Filosoful Gotthold Ephraim Lessing, reprezentant de seama al iluminismului german, spunea, în prelegerile sale, că pictura e poezie mută, iar poezia, pictură vorbitoare. Dacă aruncăm doar o privire asupra cărţii „Jocul cu cercuri", semnată de Maria Mănucă, suntem tentaţi să fim în acelaşi sentiment cu filosoful german. Poeta, care profesează medicina ca pe o poezie şi poezia ca pe un medicament, a publicat anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit - după ce, în 2001, debutase cu volumul de poeme „După vernisaj" la Editura Universitas, urmat de alte patru momente editoriale - o carte, un dar de iarnă, care ne introduce în „odaia în care a intrat lumina zăpezii", în care ne vorbeşte iarăşi cu „cioburile" care se fac semne întocmai pentru a „închide gura tăcerii". Volumul de poezie este fragmentat în trei secţiuni, respectiv „Timpul meu", „Un cal printre oameni" şi „Să nu atingi", secţiuni care adună în total 88 de poeme, toate prinse în liniştea ce calcă pe vârfuri, în meniul cinelor sleite ce somnolează pe tavă, în firul ce ţese într-una cămaşa de forţă a lumii.
Maria Mănucă, deşi cu o viziune deschisă faţă de lume şi artă, în general, nu-şi permite să se joace cu poezia, refuzând, astfel, să intre în haita celor care împart suprafaţa trupului în centimetri pătraţi, a celor care fac din cuvânt orice scamatorie poetică, sortită uitării. Ea preferă să desluşească geometria imaginilor poetice, să ne invite în muzeul cu tablouri şi să ne facă părtaşi la suferinţele lumii, să scoată din feliile egale ale sărutului iubirea, să o împartă cu fulgii de zăpadă, cu frunzele, cu arborii, cu ultima fiică din neamul lui Manole.
Sensibilă şi visătoare, poeta, jumătate femeie, jumătate himeră, mireasă de iarnă, crede că doar prin iubire totul poate fi la picioarele muritorului. Pentru cel care aduce lumina zăpezii, pentru cel care aduce veşti despre orizont, precum şi pentru cel care luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric poeta culege ierburi din zodia cea mai fierbinte. În procesul de fotosinteză al ierburilor din zodia poetei Maria Mănucă găsim obsesii precum timpul, copilăria, albul, oglinda, legenda meşterului Manole, sângele, oraşul, memoria, etc. „Culeg ierburi din zodia cea mai fierbinte / când lumina atârnă deasupra câmpiei / şi toate îi cad la picioare / Văzduhul e un ulcior uriaş plin cu miresme // Pentru cel ce-mi aduce lumina zăpezii / adun ierburi celeste / de grinzi le agăţ în buchete" (Mireasă de iarnă).
Autoarea înţelege că, numai zidindu-se cu ulei în cioburile ce vorbesc, va reuşi să construiască un timp intim, personal. Timpul acesta, al ei, este cel ales odată cu cercul mic, din cercurile zilei, este cel care o determină cu sângele în clopot să caute în zenit firul de umbră, memoria.
Pentru a fi sigură că lucrurile au prins a se lumina pe dinăuntru, poeta se pune în ipostaza creatorului. În fond, întreaga carte este dominată de această obsesie. Cazul Anei din balada „Meşterul Manole", precum Facerea acestui mare Muzeu sunt toate manevrele nopţii ce nu-i dau pace, motiv pentru care, pentru o clipă, fie aceasta a unei istorii anume, Maria Mănucă se descoperă Arheolog. Această descoperire, această imagine pe care autoarea o creează în poemul „Printre pietre" ne divulgă sentimentul ontologic al poetei. În viziunea ei poetică, fiecare dintre cei care mai cred „că înfloresc maci / din sângele picurat / pe pietre de-asfalt", precum şi fiecare din cei „cu faţa ridicată / cu ochii larg deschişi / cu mâinile în cruce / primesc cerul în plin" se pot bucura de miracolul ce luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric. Numai ei pot dezgropa zeii eliberaţi din împietrire, ne arată poeta. „Ziua, în Cetate / dezgrop ziduri: / straturi de ieri / veniţi dintr-alţi ieri / urcaşi pe umerii altor ieri // Noaptea / aştept pe ţărm / geamandura cu veşti despre orizont / Luminată cu o piatră / căzută din lună / îmi citeşte planeta // Scrie că / tocmai cu ziua, cineva / mă rupe din mine / şi mă aruncă în ieri / peste alţi ieri / de pe umerii altor ieri / Pentru mâine mi se prezice / că nu mă împiedic / de pietrele fără istorie" (Printre pietre).
În final, mai spunem doar că, Maria Mănucă este o poetă a picturii, ea lucrează cuvântul în culorile inimii, fece din verbul poetic ulei pentru icoane. Ea a înţeles că poezia nu e totuna cu salata de fructe, nu e oraşul ce spulberă fecioara, nu e o ruletă rusească ascunsă în ziuă, cum nici noaptea liniştită în care pacea umblă pe catalige, ci mai curând o trăire ascunsă ce din trup smulge frânturi / ce cad şi se aprind / candele pe pământ. Poetul este cel care veghează ca această candelă să nu se stingă. „Înveşmântată în albastru / în veghe îngenunchez // candela să nu apună" (De veghe). Maria Mănucă, prin mirajul ei poetic, devine un punct de mozaic / dintr-o icoană. Ea nu loveşte poezia, nu o încalţă cu pantofi, ci îi lasă tălpile să respire albul, albastrul, roşul din zborul pasărei-vreme.
Maria Mănucă, deşi cu o viziune deschisă faţă de lume şi artă, în general, nu-şi permite să se joace cu poezia, refuzând, astfel, să intre în haita celor care împart suprafaţa trupului în centimetri pătraţi, a celor care fac din cuvânt orice scamatorie poetică, sortită uitării. Ea preferă să desluşească geometria imaginilor poetice, să ne invite în muzeul cu tablouri şi să ne facă părtaşi la suferinţele lumii, să scoată din feliile egale ale sărutului iubirea, să o împartă cu fulgii de zăpadă, cu frunzele, cu arborii, cu ultima fiică din neamul lui Manole.
Sensibilă şi visătoare, poeta, jumătate femeie, jumătate himeră, mireasă de iarnă, crede că doar prin iubire totul poate fi la picioarele muritorului. Pentru cel care aduce lumina zăpezii, pentru cel care aduce veşti despre orizont, precum şi pentru cel care luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric poeta culege ierburi din zodia cea mai fierbinte. În procesul de fotosinteză al ierburilor din zodia poetei Maria Mănucă găsim obsesii precum timpul, copilăria, albul, oglinda, legenda meşterului Manole, sângele, oraşul, memoria, etc. „Culeg ierburi din zodia cea mai fierbinte / când lumina atârnă deasupra câmpiei / şi toate îi cad la picioare / Văzduhul e un ulcior uriaş plin cu miresme // Pentru cel ce-mi aduce lumina zăpezii / adun ierburi celeste / de grinzi le agăţ în buchete" (Mireasă de iarnă).
Autoarea înţelege că, numai zidindu-se cu ulei în cioburile ce vorbesc, va reuşi să construiască un timp intim, personal. Timpul acesta, al ei, este cel ales odată cu cercul mic, din cercurile zilei, este cel care o determină cu sângele în clopot să caute în zenit firul de umbră, memoria.
Pentru a fi sigură că lucrurile au prins a se lumina pe dinăuntru, poeta se pune în ipostaza creatorului. În fond, întreaga carte este dominată de această obsesie. Cazul Anei din balada „Meşterul Manole", precum Facerea acestui mare Muzeu sunt toate manevrele nopţii ce nu-i dau pace, motiv pentru care, pentru o clipă, fie aceasta a unei istorii anume, Maria Mănucă se descoperă Arheolog. Această descoperire, această imagine pe care autoarea o creează în poemul „Printre pietre" ne divulgă sentimentul ontologic al poetei. În viziunea ei poetică, fiecare dintre cei care mai cred „că înfloresc maci / din sângele picurat / pe pietre de-asfalt", precum şi fiecare din cei „cu faţa ridicată / cu ochii larg deschişi / cu mâinile în cruce / primesc cerul în plin" se pot bucura de miracolul ce luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric. Numai ei pot dezgropa zeii eliberaţi din împietrire, ne arată poeta. „Ziua, în Cetate / dezgrop ziduri: / straturi de ieri / veniţi dintr-alţi ieri / urcaşi pe umerii altor ieri // Noaptea / aştept pe ţărm / geamandura cu veşti despre orizont / Luminată cu o piatră / căzută din lună / îmi citeşte planeta // Scrie că / tocmai cu ziua, cineva / mă rupe din mine / şi mă aruncă în ieri / peste alţi ieri / de pe umerii altor ieri / Pentru mâine mi se prezice / că nu mă împiedic / de pietrele fără istorie" (Printre pietre).
În final, mai spunem doar că, Maria Mănucă este o poetă a picturii, ea lucrează cuvântul în culorile inimii, fece din verbul poetic ulei pentru icoane. Ea a înţeles că poezia nu e totuna cu salata de fructe, nu e oraşul ce spulberă fecioara, nu e o ruletă rusească ascunsă în ziuă, cum nici noaptea liniştită în care pacea umblă pe catalige, ci mai curând o trăire ascunsă ce din trup smulge frânturi / ce cad şi se aprind / candele pe pământ. Poetul este cel care veghează ca această candelă să nu se stingă. „Înveşmântată în albastru / în veghe îngenunchez // candela să nu apună" (De veghe). Maria Mănucă, prin mirajul ei poetic, devine un punct de mozaic / dintr-o icoană. Ea nu loveşte poezia, nu o încalţă cu pantofi, ci îi lasă tălpile să respire albul, albastrul, roşul din zborul pasărei-vreme.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu