Paul Gorban în dialog cu prozatorul Nicolae BREBAN
P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de scris, aici în Câmpina lui 2009. Sunteţi înconjurat de mulţi scriitori, mulţi editori, mulţi dintre ei şi prieteni. Galele APLER au reuşit şi anul acesta să îi aducă în inima Prahovei aici, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Pentru că mă bucură prezenţa multora dintre ei, precum şi prezenţa dumneavoastră, voi profita de ocazie să vă întreb, în deschiderea dialogului nostru despre condiţia scriitorul român contemporan. Aş vrea să îmi spuneţi, din punctul dumneavoastră de vedere, care este modelul ce se impune în momentul de faţă în literatura română.
N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă spuneam şi aseară, dacă aţi observat, că suntem în poziţia cea mai proastă, cea mai slabă, de cel puţin o sută de ani. Niciodată n-am stat aşa de marginal, de prost, în atenţia publicului, în atenţia forurilor, a executivului, în atenţia instituţiilor mari ale ţării, cum stăm astăzi. Nu arunc vina asupra nimănui, a fost probabil şi o vină, o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărţire în tabere s-a observat mai ales după revoluţie, când a intrat moravul politic în lumea noastră, morav ce ne-a împărţit, ne-a fracturat. Aşa s-au creat taberele acestea care au început să se macine între ele. Unii scriitori erau anticomuniştii în ghilimele, alţii erau procomunişti, în ghilimele, deşi nu mai era comunism de mult în România. Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru a obţine poziţii de forţă în cultură şi în politică. Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanţi, au intrat şi au rămas la CNSAS ani de zile. Mulţi dintre ei au influenţat şi lumea partidelor politice. Scriitorul român şi nu numai cel în viaţă, dar şi scriitorii români dintre războaie şi de după al Doilea război mondial, şi modernitatea, şi contemporaneitatea românească – vorbesc de importanţii scriitori care mi-au fost colegi în anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaş, Dimov şi atâţia alţii – au fost marginalizaţi, uitaţi. Sunt marginalizaţi, sunt uitaţi, sunt daţi la o parte. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei şi acest lucru se vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în faptul că mass-media nu ne dă nicio importanţă decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar decât foarte rar. Mai des apar alţii, actori, din lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România nu-şi mai cunoaşte scriitorii care trăiesc, care sunt vii, de parcă ar fi murit cu toţii.
P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca între scriitori români să existe tabere, până acolo încât ei să se urască între ei. Există o rivalitate, nejustificată, de cele mai multe ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o considera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăşte din ineterese politice…
N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o şi într-o carte pe care am publicat-o de curând, „Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte societatea civilă şi o altă voce într-o lume a democraţiei care renăştea cu greu, cu convulsii, pentru că, comunismul românesc a fost foarte barbar, a fost cel mai barbar comunism din est, s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se posteze ca o voce a culturii şi a societăţii civile, GDS-ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc acum, nu discut de Constantinescu şi dreapta politică, dar vreau să spun că intrând în politică, părăsind criteriile societăţii civile şi ale culturii generale româneşti, s-a creat această fractură între lideri, între domnii de la 22, să zicem. Deşi, 22 a fost condus, la început, de Stelian Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela Adameşteanu, excelentă prozatoare. Dar spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru. Elita culturală nu poate fi formată, în primul rând, decât de către creatori, de către poeţii, prozatori şi critici. Nu de comentatori sau eseişti. Desigur, şi ei pot contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să ocupe primul loc şi, mai ales, nu în formele grosolane. Putem spune că fracturarea a venit de la aceste false lupte politice care, de fapt, ascundeau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii români am căzut foarte mult şi pentru faptul că în presă, unde lucrează foarte mulţi scriitori, s-a creat un sentiment de vânătoare de spoectacol. Aici aş spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce, prin diferite programe să facă în aşa fel încât ca o parte din colegii noştri care lucrează în mass-media românească, să-şi aducă aminte, să se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai ales de marea modernitate românească dintre războaie şi de marii scriitori care au fost creaţi sub comunism.
P.G.: Văd o nostalgie faţă de marea modernitate. Totuşi, după ‘89, au apărut în librăriile noastre foarte multe cărţi. In ciuda acestui fapt, am observat că nu se cumpără. Am întrebat librarii şi m-au spus că autorii sunt nevoiţi de multe ori să îşi cumpere propriile cărţi. Editurile nu îşi mai permit să scoată tiraje mari şi în acelaşi timp să asigure scriitorului român un venit din dreptul de autor. Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă, avalanşa noilor edituri. Totuşi, cred că mai mult se scrie decât se citeşte.
N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complicată. În primul rând e foarte bine că lumea scrie şi publică. Acum, o mare parte din ce apare este o falsă publicaţie, pentru că a dispărut, o dată cu cenzura politică, şi cenzura profesorilor. În occident marile edituri nu publică pe bani. O editură din Germania sau din Franţa care publică pe bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea rând, toată lumea poate să publice cărţile la colţ, la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură poetică, etc. Asta se întâmplă şi pentru că analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În ultimii ani 20 de ani critici importanţi au părăsit critica şi s-au orientat spre alte domenii. Acum vedeţi, marii critici români, în loc să se ocupe de literatura română contemporană, scriu cărţi despre Eliade, Cioran, Ionescu…
P.G.: Este acesta un refuz faţă de literatura contemporană, virusată pe multe paliere de comercialism şi fanfară, de slaba pregătire a autorilor, precum şi de lipsa modelelor culturale?
N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încredere în literatura naţională. Tămâiem acuma pe românii ăştia care au avut succes la Paris, scriitori importanţi, dar neglijăm ce se întâmplă acum. Revistele literare n-au reuşit să creeze critici importanţi sau sunt câţiva care nu sunt băgaţi în seamă. România a avut mulţi critici. Sunt şi acum câţiva tineri valoroşi, printre care amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diverse instituţii. România Literară, revistă făcută de universitari, nu a susţinut un nou val de critică. Dacă avem critica românească literară foarte slabă, atunci avem şi maculatură literară. Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai ştie ce e bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele interioarelor noastre, scriitorii, aşa cum am mai spus, nu mai apar, nu-şi pot exprima un punct de vedere. Argumentul este foarte fals şi ticălos, că un scriitor plictiseşte, că o emisiune literară plictiseşte. Pe cine plictiseşte? Plictiseşte pe un om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii de oameni care ar fi interesaţi să cunoască un prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost minţiţi, că publicul românesc este pierdut. Cele două ziare, Adevărul şi Jurnalul Naţional au demonstrat că sunt cărţi săptămânale, că vine lumea şi cumpără, că românul încă citeşte, citeşte romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărţi apărute în contemporaneitate.
P.G.: Am putea spune că publicul român este readus în faţa scriitorilor, iar scriitorii sunt readuşi în atenţia publicului prin aceste forme de marketing. Pe de altă parte un public nou se formează, el creşte cu aceste cărţi.
N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu trebuie reformat. Este un sondaj care arată că este falsă ideea. Sigur că, după revoluţie, publicul românesc a fost interesat de două lucruri. Unu: de jurnale; toţi au crezut că oamenii vor fi oneşti şi vor spune ce să nu luaţi. Majoritatea jurnalelor au fost false cu excepţia lui Ion Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, şi alte câteva. Restul aduceu nişte falsuri. Şi doi: cu interes pentru titlurile străine care n-au apărut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor şi lectorilor. Totuşi, după 10 ani de postcomunism au apărut edituri puternice la noi care au scos numai titluri străine. Foarte puţine edituri au publicat şi colecţii româneşti. Pe urmă au apărut şi edituri care au început să publice autori români, edituri pe care le apreciez. Românii au fost mereu interesaţi, şi înainte de război, de cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi sau francezi, pe Andrei Gide, ei îl citeau şi pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu Rebreanu. Sunt şi acum edituri puternice care cred că doar autorii străin au valoare şi au ceva de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s interesanţi, o falsă premiză. Repet, grav este că au fost puşi în marginalitate scriitori mari care au publicat şi au trăit sub comunism. Scriitori a căror operă şi personalitate nu a mai fost egalată în aceşti 20 de ani. Nu mai există un Doinaş, un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, autorii menţionaţi nu mai apar un lucru atractiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu falsele programe de editare, programe care aduc în dicuţie valori false.
P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru a redescoperi acest tip de scriitori, chiar şi în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate literatura română începe să prindă contur. Noul val de autori propune teme sociale, teme legate de istorie. Pentru mulţi dintre ei „comunismul” a devenit o temă „ce se vinde”. Publicul european a fost întotdeauna interesat de scriitorul român, scriitor care vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de multe ori în situaţia să aleagă ce şi cum să divulge publicului din propriile credinţe. Aş vrea să ştiu care este părerea dumneavoastră ca prozator, ca om care cunoaşteţi bine mediul european, cu privire la aşa-zisul „succes literar peste hotare”.
