în braţele tale stau liniştit într-o cadă cu apă
inima mea nu mai bate ca un poem gol
poţi să o aşezi pe un cearşaf pe care vântul îl duce
pe ramuri cu fluturi abia ieşiţi din muguri
şi să o dăruieşti unui suflet tatuat
te sărut când adormi lângă oamenii de zăpadă
şi părul meu de pe faţă adânc te înţeapă în vis
mama îmi spune că bărbaţii lovesc cu barba
singurătatea pe care femeia
o ascunde după fiecare naştere
în chipul ce se ridică matur peste tot
fericirea îşi închipuie că mă prinde desculţi
prin trupul tău ca pe un curcubeu
în două ceruri rostogolindu-se între amiezi şi sâni
în timpul acesta umed sub privirea-ţi mădulară
îţi voi arăta cum e să alergi
prin întunericul ce zvârcoleşte ţipătul
în braţele tale zorii dezrădăcinează
orbirea crudă ca un miracol
cred că nu ar fi rău să închidem televizorul
şi să bem încă o sticlă de vin
adusă din grădina tatălui meu
să scriem pentru contemporanii ce respiră adânc
şi cald poemul coborât din labirintul
cailor cu ceasuri perpendiculare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu