luni, 14 februarie 2011

Despre iubire şi femeie de ziua lui Grigore Vieru

De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Emil Brumaru la Mihail Gălăţanu, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur, fiecare în formula liricii sale. Dacă, de pildă, la Eminescu poemele de iubire poartă, în cele mai multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, dacă la Emil Brumaru în poemele dedicate femeii întâlneşti tema iubirii pusă în raport cu ludicul sexualităţii concrete (ca şi la Mihail Gălăţanu), dacă la recentul debutant Stoian G. Bogdan (vezi şi Charles Bukowscki sau V. Leac), poemele de iubire aduc în atenţie dragostea faţă de femeia uşoară, urbanizată, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.

Mihail Dolgan, alături de Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Fănuş Băileşteanu, Vrgil Nistru Ţigănuş şi Stelian Gruia, se numără printre cei puţini care aduc în atenţie această temă viereană. El ne arată că în lirica viereană iubirea de mamă va trece, prin taina cununiei, către iubirea de femeie. Nu există practic o înstrăinare faţă de iubirea de mamă, ea va rămâne întipărită în fiinţa poetului, deoarece, aşa cum bine observă şi Ion Ciocanu, felul lui Grigore Vieru este acela de a iubi mama fără nici o condiţiune. Iată o întâmplare care îi certifică lui Ion Ciocanu că dincolo de etichetarea, dată de către critici, că Grigore Vieru ar fi un obsedat al temei faţă de mamă, poetul este preocupat de soarta mamei ca şi de fiinţa lui: „Era pe când mama lui Grigore Vieru, mătuşa Dochiţa, fie-i ţărâna uşoară, suferea greu în spitalul republican şi avea nevoie de supraveghere continuă. Grigore stă la capătul măicuţei o seară, a doua, a treia. Într-o zi însă, soţia îi propune să rămână acasă, să se odihnească omeneşte, că va merge ea la spital şi va sta cu mama, purtându-i de grijă în toate. Grigore o ascultă, tace, se vede că numai oboseala a făcut să accepte propunerea soţiei. Raisa merge la spital, nu se desparte nici o clipă de mama-soacră, dar peste un timp vine şi Grigore. El n-a putut odihni omeneşte, cât timp măicuţa se chinuia la spital. Dragostea lui pentru mama n-a fost deci un motiv poetic, un prilej de a-şi manifesta aptitudinile literare, ci o realitate nedezminţită a vieţii sale, verificabilă până în atare amănunte.”[1] Dar Mihail Dolgan observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ.”[2] Eşti tentat să dai dreptate criticului Mihail Dolgan, mai ales dacă citeşti poemele iubirii de femeie ale lui Grigore Vieru.

În recenta antologie, publicată de poet împreună cu prietenul lui Daniel Corbu, la editura Princeps Edit din Iaşi, Taina care mă apără, găseşti în multe texte preocuparea poetului basarabean de a cânta femeia iubită. Din poemele lui nu reiese că poetul ar fi interesat de sexualitatea apetisantă şi concretă din partea femeii pe care o iubeşte, ci că îi conferă acesteia (iubitei) un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei.

Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când).[3] Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu viaţa dimpreună, viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.

Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic. Acest unic vierean stă sub ideea de locuire întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva)[4]. Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgostiţi rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi măr / sau din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de alunel”, iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.”[5]

Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubită.[6] Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu,[7] pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.”[8] Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.[9] Se vede că Grigore Vieru dă gir unor politici contemporane instituind, dincolo de ideea de drept al femeii la cuvânt, o justiţie ce ţine cont de principiile morale (kantiene). Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.”[10]

Tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul.”[11] Or, muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”.[12] Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită, iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” (Vreau să te văd)[13] sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”[14]. În acest ultim poem citat, iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.

Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru, chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire, despre dragoste. Acest tragism poartă vina păcatului originar, din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Acest tragism este al fiinţei în general. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse, însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii, în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. În fond, dovada iubirii, e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos, adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii, aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce, neauzit,/ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce, clar,/ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn,/ Dragostea./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude.// Iubito!”[15]

În încheiere, mai adaug faptul că glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci, din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii; că în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului, avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii, ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive, un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice.

Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.



[1] Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990, p. 298.

[2] Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, Ed. CEP USM, Chişinău, p. 270.

[3] Grigore Vieru, Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006, p. 146.

[4] Grigore Vieru, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 94.

[5] Mihail Dolgan, op.cit., p.272.

[6] Theodor Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, p

[7] Ibidem, pp. 243-245.

[8] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 83.

[9] Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Ed. Litera Internaţional, Chişinău – Bucureşti, 1999, p. 367.

[10] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 88.

[11] Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989.

[12] Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, p. 69.

[13] Grigore Vieru, op.cit., p. 92.

[14] Ibidem, p. 115.

[15] Ibidem, p. 151.

Un comentariu:

Doina Grosu spunea...

Am rămas plăcut surprinsă să dau (întâmplător) peste un articol scris de un ieșean și dedicat marelui poet al neamului românesc - Grigore Vieru.
Numele meu este Doina Grosu, sunt coordonatoarea „Acțiunii 2012”, filiala Iași. Pe data de 14 februarie, împreună cu membrii acțiunii doresc să organizez o mică activitate culturală la bustul poetului din Parcul Copou, cu ocazia împlinirii a 78 de ani de la nașterea celui care a fost mai mult decât un poet, fost însuși sufletul Basarabiei.
Mi-ar face o mare plăcere dacă am coopera la asemenea acțiuni culturale.
Aștept răspunsul d-voastră. (doina93grosu@yahoo.com, 0755175423)
SUCCES în toate!
PUTEREA CARE NE UNEȘTE ESTE MULT MAI MARE DECÂT PUTEREA CARE NE DESPARTE!
UNIREA face PUTEREA