N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa. E o problemă veche, nevroza noastră a premiului Nobel, etc.
P.G.: Vom atinge şi acest subiect, vom vorbi despre această nevroză...
N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea problemă, asta pentru că, după revoluţie, imediat, ei au început să plece. Generaţia noastră a fost puţin laşă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început să cânte în strună la unii tineri dând, astfel, impresia că nu există valoare. Chiar în textele mele am criticat-o pe doamna de la România Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoare. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost nişte imbecili sau oportunişti. Cum poţi să spui aşa ceva? Este un fel de oportunism necinstit care a fost influenţat de străinătate, să murdărim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins, în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi uneori creează fenomene culturale enorme. Sub imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă scoală de proză. Cea mai mare şcoală de proză a lumii, de la Gogol până la Dostoievski şi Cehov. În Germania, unde părinţii erau foarte duri, a apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai mare şcoală de muzică, Beethoven, etc. Deci, tinerii însă, egalizează prea grăbit şi superficial, libertatea cu creaţia. Nu întotdeauna libertatea provoacă şi este terenul unor mari procese de creaţie şi a unor mari personalităţi. Ce au creat aceşti 20 de ani de după revoluţie? Ce mare personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar nu are încă forţa unui prozator adevărat, adică nu-i creator de personaje puternice. E un poet, cu mare talent, care însă nu are conştiinţă literară, vorbeşte numai în numele lui şi, într-un loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul de la gândirea americană. Pe mine acest lucru mă bulversează. Cum adică să egalizăm vânzarea comercială cu valoarea literară? Omul acesta ori a avut profesori proşti, deşi el predă la facultate, ori nu ştie ce e aia valoare. Filosofii germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au stabilit de la început că valoarea are două tipuri de semantică: odată se vorbeşte de valoarea de întrebuinţare şi pe urmă de valoarea de plăcere, care este a artei. Deci, noi numai de întrebuinţare vorbim. Or, a confunda valorile din artă cu valorile utilitare este penibil şi face rău. Nu vedeţi că la Ministerul Culturii şi la televiziunile naţionale apare cultura sub eticheta de divertisment? Acest epitet, această înseriere în divertisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu este un divertisment. O parte a culturii, cea minoră, poate fi şi amuzament, divertisment, şlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura mare… Poţi să-l pui pe Maiorescu şi pe Blaga la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. Acum îţi dau răspuns la întrebare, nu există forţe care se opun acestor curente puternice. Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost pasivă. Academia Română a fost şi este încă pasivă, o recunosc. Plus alte instituţii, ICR-ul care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. Provincia românească a rămas puţin cam inertă şi eu cred că a fost vitregită în aceşti ani. Deci lipsesc forţele care să se opună acestui curent utilitarist de tip american.
P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care l-aţi considerat a fi nevroza contemporană în lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. Dacă ar fi să faceţi o nominalizare pentru un scriitor român, care ar fi acela şi care sunt argumentele pentru care îl propuneţi?
N.B.: În primul rând, vreau să îţi spun că noi putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. Nominalizările se fac în cadrul Institutului Nobel. Eu n-am dat niciodată importanţă. Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, cum am mai spus, e o falsă soluţie. Noi putem lua Nobelul şi să se vorbească la un post de televiziune sau de radio, francez sau neamţ doar un minut şi jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puţin de un minut la Antene 2, care e canalul oficial. Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o cărţulie şi a dispărut. În schimb, despre Borges sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a vorbit şi se vorbeşte despre ei în toată lumea. Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii române. Numai noi credem asta. E mica vanitate şi orgoliul provincial românesc. Noi credem că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană. Nu are nicio legătură.
P.G.: Totuşi a creat în rândul scriitorilor români sentimentul de competiţie, iar acest sentiment, această nevroză le dă bătai de cap atât autorilor de provincie cât şi celor care sunt promovaţi de edituri de prestigiu din oraşele mari.
N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu Nobelul. Noi suntem aplecaţi spre soluţiile uşoare şi imediate. Vrem soluţii miracol, o baghetă magică, ca să facă în aşa fel încât un scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor fi apreciaţi de marile edituri din străinătate, însă nu e suficient să fii publicat. A fi publicat de o mare editură e un fel de succes, dar dacă nu eşti lansat, impus de un curent, cum a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul avangardist, surrealism, după război, degeaba aştepţi glorie. Deci succes înseamnă insistenţă şi să fii la faţa locului. Nu poţi din Albania sau din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris. Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni care au avut un mic succes înainte de revoluţie, vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera şi scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală franceză sprijinea scriitorii din est care erau contra comunismului. În zilele noastre nu-i mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai avem niciun interes acolo. Nu ne mai susţine nimeni la Paris pentru că şi acolo politicul a mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.
