sâmbătă, 23 ianuarie 2010

trunchiul liniştii

soarele a obosit pe cer şi-l acoperă un nor
ce descarcă peste mine supărările
fulgerele şi tunetele pe care le-a adunat
în zeci de ani de pe ogoarele din sat

de paşte am crezut că voi purta coroana
plină de spice şi că voi fi măcar pentru o noapte
iubitul tău dar am avut rochia pe care
tatăl meu a zugrăvit-o-n menghină

copacii au crescut sub catacombele cerului
urcam în ei când eram în pruncie
credeam că sunt zmeii în care păsările-şi fac
cuiburi cioplite după chipurile şi asemănarile noastre

acum culeg din ei cadavre ca din pomul de crăciun
le duc lângă sobă lângă trunchiul împrejurul
frumoaselor mâini care-au anunţat primul poem
le duc lângă vulturul care-şi prinde prada
împăiată în dormitorul meu şi sărut picurii
raiului ce-au scăpat din buze şi morminte

atâta linişte în jur n-a asfinţit niciodată
atâta alb rostit de greieri n-am
auzit în marginea codrului atâtea căpriaore
n-am văzut pe trunchiul ce ţi-a cioplit sicriul
cum nici atâţia sori în noapte-aceasta
n-am văzut în ochi-mi negri am obosit şi-mi pare
că mă sugrumă pământul cu buzele pline de cruci
cu tot cu numele tău frumoas-o
ce-l port în picuri printre vene

Niciun comentariu: