Apărută întâi la Paris în 2000, iar abia anul trecut (2008) la Editura ieşeană Junimea, cartea poetului şi eseistului Horia Bădescu, Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul se vrea a fi un manual al bunelor practici cu poezia, un tratat de hermeneutică poetică, un manifest şi chiar o profeţie a poeziei viitoare. Dacă la baza cărţii se află un proiect de doctorat, lucru care ar putea îngreuna lectura cititorilor neavizaţi deoarece autorul foloseşte, în unele locuri, expresii şi argumente academice, în ansamblul ei, cartea poate fi citită de toţi cei care pretind că aspira la înaltele spirale ale poeziei. Asta deoarece autorul aduce în discuţie raportul dintre poezie şi sacru (numinos), elemente care contribuie la ceea ce Constantin Noica numea devenire întru Fiinţă. Având la origine ideea redactării unei lucrări ştiinţifice, Horia Bădescu se sprijină în argumente sau, în unele locuri, se completează în idei inspirându-se din autori deja cunoscuţi în domeniul hermeneuticii precum Martin Heidegger, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Gilbert Durand, Octavio Paz, René Girard, Rudolf Otto, Lucian Blaga, etc.
Ca un adevărat recuperator de memorie, de sacru, de cuvânt rostit în verb, de dumnezeire şi credinţă, Horia Bădescu se aventurează în căutarea marelui Adevăr, şi anume, a Fiinţei. Cele care proclamă adevărul sunt, în viziunea autorului, poezia şi mistica. ”Două căi către cunoaşterea adevărului, care nasc din ceea ce participă la Fiinţă, din ceea ce vieţuieşte, din ceea ce există întru sacru – acolo unde a exista semnifică a fi în, a trăi valoarea Fiinţei, a trăi întru sacru.” Doar participând la realitate, cu ajutorul verbului, poezia prin rostirea celui care o cântă poate revela, asemenea misticii ne atenţionează autorul, şi asta pentru că, atât trăirea poetică, cât şi cea mistică, izvorăsc din credinţă, indiferent de zeul în care poetul se găseşte. În viziunea lui Horia Bădescu, o viziune de altfel unificatoare ”Dumnezeul poeziei nu este nici Vişnu, nici Set, nici Alah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al tuturor şi al nimănui. Este a-cultic şi a dogmatic.” Mergând pe liniile prozatorului şi eseistului mexican Octavio Paz care spunea că natura poezie implică sacrul fără zeu, autorul nostru vorbeşte despre lirismul ca discurs sacru în afara dogmei, a religiilor, discursul Fiinţei cu şi despre sine însăşi.
Dacă, unii autori, atunci când scriu poeme, le scriu cu buldozerul, dacă, unii sculptori, atunci când gravează în lemn folosesc pana sau ibricul de cafea, dacă, anumiţi oameni când se roagă bagă capul în nisip, o fac pentru că acesta este felul lor de a privi în ceva anume, felul lor de a vedea întru ceva. În tratatul despre Memoria Fiinţei, eseistul Horia Bădescu vine şi ne arată o altfel de vedere asupra obiectului de cunoscut, fie el şi un proiect poetic. Ca şi Novalis autorul nostru ne spune că Poetul e cel care trebuie să ne facă să vedem. Altfel spus, poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide şi o raportează la existenţa Fiinţei, este cel pentru care viziunea poetică şi lumea se conţin una pe alta, căci poetul se află în lume şi lumea în el. Obiectul de cunoscut, şi anume obiectul cunoaşterii poetice, comportă o structură dialectică în viziunea autorului, asta deoarece el apare, ca şi la Blaga, despicat în două: într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde. Rămâne ca prin uimire, mirare să descoperim orizontul Fiinţei.
Dacă Basarab Nicolescu spunea că lumea se constituie ca o relaţie cu celălalt, atunci, în interiorul acestei relaţii, se instituie semnul. Poezia, în viziunea lui Horia Bădescu, trebuie, prin semne şi simboluri, să ofere o deschidere spre a vedea în Fiinţă, trebuie să fie ceea ce Ezra Pound numea detaliu luminos, amănuntul esenţial. „Prin natura ontologică a semnului poetic, poezia aduce cu sine, în orizontul Fiinţei, lumea şi eu-l. Dacă, în planul sacrului, dispariţia semnului trage după sine ne-vederea, ei bine, în planul poetic, sunt refuzate semnele fără conţinut. Horia Bădescu, mergând de data aceasta pe linia deschisă de Aristotel şi apoi continuată de Heidegger, ne vorbeşte despre metaforă. Aceasta, ca metaforă sacră, nu se constituie ca o performanţă analogică, ci ca purtătoare, deci transmiţătoare şi, în acelaşi timp, posesoare şi creatoare de valoare. Ea trezeşte sensul. Cu alte cuvinte, în calitate de „creatoare de relaţii între lucruri, metafora este expresia unei gândiri co-participative. Poezia nu gândeşte întru om, ci întru Fiinţă, omul situându-se în deschiderea Fiinţei, care, după Heidegger, e Fiinţa însăşi” conchide Horia Bădescu.
Cadrul festin dinaintea sau din timpul intrării întru poezie, întru Fiinţă, este şi el luat în vedere de gânditorul român. Asta deoarece sentimentul stării de creatură reprezintă pentru el o emoţie puternică, o emoţie ce se împărtăşeşte din puterile sacrului. Această emoţie puternică nu poate fi decât izvorâtă dintr-o criză de identitate, o criză din care poezia este facerea poemului însuşi, ca realizare a unui proiect ontologic în virtutea imaginarului prin care devine purtător de sens, deschizător de vedere. Poetul apare acum ca o relicvă a omului religios, însă acesta există, în ciuda trăirii religioase, într-o lume desacralizată. În acest sens, poezia secolului XX, cu precădere poezia avangardistă, textualistă cum are să o numească Horia Bădescu, este lipsită de sens, este poezia unui joc, din a cărui reguli lipsesc uimirea şi misterul. Semnele folosite de poeţii avangardişti sunt considerare oarbe, semne fără valoare, fără deschidere. „Extazul vizionar al simboliştilor nu este nimic altceva decât beţia deznădejdii poetului dinaintea vidului descoperit în el însuşi şi în univers, absenţa din lume a zeului”.
Cu toate acestea, gânditorul român, influenţat de Manifestul lui Basarab Nicolescu, nu ezită să construiască modelul viitoarei poezii. În viziunea acestuia poezia comportă o structură metafizică, o structură trialectică, o emoţie cosmică, emoţie transcendentală din care se naşte şi jocul cultural. Ca şi Edgar A. Poe sau S. Taylor Coleridge, Horia Bădescu consideră că, prin natura lui de a vedea şi simţi, poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile fără ca el să se schimbe. „Sarcina poetului este aceea de a atinge limita de la care absolutul poate fi perceput, dar nu ca prezenţă, ci ca absenţă (Poe), căci poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile, de a fi orice lucru… rămânând, totuşi, el însuşi şi de a ne face să simţim divinitatea totdeauna incertă (Coleridge). Finalitatea poeziei este aceea de a da expresie imanenţei, Fiinţei, ca valoare de existare.”
Totodată, gânditorul român este de părere că, toate mecanismele matematice, toate încercările textualiştilor de a vedea sau privi întru Poezie, nu pot fi părţi ale Adevărului, acestea fac doar simţite, ca şi magicienii, rodul unor adevăruri circumstanţiale. Totuşi, Poetul, conştient că el creează lumea asemenea zeilor, comportă o atitudine magică, însă una de natură ontologică şi gnoseologică, deoarece forţele lui esenţiale sunt simboluri ale existenţei spirituale, acele metafore sacre. „Poezia îşi pune în evidenţă natura magică nu numai ca hierofanie provocată, element de ruptură şi de acţiune asupra nivelurilor de Realitate, ci şi prin folosirea unor procedee ritualice asemănătoare practicilor magice. Dar, spre deosebire de magie, ea nu se manifestă ca un viol, ci ca o nuntire a nivelurilor de Realitate.(…) Totuşi, ca şi magia, poezia trebuie să-şi folosească întregul farmec, să seducă, să încânte pentru a realiza interferenţa nivelurilor de realitate şi a face ca numinosul şi puterea sa să se manifeste în câmpul de inducţie a sacrului.” scrie gânditorul român.
Refuzând, aşa cum am văzut (în calitate de poet), apartenenţa la un anume zeu, asumându-şi misticismul până la capăt, pornit împotriva experimentului poetic şi al magicienilor de metafore profane sau moarte, Horia Bădescu caută în rugăciune poezia transcendentală a viitorului, o „poezie organică despre care Novalis spunea că este cea scrisă cu întreaga noastră fiinţă, cu înăuntru şi înafara noastră, cu proiecte ontologice scrise în noi şi împlinite în virtualitatea imaginarului poetic.” Doar prin extaz, izvorât din acea criză de sine, criză de identitate, căutarea poetică îşi află terţul secret inclus, care este treimea cea de Fiinţă: Viaţă, Existenţă, Sacru, conchide eseistul român.
În final mai putem spune că întregul proiect poetic al lui Horia Bădescu, suma acestor concepte folosite în carte, ni-l înfăţişează pe Om descoperindu-l pe Dumnezeu în umanitatea sa. În fond, spune eseistul, acesta trebuie sa fie vocaţia poetului. „Vocaţia poetului nu este aceea de a ne arăta că omul este divin, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa.” Ca şi Hölderlin, Horia Bădescu crede că Omul locuieşte întru fiinţă, pentru că, în chip poetic, îşi desfăşoară proiectul, locuirea, existenţa, întru sacru, întru iubire. De fapt aceasta este poezia viitorului, una a locuirii întru Fiinţă, una metafizică.
Horia Bădescu Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul
Ed. Junimea, Iaşi, 2008
Ca un adevărat recuperator de memorie, de sacru, de cuvânt rostit în verb, de dumnezeire şi credinţă, Horia Bădescu se aventurează în căutarea marelui Adevăr, şi anume, a Fiinţei. Cele care proclamă adevărul sunt, în viziunea autorului, poezia şi mistica. ”Două căi către cunoaşterea adevărului, care nasc din ceea ce participă la Fiinţă, din ceea ce vieţuieşte, din ceea ce există întru sacru – acolo unde a exista semnifică a fi în, a trăi valoarea Fiinţei, a trăi întru sacru.” Doar participând la realitate, cu ajutorul verbului, poezia prin rostirea celui care o cântă poate revela, asemenea misticii ne atenţionează autorul, şi asta pentru că, atât trăirea poetică, cât şi cea mistică, izvorăsc din credinţă, indiferent de zeul în care poetul se găseşte. În viziunea lui Horia Bădescu, o viziune de altfel unificatoare ”Dumnezeul poeziei nu este nici Vişnu, nici Set, nici Alah, nici Elohim. Dumnezeul poeziei este al tuturor şi al nimănui. Este a-cultic şi a dogmatic.” Mergând pe liniile prozatorului şi eseistului mexican Octavio Paz care spunea că natura poezie implică sacrul fără zeu, autorul nostru vorbeşte despre lirismul ca discurs sacru în afara dogmei, a religiilor, discursul Fiinţei cu şi despre sine însăşi.
Dacă, unii autori, atunci când scriu poeme, le scriu cu buldozerul, dacă, unii sculptori, atunci când gravează în lemn folosesc pana sau ibricul de cafea, dacă, anumiţi oameni când se roagă bagă capul în nisip, o fac pentru că acesta este felul lor de a privi în ceva anume, felul lor de a vedea întru ceva. În tratatul despre Memoria Fiinţei, eseistul Horia Bădescu vine şi ne arată o altfel de vedere asupra obiectului de cunoscut, fie el şi un proiect poetic. Ca şi Novalis autorul nostru ne spune că Poetul e cel care trebuie să ne facă să vedem. Altfel spus, poetul este cel care ne arată lumea, cel care o deschide şi o raportează la existenţa Fiinţei, este cel pentru care viziunea poetică şi lumea se conţin una pe alta, căci poetul se află în lume şi lumea în el. Obiectul de cunoscut, şi anume obiectul cunoaşterii poetice, comportă o structură dialectică în viziunea autorului, asta deoarece el apare, ca şi la Blaga, despicat în două: într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde. Rămâne ca prin uimire, mirare să descoperim orizontul Fiinţei.
Dacă Basarab Nicolescu spunea că lumea se constituie ca o relaţie cu celălalt, atunci, în interiorul acestei relaţii, se instituie semnul. Poezia, în viziunea lui Horia Bădescu, trebuie, prin semne şi simboluri, să ofere o deschidere spre a vedea în Fiinţă, trebuie să fie ceea ce Ezra Pound numea detaliu luminos, amănuntul esenţial. „Prin natura ontologică a semnului poetic, poezia aduce cu sine, în orizontul Fiinţei, lumea şi eu-l. Dacă, în planul sacrului, dispariţia semnului trage după sine ne-vederea, ei bine, în planul poetic, sunt refuzate semnele fără conţinut. Horia Bădescu, mergând de data aceasta pe linia deschisă de Aristotel şi apoi continuată de Heidegger, ne vorbeşte despre metaforă. Aceasta, ca metaforă sacră, nu se constituie ca o performanţă analogică, ci ca purtătoare, deci transmiţătoare şi, în acelaşi timp, posesoare şi creatoare de valoare. Ea trezeşte sensul. Cu alte cuvinte, în calitate de „creatoare de relaţii între lucruri, metafora este expresia unei gândiri co-participative. Poezia nu gândeşte întru om, ci întru Fiinţă, omul situându-se în deschiderea Fiinţei, care, după Heidegger, e Fiinţa însăşi” conchide Horia Bădescu.