P.G.: Vorbeam undeva mai sus de competiţie. Poate că aveţi în acest moment un crez despre premiile Nobel însă, în ciuda ideii de a combate această nevroză, iată că sunteţi antrenat, la rândul dumneavostră, întro copmpetiţie care imită viziuni politice. Candidaţi acum pentru preşedenţia Uniunii Scriitorilor din România. Întâmplarea face ca, în acest an, campania pentru Cotroceni să se suprapună cu cea pentru Uniune. Vă vedeţi la cârma navei scriitorilor din România? Care sunt şansele şi proiectele pe care le aveţi în vedere?
N.B.: Proiectele mele le voi spune în discursul de la conferinţă. Am opt puncte concrete. De şanse nu ştiu. Eu cred că şansele nu-s prea mari pentru că eu nu sunt foarte popular, nu sunt foarte iubit. Am început un roman. Soţia mea este plecată în Spania şi abia aştept să ajung la ea. Dar totuşi, am intrat în această cursă, nu contra lui Manolescu, ci pentru că, sunt indignat de situaţia scriitorilor români din societatea românească şi aş vrea, cred că este posibil, să readucem în atenţia opiniei publice scriitorii români şi instituţia aceasta. Este aceasta poststalinistă, e adevărat, dar e singura pe care o avem şi care mai are un fel de prestigiu. Una dintre puţinele instituţii cu prestigiu din România, putem să o facem din nou să se mişte şi să stea în centrul atenţiei mass-mediei şi a puterii politice.
P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriitorii care se „trădează” unii pe alţii. Vedem în zilele noastre tot mai mulţi scriitorii care scot „dosare” ale foştilor colaboratori ai securităţii. De unde această dorinţă de a-l demasca pe celălalt. În relaţia dintre scriitori ce ar trebui să conteze, să primeze?
N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm în piaţa publică pe colegii noştri? O necruţătoare şi grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni importante, medici, arhitecţi, ingineri, nu o fac. Deşi, probabil că şi între ei au existat informatori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de când România Literară, într-un număr, îl acuza pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care am atacat România Literară pentru acel articol. Nimeni nu a reacţionat. Erau publicate nişte fişe informative ale lui Caraion, despre care nu ştim cât de adevărate sunt, când au fost predate şi cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în acelaşi număr din România Literară, erau două articole semnate de un fost ofiţer de securitate, Pelin, care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă am putea spune de atunci, să fie atacat un mare poet care a stat 15 ani în puşcăriile comuniste, nu are să însemne decât o enormă problemă de morală şi demnitate. Să fie un ofiţer de poliţie politică, de securitate, care să facă morală lui Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înşine ne lovim pe noi înşine. Sau cum a fost Eugen Barbu şi grupul lui, înainte de revoluţie, când grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă practic şi acum. Ne atacăm pe noi înşine şi credem imediat că, dacă se spune ceva rău despre un scriitor, chiar dacă e important, credem fără dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infamiei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, care nu sunt aşa de multe cum par. Valorile de mâna întâi se construiesc greu. Şi să punem acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două pagini cu Doinaş, Paleologu, scriitori mari, să-i pui acolo ca turnători şi să ceri populaţiei procente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare problemă. Adică, şi Uniunea Scriitorilor să nu reacţioneze? Academia să nu reacţioneze? Mi se pare absolut impardonabil.
P.G.: De ce credeţi că nu au reacţionat ? Sunt comenzi politice sau editoriale?
N.B.: Nu ştiu de ce nu au reacţionat şi nu ştiu şi de ce nu reacţionează faţă de cazurile care apar acum. Cred că din laşitate şi din interes. Pentru că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am mai spus şi în deschiderea dialogului nostru, instrumentează aceste dosare, în care lumea literară iese foarte prost. Pentru că oamenii zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători! Totuşi medicii, nu se trădează, pe ei nu îi interesează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu. Meseriaşii, nu. Numai noi, scriitorii am fost turnători? Şi ce am turnat noi? Ce acces aveam noi la secretele economice, militare, politice ale statului. E clar că totul este o zarvă făcută din interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din cărţile mele vorbesc de fabula aia din clasele primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte tare şi mândră, nu poate fi plecată decât de un lemn al ei, şi asta e foarte grav.
