Din ce plămâni suflă Ştefan Ciobanu?

Sub zodia jocului de limbaj poetic postmodern Ştefan Ciobanu şi-a construit anul acesta, în urma concursului internaţional de poezie „Grigore Vieru” de la Iaşi, la editura ieşeană Princeps Edit un „Convoi de tăcere”. Cu un titlu care poate, pe de o parte, să încânte cititorii prin metafora creată iar, pe de altă parte, să trezească reacţii negative din partea criticilor literari, poetul încearcă să ne facă părtaşi la lungul drum ales întru desluşirea şi transmiterea trăirilor primilor trei decenii de viaţă. Astfel, ca un copil care îşi reprezintă pe asfalt cu ajutorul unei bucăţi de cretă sentimentul despre lume, Ştefan Ciobanu ne arată prin cele patru parţi, numite sugestiv Eu, Tu, El, Ea, cum este alcătuită geometria care-i pecetluieşte cuvertura. Un copil se uită la luna plină / şi / cu un marker îi face ochi // face aşa cu fiecare stea în parte / apoi cu picăturile de ploaie / apoi cu fiecare firimitură // părinţii îl privesc cu dragoste / se îmbrăţişează şi dispar / în gura din oase ce a căscat a somn // copilul face ochi şila frunze / dă la o parte lacrimile / ca pe nişte cortine grele / continuă în dreapta şi stânga (şi voi puteţi face la fel).
În cele 72 de poeme ce alcătuiesc convoiul poetului găsim teme şi obsesii despre care uşor am putea spune că sunt reprezentative unui acrobat ce păşeşte pe marginea tăioasă de lamă. Teme precum iubirea, moartea, timpul, visul, oglinda, oraşul, lumina, copilăria, etc. cresc în inima poetului fără drojdie.
Despre iubire ne spune că e stridentă pentru cei ce nu o au, că e un claxon în plină noapte, că este liniştea din largul unei coli albe, că este o fereastră / aşa ca o gură de peşteră / în care poţi băga mâna / şi scoate de acolo timpul / ca pe un făt (S(e)tări).
Atunci când este preocupat de problema morţii poetul o priveşte uneori cu ironie, alte ori cu spaimă. Sentimentul tăcerii este creat de cele mai multe ori de absenţa iubitei, a părinţilor, a conştientizării scurgerii timpului ce pe întuneric creează imaginea că cerul este prins în bolduri.
Doar cuvântul şi lumina, care s-au apucat să facă gropi / şi să scoată noaptea din pământ / cu nişte găleţi, par să-i aducă poetului controlul asupra propriei umbre. Înghiţim căsuţe una câte una / ne îndreptăm spre luna ce naşte galben / se află după acel bloc // îţi ascult umbra // în zidurile pe care tu scrijeleşti cuvinte ce încep de sub unghiile tale / îţi nasc un ecou / prelungirea vorbelor infinite şi lungi pe care le mimăm (nu cred că este noapte).
Atunci când copilăria se duce, atunci când noaptea vin păsări care / ciugulesc hainele / ştiu asta pentru că / într-o seară / am văzut-o pe mama cum deschide geamul, sau fata vecinului devine soţie, îţi dai seama, ne atenţionează poetul, că nu porţi îngeri la subraţ şi începi să te razi. Ei bine, Ştefan Ciobanu, odată cu aceste versuri se apropie de maturitatea poetică şi începe să vadă lumea o aglomerare de puncte; el crede că, odată urcat în trenul timpului, soarele şi păsările sunt de plastilină şi că în ciuda oricărei ascunderi sau uitări ploaia nu ne poate şterge / pe noi desene spre asfalt.
De remarcat, în poezia lui Ştefan Ciobanu, este şi faptul că în multe dintre poeme găsim construcţii forţate, care nu fac decât să ne arate că avem de-face şi cu un tip de poezie inginerească, de altfel întâlnită frecvent la poeţii contemporani. În laboratorul lui, autorul reuşeşte uneori să ne surprindă în mod plăcut, combinând imagini de aşa natură să creeze ipostaze poetice. În acest sens redau aici: dar stop cu visatul / îmi înfăşor visul acesta în loc de ghem / zâmbesc rece şi alb ca un om de zăpadă / pentru că / tot ce mi-a rămas din acele clipe / este o tresărire cu toată fiinţa mea (poem pentru georgiana). Pe de altă parte, anumite asocieri de imagini, de cuvinte sau jocuri stilistice cum ar fi: oasele mele nu sunt de abanos ca să poată scrie cu degetul / pe praful depus (…) mă plimb prin mine / ca o sferă ce încearcă să îşi găsească colţul (…), sau mă simt o inimă de cerc / ce bate pătrat şi impar, precum şi din ochi îţi ies fluturi / ca fumul dintr-un furnal sau eu îmi iubeam iubita / care se ascundea noaptea / prin cearşaf / cum se ascunde apa sub solzi de peşte, pot crea sentimentul de disconfort. Nu ne rămâne decât să mai spunem că volumul Convoi de tăcere reprezintă locul matur de întâlnire cu poetul Ştefan Ciobanu, despre care cu siguranţă vom mai auzi. A juca leapşa cu soarele, a vedea lumea intrată în tălpi sau printre degete, ca nisipul, a ne cutremura atunci când credinţele ne devin cărămizi în flăcări, a deschide toate icoanele sufletului, a te simţi mai puternic atunci când frica stă în tine ca nişte ace de brad, a pune inima la zid şi a marca cu cretă cât a mai crescut, înseamnă să-l găseşti la treizeci de ani pe Ştefan Ciobanu, gata să se privească în oglindă, să-şi divulge crezul ontologic, umbra, poezia. Mă bucură frigul intrat pe sub guler / nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg / poate doar faptul că umbra mea / nu se aşează pe nimic (viaţa mea).