morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul
florile locuiesc copacii şi mugurii burţile femeilor
în blocul în care stau preotul vine de trei ori pe an
cu sfânta treime şi îmi aduce de fiecare dată o icoană cu ruj
cu plete albe şi plete negre cu figuri cu gurile deschise
în care mă ascund ca un călugăr şi mă rog
e singurul loc unde lumea tace
singurul moment în care vii din cer
se întâlnesc cu morţii ce locuiesc pământul
la etajul şapte un mort de profesie frizer
a adunat mulţi vii şi-i tunde gratis
în umbra luminii unui corp de ceară
ca şi cum ar face spiritism
dansează cu bocitoarele ce-şi poartă plânsul
sub fustele lungi ce-acoperă ca un cer tot blocul
şi râde la peretele sfinţit de preot
mortul coboară cu liftul în iarbă
îşi seamănă degetele pentru grâul păsărilor
şi vecinul care-i duce crucea
seamănă tot mai mult cu un copac
cu braţele deschise ca ani din care frunzele sug carne iarna
leg de crengile lui batistele parfumate găsite în şifonierul bunicului
înşurubez un leagăn pentru copii din cartier şi scriu pe un baner
în parcul acesta morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul
Un comentariu:
Ce poezie ciudata, domnule Paul, ciudat de adevarata. Am citit-o o data, apoi nelamurit, am mai citit-o odata, si si mai nelamurit am vrut s-o mai citesc o data, dar m-am oprit, mi-am dat seama ca poezia trebuie sa fie citita nu de la cap spre coada, ci de la coada spre cap, si nu de la stanga spre dreapta, ci, litera cu litera, de la dreapta spre stanga... Daca unii, citind poezia, isi vor fi zicand, ca mine, "ce poezie ciudata" eu acuma le-as spune: "Nu domnilor, viata e ciudta...!"
Trimiteți un comentariu