Câmpina, Jud. Prahova
Galele APLER, 13 nov 2009
P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de scris, aici în Câmpina lui 2009. Sunteţi înconjurat de mulţi scriitori, mulţi editori, mulţi dintre ei şi prieteni. Galele APLER au reuşit şi anul acesta să îi aducă în inima Prahovei aici, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Pentru că mă bucură prezenţa multora dintre ei, precum şi prezenţa dumneavoastră, voi profita de ocazie să vă întreb, în deschiderea dialogului nostru despre condiţia scriitorul român contemporan. Aş vrea să îmi spuneţi, din punctul dumneavoastră de vedere, care este modelul ce se impune în momentul de faţă în literatura română.
N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă spuneam şi aseară, dacă aţi observat, că suntem în poziţia cea mai proastă, cea mai slabă, de cel puţin o sută de ani. Niciodată n-am stat aşa de marginal, de prost, în atenţia publicului, în atenţia forurilor, a executivului, în atenţia instituţiilor mari ale ţării, cum stăm astăzi. Nu arunc vina asupra nimănui, a fost probabil şi o vină, o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărţire în tabere s-a observat mai ales după revoluţie, când a intrat moravul politic în lumea noastră, morav ce ne-a împărţit, ne-a fracturat. Aşa s-au creat taberele acestea care au început să se macine între ele. Unii scriitori erau anticomuniştii în ghilimele, alţii erau procomunişti, în ghilimele, deşi nu mai era comunism de mult în România. Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru a obţine poziţii de forţă în cultură şi în politică. Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanţi, au intrat şi au rămas la CNSAS ani de zile. Mulţi dintre ei au influenţat şi lumea partidelor politice. Scriitorul român şi nu numai cel în viaţă, dar şi scriitorii români dintre războaie şi de după al Doilea război mondial, şi modernitatea, şi contemporaneitatea românească – vorbesc de importanţii scriitori care mi-au fost colegi în anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaş, Dimov şi atâţia alţii – au fost marginalizaţi, uitaţi. Sunt marginalizaţi, sunt uitaţi, sunt daţi la o parte. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei şi acest lucru se vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în faptul că mass-media nu ne dă nicio importanţă decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar decât foarte rar. Mai des apar alţii, actori, din lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România nu-şi mai cunoaşte scriitorii care trăiesc, care sunt vii, de parcă ar fi murit cu toţii.
P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca între scriitori români să existe tabere, până acolo încât ei să se urască între ei. Există o rivalitate, nejustificată, de cele mai multe ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o considera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăşte din ineterese politice…
N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o şi într-o carte pe care am publicat-o de curând, „Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte societatea civilă şi o altă voce într-o lume a democraţiei care renăştea cu greu, cu convulsii, pentru că, comunismul românesc a fost foarte barbar, a fost cel mai barbar comunism din est, s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se posteze ca o voce a culturii şi a societăţii civile, GDS-ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc acum, nu discut de Constantinescu şi dreapta politică, dar vreau să spun că intrând în politică, părăsind criteriile societăţii civile şi ale culturii generale româneşti, s-a creat această fractură între lideri, între domnii de la 22, să zicem. Deşi, 22 a fost condus, la început, de Stelian Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela Adameşteanu, excelentă prozatoare. Dar spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru. Elita culturală nu poate fi formată, în primul rând, decât de către creatori, de către poeţii, prozatori şi critici. Nu de comentatori sau eseişti. Desigur, şi ei pot contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să ocupe primul loc şi, mai ales, nu în formele grosolane. Putem spune că fracturarea a venit de la aceste false lupte politice care, de fapt, ascundeau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii români am căzut foarte mult şi pentru faptul că în presă, unde lucrează foarte mulţi scriitori, s-a creat un sentiment de vânătoare de spoectacol. Aici aş spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce, prin diferite programe să facă în aşa fel încât ca o parte din colegii noştri care lucrează în mass-media românească, să-şi aducă aminte, să se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai ales de marea modernitate românească dintre războaie şi de marii scriitori care au fost creaţi sub comunism.
P.G.: Văd o nostalgie faţă de marea modernitate. Totuşi, după ‘89, au apărut în librăriile noastre foarte multe cărţi. In ciuda acestui fapt, am observat că nu se cumpără. Am întrebat librarii şi m-au spus că autorii sunt nevoiţi de multe ori să îşi cumpere propriile cărţi. Editurile nu îşi mai permit să scoată tiraje mari şi în acelaşi timp să asigure scriitorului român un venit din dreptul de autor. Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă, avalanşa noilor edituri. Totuşi, cred că mai mult se scrie decât se citeşte.
