adrian Alui Gheorghe. Era nu numai o bucurie a întâlnirii în dialog, ci şi a căutării celuilalt. Între Neamţ-Satu Mare eu şi Daniel aveam de schimbat trenuri şi autobuse, aşteptam prin gări cu caiete pe genunchi în care scriam cu o frenezie rar întâlnită. Ne mâna doar acel „lux” suprem al lumii, ”al relaţiei umane” (Antoine de Saint – Exupery). Sper că şi azi se mai ia câte un tren ca să-l întâlneşti pe Vasile Leac la Arad, pe Viorel Mureşan la Surduc, pe Ion Tudor Iovian la Buhuşi, pe Dumitru Augustin Doman la Curtea de Argeş, pe Lucian Perţa la Vişeul de Sus … Aceste călătorii spre „ceilalţi” sunt bine definite în înţelesul dat de Monahul de la Rohia sintagmei „prin alţii spre sine”…

P.G. În multe dintre articolele care apar în revistele vremurilor noastre se vorbeşte despre scriitori provinciali şi scriitori de centru. George Vulturescu cum vede această separare între scriitori? El ce fel de scriitor este?

G.V. Provincia mea e noaptea scrisului … Cine o cunoaşte vine spre mine. Eu văd la lumina lui …

P.G. Mulţi poeţi ai generaţiei 80 scriu astăzi proză, unii chiar au declarat public că nu mai pot scrie poezie. (Aici fac referire la Mircea Cărtărescu). Unde se produce ruptura cu poezia? Dumneavoastră scrieţi proză?

G.V. „Ruptură” între poezie şi proză? Nu cred. E atâta „poeticitate” în frazele lui Sabato, Malcolm Lowry, Faulkner … Râd de poeţii vlăguiţi care cred că se pot salva scriind proză. Poţi vedea o picătură de apă în valurile oceanului sau pe sticla unui microscop, poţi vedea luna de pe terasa unui bar sau oglindită în roua ierburilor mele din Nord. Dacă eşti scriitor harul nu se scindează. Zice undeva Dimitrie Areopagitul: „Călugării care se străduiesc să imite moravurile îngerilor nu sunt niciodată mai aproape de ţel decât atunci când tac.” Da, şi eu tac uneori în pagini lungi de proză. Mai încolo, dacă timpul va avea răbdare. Căci fulgerul poeziei orbeşte adeseori …

P.G. Postmodernismul încearcă prin diferite căi să globalizeze limbile. Poate el să globalizeze chiar şi limbajele poetice? Totuşi, poeţii duc în metafora lor orgoliul. De pildă, dumneavoastră aţi găsit acolo, în Nord, fluviul poetic din care zilnic vă luaţi viaţa. Aţi putea spune într-o dimineaţă postmodernă că sunteţi ataşat sau că aparţineţi postmodernismului?

G.V. Într-un text despre poezia mea, regretatul Marin Mincu (pe care l-am cunoscut la Colocviile de la Neamţ) mă aşază pe un „filon recuperator al post-textualiştilor”, preocupat fiind de „atingerea tensiunii scriiturii” prin „cel mai eficace instrument al textualizării: ochiul orb” (O panoramă critică a poeziei româneşti…, p. 1034). Iar alt critic, Al. Cistelecan mă vede „laureat” al unui „expresionism de temperament, de sânge învăpăiat şi de gesturi aprige” (Al doilea top …., p. 139). Aşadar în acea „dimineaţă postmodernă” eu voi fi fiind tot în acelaşi loc: pe Pietrele Nordului aşteptând fulgerele …

P.G. Stând de vorbă cu prozatorul Nicolae Breban, toamna trecută (2009) la Galele APLER la Câmpina, mi-a venit o idee de anchetă literară. Anume să-l întreb despre premiile Nobel şi şansele scriitorului român. Acum vă întreb şi pe dumneavoastră. Un premiu Nobel poate face în librăriile lumii mai cunoscută literatura română, îl poate pune într-o lumină mai bună pe scriitorul român, are în fond acesta din urmă nevoie de un premiu ca să îi confirme valoarea?

G.V. Desigur, „obsesia Nobelului” pentru scriitorul român e aproape o isterie …S-o joace alţii şi pe patru, eu mă consolez cu Mario Vargas Llosa în locul lui Kerestesz … Şi dacă tot aţi vorbit de prozatorul Nicolae Breban (un mare prozator pentru Europa) nu credeţi că l-ar înjura şi mai mulţi scriitori de duzină de azi? În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele şi emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case …

P.G. Dacă ar fi să faceţi o radiografie a scriitorului de după 89 cu cea de dinainte cum ar arăta aceasta?

