fotograme din sâmbăta fântânilor

ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi
cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte funii
în fântâni şi ne uităm în ochi şi ne îndrăgostim
de moartea ce îi poartă îi facem avansuri
îi spunem ce bine îi stă în poză ce sexi
e în poziţia acestui poem pe care decoltat
îl poartă. pe stradă o femeie îşi fotografiază copilul
şi-i pune poza în buzunarul stâng acolo lângă buletinul
de identitate lângă rujul cu miros de salcâm
lângă toate celelalte care s-au ascuns de poze. un
fotoreporter a pescuit o imagine şi o vinde
în piaţă la kilogram aşa cum a învăţat că se vând solzii
de peşte din care cei mai mulţi îşi fac muzicuţe
şi cântă pe la nunţi pe la botezuri şi mormântări. nu
am înţeles niciodată de ce trebuie să fotografiezi morţii
care nu-şi mai pot admira chipul cum nu am înţeles
de ce unii fotografiază sfinţii şi-i trânteşte de ziduri
şi-i lasă dezveliţi zile întregi în bătaia soarelui
şi în forfota ploilor până se fac albi. trebuie să ştii că
cei mai mulţi fotografiază cerul şi-l aduc după câteva zile
poate chiar luni sau ani înapoi la vedere. e ca şi cum
ai dezgropa odată la şapte ani pe cineva din familie
numai că pentru cer cine pomeneşte cine dă de sufletul lui
cine se ghiftuieşte cu sarmale cu orez şi colivă
cine aruncă peste el vin şi aghiazmă. ultima dată am
fotografiat oraşul. eram pe cel mai înalt deal şi mi se părea
că lângă mine se adună ca nişte furnici grăbite toate clădirile
toate străzile toţi oamenii şi mai ales toate pozele stocate
în copaci ca nişte frunze ca nişte păsări ca nişte pietre
ca nişte gropi în care pământul refuză să mai intre. ne
fotografiem şi pe urmă adunăm cu mîinile pe covoare
amintirile care stau sub noi ca într-un cuib şi aşteaptă
să le clocim şi să le dăm pe urmă de mâncare să le dăm
din viaţa noastră culori pe care cu funiile din fântâni le scoatem