N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complicată. În primul rând e foarte bine că lumea scrie şi publică. Acum, o mare parte din ce apare este o falsă publicaţie, pentru că a dispărut, o dată cu cenzura politică, şi cenzura profesorilor. În occident marile edituri nu publică pe bani. O editură din Germania sau din Franţa care publică pe bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea rând, toată lumea poate să publice cărţile la colţ, la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură poetică, etc. Asta se întâmplă şi pentru că analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În ultimii ani 20 de ani critici importanţi au părăsit critica şi s-au orientat spre alte domenii. Acum vedeţi, marii critici români, în loc să se ocupe de literatura română contemporană, scriu cărţi despre Eliade, Cioran, Ionescu…
P.G.: Este acesta un refuz faţă de literatura contemporană, virusată pe multe paliere de comercialism şi fanfară, de slaba pregătire a autorilor, precum şi de lipsa modelelor culturale?
N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încredere în literatura naţională. Tămâiem acuma pe românii ăştia care au avut succes la Paris, scriitori importanţi, dar neglijăm ce se întâmplă acum. Revistele literare n-au reuşit să creeze critici importanţi sau sunt câţiva care nu sunt băgaţi în seamă. România a avut mulţi critici. Sunt şi acum câţiva tineri valoroşi, printre care amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diverse instituţii. România Literară, revistă făcută de universitari, nu a susţinut un nou val de critică. Dacă avem critica românească literară foarte slabă, atunci avem şi maculatură literară. Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai ştie ce e bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele interioarelor noastre, scriitorii, aşa cum am mai spus, nu mai apar, nu-şi pot exprima un punct de vedere. Argumentul este foarte fals şi ticălos, că un scriitor plictiseşte, că o emisiune literară plictiseşte. Pe cine plictiseşte? Plictiseşte pe un om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii de oameni care ar fi interesaţi să cunoască un prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost minţiţi, că publicul românesc este pierdut. Cele două ziare, Adevărul şi Jurnalul Naţional au demonstrat că sunt cărţi săptămânale, că vine lumea şi cumpără, că românul încă citeşte, citeşte romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărţi apărute în contemporaneitate.
P.G.: Am putea spune că publicul român este readus în faţa scriitorilor, iar scriitorii sunt readuşi în atenţia publicului prin aceste forme de marketing. Pe de altă parte un public nou se formează, el creşte cu aceste cărţi.
N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu trebuie reformat. Este un sondaj care arată că este falsă ideea. Sigur că, după revoluţie, publicul românesc a fost interesat de două lucruri. Unu: de jurnale; toţi au crezut că oamenii vor fi oneşti şi vor spune ce să nu luaţi. Majoritatea jurnalelor au fost false cu excepţia lui Ion Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, şi alte câteva. Restul aduceu nişte falsuri. Şi doi: cu interes pentru titlurile străine care n-au apărut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor şi lectorilor. Totuşi, după 10 ani de postcomunism au apărut edituri puternice la noi care au scos numai titluri străine. Foarte puţine edituri au publicat şi colecţii româneşti. Pe urmă au apărut şi edituri care au început să publice autori români, edituri pe care le apreciez. Românii au fost mereu interesaţi, şi înainte de război, de cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi sau francezi, pe Andrei Gide, ei îl citeau şi pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu Rebreanu. Sunt şi acum edituri puternice care cred că doar autorii străin au valoare şi au ceva de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s interesanţi, o falsă premiză. Repet, grav este că au fost puşi în marginalitate scriitori mari care au publicat şi au trăit sub comunism. Scriitori a căror operă şi personalitate nu a mai fost egalată în aceşti 20 de ani. Nu mai există un Doinaş, un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, autorii menţionaţi nu mai apar un lucru atractiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu falsele programe de editare, programe care aduc în dicuţie valori false.
P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru a redescoperi acest tip de scriitori, chiar şi în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate literatura română începe să prindă contur. Noul val de autori propune teme sociale, teme legate de istorie. Pentru mulţi dintre ei „comunismul” a devenit o temă „ce se vinde”. Publicul european a fost întotdeauna interesat de scriitorul român, scriitor care vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de multe ori în situaţia să aleagă ce şi cum să divulge publicului din propriile credinţe. Aş vrea să ştiu care este părerea dumneavoastră ca prozator, ca om care cunoaşteţi bine mediul european, cu privire la aşa-zisul „succes literar peste hotare”.
N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa. E o problemă veche, nevroza noastră a premiului Nobel, etc.