G.V. Cam aşa: ieri la „Scânteia tineretului”, azi autor de Istorii literare …

P.G. După 89 mulţi scriitori români şi-au făcut edituri sau reviste. Aceasta era de fapt visul oricărui scriitor care a trăit cel puţin debutul sub regimul comunist. Dumneavoastră aveţi o superbă revistă, care a împlinit recent 20 de ani, revista Poesis. Aţi spus despre aceasta, cu multe ocazii, că reprezintă de fapt „un vis de poet”. Cum a venit acest vis şi ce-l ţine activ?

G.V. Satu Mare n-a avut nici o revistă literară, nici un colocviu literar naţional. Dintre scriitorii mari au trecut pe-aici la „şezători literare”: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu (1923). Dintre poeţi: O. Goga (la înmormântarea lui Vasile Lucaciu, 1922), A. Cotruş (1925), Ion Minulescu (1922, 1923). Iar „foile de cultură”, „revistele” au apărut în 2-3 numere. Cea mai longevivă a fost a lui G.M. Zamfirescu, un exilat la Satu Mare, Icoane maramureşene, apărută în 7 numere (ultimele 3 – numere duble) între 1923/1924. Acum Poesis este în al 21-lea an. A fost reacţia mea la ariditatea culturală a zonei. De fapt, în 2000 am publicat şi singura „istorie literară locală”: Dicţionar: 1700-2000. Literatură şi cultură în ţinuturile Sătmarului. Un anume misionarism ardelean m-a transformat într-un „funcţionar cultural” care a pus plăci comemorative la oamenii de cultură de aici, a adus scriitori naţionali şi europeni. Uneori într-o „ceaţă” politică locală. Acum mă ţine activ doar îndărătnicia. Şi ca să le-o zic „prietenilor” de pe margine: Nu mor caii când vor câinii …

P.G. Dacă ar fi să plecaţi într-o altă ţară pentru totdeauna: ce carte de autor român şi ce număr al revistei Poesis sau ce revistă românească aţi lua cu dumneavoastră?

G.V. Pentru a nu întrerupe jocul/ dialogul (cu o singură carte, o singură revistă nu mă împac!) răspund: dacă ar fi să pot duce doar o singură carte atunci aş memora mai intâi, toate poemele lui M. Eminescu, apoi aş lua Poemele luminii ale lui Lucian Blaga. Cu acest fond – moldav şi transilvan – aş putea supravieţui oriunde. Dintre numerele „Poesis” l-aş alege pe cel cu nr. 100 (1998) pentru că are o sută de colaboratori. Iar dintre reviste aş prefera „Apostrof”, numărul cu ancheta ”În lumea taţilor” (4 aprilie 2001).

P.G. Fiecare poet are un poem personal în care crede cel mai tare. De la Frontiera dintre cuvinte (1988) la Alte poeme din Nord (2007) lirica lui George Vulturescu pare să „miroase a iarbă, iarba e un animal de Nord. Nu are copite. Nu pun mâna pe cuţit. Limba ierbii lunecă pe greabănul/ reavăn al lutului ca o limfă ce acoperă/ sexul pietrelor. Cine poate fi lucid în noapte/ când stelele îţi atacă albul ochilor” … (Sângele de pe cuţitele lumii). Totuşi care credeţi că este poemul care vă reprezintă cel mai mult?

G.V. Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”. În cazul meu aş recomanda acest „rest”: poate ciclul „Tratat despre Ochiul Orb” (din volumul cu acelaşi titlu, din 1996), cu siguranţă poemul „Stânci nupţiale” (din volumul omonim, 2003) sau ”Vultur bătrân, pe Ceahlău” (în volumul Gheara literei, 1998).

P.G. O ultimă serie de întrebări pe care am pregătit-o sună aşa: Cum preferaţi să fiţi văzut de critica literară, cum preferaţi să fiţi citit de poeţi şi cum vă vedeţi în următoarele poeme sau volume de poeme?

G.V. De fapt, aveţi aici 3 întrebări. Trebuie să le iau pe rând: 1. Nu aştept nimic de la critica literară: ar putea exista un George Vulturescu gata citit înainte de a-mi încheia, trimite spre publicare poemele? Ordinea e aceasta, domnilor „profesori de poezie”: Nordul, ca şi poemele mele, trebuie căutat, străbătut … 2. Poeţii sper să mă citească tot ca şi până acum: într-o conjuraţie a codurilor cu care ne dezvăluim infernul. 3. În următoarele volume/ poeme sunt înfundat până în gât în glodurile lor: nu mă văd, nu le văd. În jur e doar apa, aerul, focul …

Interviu Paul Gorban cu George Vulturescu,

Iaşi 26 marie 2010, „Sărbătoarea poeziei”