Cadrul festin dinaintea sau din timpul intrării întru poezie, întru Fiinţă, este şi el luat în vedere de gânditorul român. Asta deoarece sentimentul stării de creatură reprezintă pentru el o emoţie puternică, o emoţie ce se împărtăşeşte din puterile sacrului. Această emoţie puternică nu poate fi decât izvorâtă dintr-o criză de identitate, o criză din care poezia este facerea poemului însuşi, ca realizare a unui proiect ontologic în virtutea imaginarului prin care devine purtător de sens, deschizător de vedere. Poetul apare acum ca o relicvă a omului religios, însă acesta există, în ciuda trăirii religioase, într-o lume desacralizată. În acest sens, poezia secolului XX, cu precădere poezia avangardistă, textualistă cum are să o numească Horia Bădescu, este lipsită de sens, este poezia unui joc, din a cărui reguli lipsesc uimirea şi misterul. Semnele folosite de poeţii avangardişti sunt considerare oarbe, semne fără valoare, fără deschidere. „Extazul vizionar al simboliştilor nu este nimic altceva decât beţia deznădejdii poetului dinaintea vidului descoperit în el însuşi şi în univers, absenţa din lume a zeului”.
Cu toate acestea, gânditorul român, influenţat de Manifestul lui Basarab Nicolescu, nu ezită să construiască modelul viitoarei poezii. În viziunea acestuia poezia comportă o structură metafizică, o structură trialectică, o emoţie cosmică, emoţie transcendentală din care se naşte şi jocul cultural. Ca şi Edgar A. Poe sau S. Taylor Coleridge, Horia Bădescu consideră că, prin natura lui de a vedea şi simţi, poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile fără ca el să se schimbe. „Sarcina poetului este aceea de a atinge limita de la care absolutul poate fi perceput, dar nu ca prezenţă, ci ca absenţă (Poe), căci poetul are capacitatea de a unifica toate lucrurile, de a fi orice lucru… rămânând, totuşi, el însuşi şi de a ne face să simţim divinitatea totdeauna incertă (Coleridge). Finalitatea poeziei este aceea de a da expresie imanenţei, Fiinţei, ca valoare de existare.”
Totodată, gânditorul român este de părere că, toate mecanismele matematice, toate încercările textualiştilor de a vedea sau privi întru Poezie, nu pot fi părţi ale Adevărului, acestea fac doar simţite, ca şi magicienii, rodul unor adevăruri circumstanţiale. Totuşi, Poetul, conştient că el creează lumea asemenea zeilor, comportă o atitudine magică, însă una de natură ontologică şi gnoseologică, deoarece forţele lui esenţiale sunt simboluri ale existenţei spirituale, acele metafore sacre. „Poezia îşi pune în evidenţă natura magică nu numai ca hierofanie provocată, element de ruptură şi de acţiune asupra nivelurilor de Realitate, ci şi prin folosirea unor procedee ritualice asemănătoare practicilor magice. Dar, spre deosebire de magie, ea nu se manifestă ca un viol, ci ca o nuntire a nivelurilor de Realitate.(…) Totuşi, ca şi magia, poezia trebuie să-şi folosească întregul farmec, să seducă, să încânte pentru a realiza interferenţa nivelurilor de realitate şi a face ca numinosul şi puterea sa să se manifeste în câmpul de inducţie a sacrului.” scrie gânditorul român.
Refuzând, aşa cum am văzut (în calitate de poet), apartenenţa la un anume zeu, asumându-şi misticismul până la capăt, pornit împotriva experimentului poetic şi al magicienilor de metafore profane sau moarte, Horia Bădescu caută în rugăciune poezia transcendentală a viitorului, o „poezie organică despre care Novalis spunea că este cea scrisă cu întreaga noastră fiinţă, cu înăuntru şi înafara noastră, cu proiecte ontologice scrise în noi şi împlinite în virtualitatea imaginarului poetic.” Doar prin extaz, izvorât din acea criză de sine, criză de identitate, căutarea poetică îşi află terţul secret inclus, care este treimea cea de Fiinţă: Viaţă, Existenţă, Sacru, conchide eseistul român.
În final mai putem spune că întregul proiect poetic al lui Horia Bădescu, suma acestor concepte folosite în carte, ni-l înfăţişează pe Om descoperindu-l pe Dumnezeu în umanitatea sa. În fond, spune eseistul, acesta trebuie sa fie vocaţia poetului. „Vocaţia poetului nu este aceea de a ne arăta că omul este divin, ci că divinul se află în om, că este adevărata sa natură, umanitatea sa.” Ca şi Hölderlin, Horia Bădescu crede că Omul locuieşte întru fiinţă, pentru că, în chip poetic, îşi desfăşoară proiectul, locuirea, existenţa, întru sacru, întru iubire. De fapt aceasta este poezia viitorului, una a locuirii întru Fiinţă, una metafizică.
Horia Bădescu Memoria Fiinţei – Poezia şi sacrul
Ed. Junimea, Iaşi, 2008
Un comentariu:
Felicitari pentru blog!
Trimiteți un comentariu