P.G.: Vom atinge şi acest subiect, vom vorbi despre această nevroză...
N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea problemă, asta pentru că, după revoluţie, imediat, ei au început să plece. Generaţia noastră a fost puţin laşă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început să cânte în strună la unii tineri dând, astfel, impresia că nu există valoare. Chiar în textele mele am criticat-o pe doamna de la România Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoare. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost nişte imbecili sau oportunişti. Cum poţi să spui aşa ceva? Este un fel de oportunism necinstit care a fost influenţat de străinătate, să murdărim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins, în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi uneori creează fenomene culturale enorme. Sub imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă scoală de proză. Cea mai mare şcoală de proză a lumii, de la Gogol până la Dostoievski şi Cehov. În Germania, unde părinţii erau foarte duri, a apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai mare şcoală de muzică, Beethoven, etc. Deci, tinerii însă, egalizează prea grăbit şi superficial, libertatea cu creaţia. Nu întotdeauna libertatea provoacă şi este terenul unor mari procese de creaţie şi a unor mari personalităţi. Ce au creat aceşti 20 de ani de după revoluţie? Ce mare personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar nu are încă forţa unui prozator adevărat, adică nu-i creator de personaje puternice. E un poet, cu mare talent, care însă nu are conştiinţă literară, vorbeşte numai în numele lui şi, într-un loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul de la gândirea americană. Pe mine acest lucru mă bulversează. Cum adică să egalizăm vânzarea comercială cu valoarea literară? Omul acesta ori a avut profesori proşti, deşi el predă la facultate, ori nu ştie ce e aia valoare. Filosofii germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au stabilit de la început că valoarea are două tipuri de semantică: odată se vorbeşte de valoarea de întrebuinţare şi pe urmă de valoarea de plăcere, care este a artei. Deci, noi numai de întrebuinţare vorbim. Or, a confunda valorile din artă cu valorile utilitare este penibil şi face rău. Nu vedeţi că la Ministerul Culturii şi la televiziunile naţionale apare cultura sub eticheta de divertisment? Acest epitet, această înseriere în divertisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu este un divertisment. O parte a culturii, cea minoră, poate fi şi amuzament, divertisment, şlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura mare… Poţi să-l pui pe Maiorescu şi pe Blaga la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. Acum îţi dau răspuns la întrebare, nu există forţe care se opun acestor curente puternice. Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost pasivă. Academia Română a fost şi este încă pasivă, o recunosc. Plus alte instituţii, ICR-ul care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. Provincia românească a rămas puţin cam inertă şi eu cred că a fost vitregită în aceşti ani. Deci lipsesc forţele care să se opună acestui curent utilitarist de tip american.
P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care l-aţi considerat a fi nevroza contemporană în lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. Dacă ar fi să faceţi o nominalizare pentru un scriitor român, care ar fi acela şi care sunt argumentele pentru care îl propuneţi?
N.B.: În primul rând, vreau să îţi spun că noi putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. Nominalizările se fac în cadrul Institutului Nobel. Eu n-am dat niciodată importanţă. Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, cum am mai spus, e o falsă soluţie. Noi putem lua Nobelul şi să se vorbească la un post de televiziune sau de radio, francez sau neamţ doar un minut şi jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puţin de un minut la Antene 2, care e canalul oficial. Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o cărţulie şi a dispărut. În schimb, despre Borges sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a vorbit şi se vorbeşte despre ei în toată lumea. Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii române. Numai noi credem asta. E mica vanitate şi orgoliul provincial românesc. Noi credem că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană. Nu are nicio legătură.
P.G.: Totuşi a creat în rândul scriitorilor români sentimentul de competiţie, iar acest sentiment, această nevroză le dă bătai de cap atât autorilor de provincie cât şi celor care sunt promovaţi de edituri de prestigiu din oraşele mari.
N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu Nobelul. Noi suntem aplecaţi spre soluţiile uşoare şi imediate. Vrem soluţii miracol, o baghetă magică, ca să facă în aşa fel încât un scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor fi apreciaţi de marile edituri din străinătate, însă nu e suficient să fii publicat. A fi publicat de o mare editură e un fel de succes, dar dacă nu eşti lansat, impus de un curent, cum a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul avangardist, surrealism, după război, degeaba aştepţi glorie. Deci succes înseamnă insistenţă şi să fii la faţa locului. Nu poţi din Albania sau din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris. Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni care au avut un mic succes înainte de revoluţie, vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera şi scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală franceză sprijinea scriitorii din est care erau contra comunismului. În zilele noastre nu-i mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai avem niciun interes acolo. Nu ne mai susţine nimeni la Paris pentru că şi acolo politicul a mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.
P.G.: Vorbeam undeva mai sus de competiţie. Poate că aveţi în acest moment un crez despre premiile Nobel însă, în ciuda ideii de a combate această nevroză, iată că sunteţi antrenat, la rândul dumneavostră, întro copmpetiţie care imită viziuni politice. Candidaţi acum pentru preşedenţia Uniunii Scriitorilor din România. Întâmplarea face ca, în acest an, campania pentru Cotroceni să se suprapună cu cea pentru Uniune. Vă vedeţi la cârma navei scriitorilor din România? Care sunt şansele şi proiectele pe care le aveţi în vedere?
N.B.: Proiectele mele le voi spune în discursul de la conferinţă. Am opt puncte concrete. De şanse nu ştiu. Eu cred că şansele nu-s prea mari pentru că eu nu sunt foarte popular, nu sunt foarte iubit. Am început un roman. Soţia mea este plecată în Spania şi abia aştept să ajung la ea. Dar totuşi, am intrat în această cursă, nu contra lui Manolescu, ci pentru că, sunt indignat de situaţia scriitorilor români din societatea românească şi aş vrea, cred că este posibil, să readucem în atenţia opiniei publice scriitorii români şi instituţia aceasta. Este aceasta poststalinistă, e adevărat, dar e singura pe care o avem şi care mai are un fel de prestigiu. Una dintre puţinele instituţii cu prestigiu din România, putem să o facem din nou să se mişte şi să stea în centrul atenţiei mass-mediei şi a puterii politice.
P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriitorii care se „trădează” unii pe alţii. Vedem în zilele noastre tot mai mulţi scriitorii care scot „dosare” ale foştilor colaboratori ai securităţii. De unde această dorinţă de a-l demasca pe celălalt. În relaţia dintre scriitori ce ar trebui să conteze, să primeze?
N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm în piaţa publică pe colegii noştri? O necruţătoare şi grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni importante, medici, arhitecţi, ingineri, nu o fac. Deşi, probabil că şi între ei au existat informatori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de când România Literară, într-un număr, îl acuza pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care am atacat România Literară pentru acel articol. Nimeni nu a reacţionat. Erau publicate nişte fişe informative ale lui Caraion, despre care nu ştim cât de adevărate sunt, când au fost predate şi cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în acelaşi număr din România Literară, erau două articole semnate de un fost ofiţer de securitate, Pelin, care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă am putea spune de atunci, să fie atacat un mare poet care a stat 15 ani în puşcăriile comuniste, nu are să însemne decât o enormă problemă de morală şi demnitate. Să fie un ofiţer de poliţie politică, de securitate, care să facă morală lui Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înşine ne lovim pe noi înşine. Sau cum a fost Eugen Barbu şi grupul lui, înainte de revoluţie, când grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă practic şi acum. Ne atacăm pe noi înşine şi credem imediat că, dacă se spune ceva rău despre un scriitor, chiar dacă e important, credem fără dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infamiei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, care nu sunt aşa de multe cum par. Valorile de mâna întâi se construiesc greu. Şi să punem acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două pagini cu Doinaş, Paleologu, scriitori mari, să-i pui acolo ca turnători şi să ceri populaţiei procente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare problemă. Adică, şi Uniunea Scriitorilor să nu reacţioneze? Academia să nu reacţioneze? Mi se pare absolut impardonabil.
P.G.: De ce credeţi că nu au reacţionat ? Sunt comenzi politice sau editoriale?
N.B.: Nu ştiu de ce nu au reacţionat şi nu ştiu şi de ce nu reacţionează faţă de cazurile care apar acum. Cred că din laşitate şi din interes. Pentru că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am mai spus şi în deschiderea dialogului nostru, instrumentează aceste dosare, în care lumea literară iese foarte prost. Pentru că oamenii zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători! Totuşi medicii, nu se trădează, pe ei nu îi interesează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu. Meseriaşii, nu. Numai noi, scriitorii am fost turnători? Şi ce am turnat noi? Ce acces aveam noi la secretele economice, militare, politice ale statului. E clar că totul este o zarvă făcută din interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din cărţile mele vorbesc de fabula aia din clasele primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte tare şi mândră, nu poate fi plecată decât de un lemn al ei, şi asta e foarte grav.
Câmpina, Jud. Prahova
Galele APLER, 13 nov 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu