Debutul liturgic al unui zoon poetikon postmodern

Ca să vezi lucrurile lumii de aproape trebuie să cobori din turnul de fildeş. Poetul austriac Rainer Maria Rilke obişnuia în repetate rânduri să "coboare în cetate" pentru a se inspira. Pe bună dreptate, criticii literari au observat că în poezie, Rilke fotografia, asemenea unui fenomenolog, realitatea vieţii sociale, bunuri ale acesteia, statui, plante, picturi si edificii, precum şi stări ale oamenilor. Dacă avem în vedere spaţiul românesc cu privire la acest tip de literatură, îi descoperim pe avangardişti care, nu numai că găseau în mijlocul comunităţii teme poetice, dar aduceau în văzul acesteia aşa-zisele colocvii de stradă. Sub comunism fenomenul a încetat oarecum, rămânând la suprafaţă, mai mult, autorii cu goarnele bine şlefuite în fabrica partidului. Astăzi, mai exact de aproape 30 de ani, mulţi autori s-au întors le teme legate în mod direct de comunitatea în care trăiesc. Generaţia 80 s-a impus prin forţa biografismului poetic, precum şi prin capacitatea de a readuce în atenţia lectorilor teme crezute camuflate. Pe aceeaşi linie, îl găsim pe poetul George Asztalos, care anul acesta a debutat la editura clujeană Grinta cu volumul de poeme „Zoon poetikon", un volum pe care revista Feed Back îl recomandă.George Asztalos nu este necunoscut în rândul scriitorilor de poezie, el scrie de câţiva ani buni pe diferite forum-uri şi pagini virtuale. El face parte, dacă am lua în calcul evoluţia şi preocupările lui poetice, din grupul poeţilor virtuali, grup care se remarcă, în revistele literare din ţară şi străinătate, prin temele şi obsesiile abordate. Ca şi ceilalţi „colegi", majoritatea debutaţi după 2000, poetul mureşan crede că, în lumea în care trăieşte, valorile suportă mutaţii axiologice nefavorabile pentru viaţă în general, motiv pentru care găseşte „oraşul" ca o „cuşcă" în care este obligat să îşi ducă existenţa. El crede că mutaţiile asupra culturii determină schimbări de paradigme care ar putea duce până la dezumanizare. Poemele, scrise parcă în stilul lui Charles Bucovski, sunt de o profunzime aparte. Ele apar, în multe locuri, ca nişte aforisme în vers, iar în alte locuri, în sentimentul revoltei pe care îl poartă în suflet, nişte pastişe încărcate de ironie. Sunt scrise cu talent şi aduc în faţă crezul ontologic al autorului. El creează o lume alternativă, alcătuită din amintiri din copilărie, prezenţa iubitei, a fiicei Iulia, precum şi a „animalelor" de companie. La rândul lui, se consideră exponent al lumii mecanicizată, se descoperă învelit în anvelopele jeep-urilor care străbat oraşul asemenea curtezanelor de odinioară, îşi simte libertatea controlată, aşezată în cercurile unui lanţ. În „Poem intravilan" autorul explodează şi ne arată care îi sunt emoţiile purtate pe bulevard: „am adoptat un municipiu un câine de pripas e drept / că mă cam enerva că se băga îi spuneam / omeneşte cu un calm dubios / ţiba umfla-te-ar buba / şi el se scotea se gudura eficient // cuştii îi spuneam Metropolis aveam o febleţe / la numele ăsta cretin îmi evoca / romanţe poliţiste / înalte ca gardu` // în inima lui sunau / clopotele mîntuirii pe jeepuri / şi băteau tobele de eşapament / ale globalizării efectului de sferă // libertatea se întindea / cît un lanţ de cafenele / parţial virtuale cu separeuri / pentru sărutatul interzis // pe-acolo ne pierdeam şi noi regăsiţii". George Asztalos în ciuda sentimentului nihilist faţă de lume, în ciuda faptului că tot ce vede a devenit brusc o fotografie distantă continue să iubească. El ştie că iubirea, fie ea şi virtuală, este păpădia care apare în cercul zgardei purtată de câine. „Sunt sărac şi jegos uneori e chiar bine / că n-am / n-am decît să-mi mîzgălesc copilăria / să mi-o înconjur de mizerii / sau de o fuaarte părintească ocrotire // n-am decît să te iubesc / cînd fac urît şi te-njur" (Jeg).El latră la lume pentru că aceasta poartă şi chipuri frumoase, chipuri care adunate alcătuiesc deodată libertatea şi moartea. „Casa cîinelui dormea dărăpănată / cu lanţul în iarbă // nu ştiu dacă era mort sau liber / dar insinua aşa o trăznită de normalitate / încît ai fi lătrat din toată inima / la putoarea asta de lume frumoasă // zgarda era ruptă elocvent / şi cercul ei imperfect răsărise / naiba ştie cum / o păpădie" (Zoon poetikon).George Asztalos, mare zoon poetikon al acestui volum de poeme, săvârşeşte un act biblic. El este un Noe postmodern, adună animalele universului poetic ce-l înconjoară şi le urcă pe toate în această arcă, mărturie a debutului poetic, pentru a le salva de la apocalipsă. El ştie că acest act îi poate aduce moartea, că e un sacrificiu şi în acelaşi timp un privilegiu. În fond, în lupta lui cu zoozeii limbuţi ai lumii, are ca scop reactualizarea sacrului. „Sunt încolţit o să ajung în pământ / o să mă delirez de tot mă deteliorez / pînă voi înflori ca din altă lume" (Aiureola boreală).Deşi vine dintr-o zonă literară unde argumentul poetic stilistic pare să troneze, găsim în poezia autorului mureşean multă simplitate. Exprimările nu sunt ancorate în figuri de stil care să sufoce în timpul lecturii. Autorul, aşa cum are el însuşi să mărturisească în una din poeziile lui, vede în aceste anvelope postmoderne o tristă fragilitate. „Ca un vînător ce sunt / al tuturor intemperiilor / demn de o cauză mai bună // cred că voi arunca pe geam toată / vesela aia tristă a fragilităţii" (Vultur împiedicat).Poezia lui George Asztalos e George Asztalos, iar când spun asta am în vedere faptul că debutantul, care deşi nu e chiar atât de tânăr, se va distinge din generaţia din care vine, pentru că sufletul lui este unul haiducesc, singuratic. „George ştie. că petul de plastic. e mai plin de viaţă. / decît el. / că respiră căldură. de cînd l-a adus. gol. şi slab. de-afară. // george e un biet trăitor. s-a şi obişnuit. să umble. de viu / printre morţi. fluieră. şi crede. că nu are. decît. să se / dezo-bişnu-iască. să moară. şi el. cîte puţin. pînă cînd. / i se va epu-iza. toată moartea." (George se animează).