Dialectica lecturii la Valeriu Gherghel

În toamna anului 2005, eseistul ieşean Valeriu Gherghel, profesor asociat al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, la Facultatea de Filozofie, a publicat la Editura Polirom din Iaşi cartea de eseuri „Porunca lui rabbi Akiba” cu subtitlul „Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys. Eseuri şi autofricţiuni exegetice”. Problema centrală a cărţii este cea a lecturii. Universitarul ieşean îşi propune, aşa cum reiese din „Avis au lecteur” (cuvântul de început al cărţii), fără a abuza de un ton „înalt, oracular” sau academic, să aducă în faţa contemporaneităţii o problemă ce ar trebui să prezinte un capitol riguros exegeţilor, anume istoria lecturii şi a cărţii aşa cum este ea prezentată de la „sfântul Augustin încoace, ba chiar de la Origene”.Dacă Gianii Vattimo, în „Sfârşitul modernităţii” vorbeşte de o nouă experienţă umană, ce-a a „gândirii slabe” reprezentată în genere de criza sfârşitului secol al XIX-lea şi început de secol XX, prin descoperirea teoriei nihilsmului şi a dezvoltării fiinţei în valoare de schimb, universitarul ieşean, Valeriu Gherghel aduce odată cu apariţia acestei cărţi o problemă, mult râvnită atât în filosofia, cât şi în literatura contemporană: aceea a postmodernismului. Cartea de eseuri a lui Valeriu Gherghel este împărţită în patru secţiuni, fiecăreia corespunzându-i o problemă fundamentală, astfel în secţiunea I. „Tolle, lege: ia şi citeşte!”, savantul ieşean recunoaşte că a încercat mai degrabă să-şi ignore „eul intim, doar presupus, printr-o strategie alambicată a divagaţiilor”, împărtăşind „bucuros opinia criticului Nicolae Manolescu că lectura cunoaşte metamorfoze”, că „modul” nostru „de a privi textul” - în comparaţie cu medievalii – „este mereu altul”. „A citi altfel (iar noi citim, fără discuţie, altfel decât medievalul ori cititorul postum) reprezintă, poate, a citi altceva în acelaşi. Percepţia unui text depinde de vârste, de împrejurări, de vechimea scrierii etc. Lectura se schimbă pentru că lumea înseşi se schimbă.” „Şi noi odată cu ea” conchide autorul. Singura care rămâne aceeaşi, cel puţin în litera ei citită, este cartea, căreia Valeriu Gherghel îi acordă o însemnătate sacră, asemenea medievalilor, chiar dacă atitudinea vulgară şi profană a postmodernităţii îşi arată în anumite ipostaze ale lecturii colţii. Pentru universitar, cât şi pentru cititor (oricare ar fi el) „Lectura este o gesticulaţie complexă şi implică, mai întâi, corpul”. „Lectura este, în mod esenţial, o modalitate de evaziune. Când citeşti, lumea devine aproape suportabilă. Nu vorbesc despre lumea din cărţi, care e o lume imaginată. Vorbesc despre lumea reală, cea care face posibile lumea imaginată şi lectura”. Vorbind la modul general, spune Valeriu Gherghel, „cartea, ajută să te înţelegi şi să-ţi exprimi mai limpede şi mai complet trăirile, dar nu-ţi oferă motive plauzibile pentru a alege să mori, chiar dacă te sfătuieşte imperativ (sau voalat) să încerci”. De la eseu la eseu, autorul constată că se contrazice, dar tot el aduce un argument solid acestor contradicţii concluzând: „contradicţia din eseuri vine de la lucrul însuşi şi de la aspectul său lunecos şi inconsistent. Se poate numi oare, în catalogul universului, ceva mai ambiguu, mai pestriţ, mai ciudat decât cartea”? Astfel, „cartea este un obiect patetic prin echivocul său”. În această secţiune, eseistul V. Gherghel face trimitere la opera lui Montaigne, Sf. Toma d'Aquino care are „o operă dictată”, Tolstoi – aupra căruia va revni pe parcursul cărţii - , Cehov şi mulţi alţii. Valeriu Gherghel îşi propune să abordeze problema intimităţii atât la scriitor („Tolstoi nu mai are intimitate.”), cât şi la cititor (aici cazul cititorului contemporan care citeşte oriunde, indiferent de loc sau de poziţie), concluzând că „actul creativ îşi pierde cu totul aureola, cade în profanitate, în cenuşiul cotidianului”, autorul nemainstituind lumi. Scrisul devenind o practică de artizan şi coborând în stradă, poziţie mult contestată de autor în partea a treia a cărţii.În partea a II-a a cărţii „Lectio divina: lectura sacră” eseistul ieşean ne face părtaşi la sensul şi atitudinea scripturală pe care o aveau medievalii în comparaţie cu aceea pe care o avem noi. Diferenţele sun clar vizibile. Se poate vorbi în acest univers de discurs de o lectură a ceremoniei, elocvent era momentul în care creştinii se adunau şi ascultau (nu citeau… doar cel „uns” avea dreptul acesta) preotul care tot el făcea exegeza în faţa celorlalţi, în comparaţie cu lectura de tip profană a civilizaţiei târzii până în zilele noastre, unde nu preotul mai este cel care face exegeza textului sacru, ci oricine cunoaşte actul cititului. Rabbi Akiba este cel care „impune un ritual al lecturii în comun”. „Nu ai voie să citeşti oricând (se citeşte în ziua de Sabat) şi oriunde (se citeşte în templu). Şi mi ales nu ai voie să citeşti singur. Privirea celuilalt pironită asupra-ţi impune, de îndată, o justă înţelegere a poemului” sacru (aici e vorba de Cântarea cântărilor). Universitarul ieşean vorbeşte despre un egoism interior întâlnit prima oară – în forma actului de manifestare – la episcopul Ambrosius care „si-ar fi încuiat încăperea în timpul lecturii şi s-ar fi izolat cu totul de curioşi”. „Curioşii” vasăzică prezentau un pericol pentru liberii cugetători. Toţi trebuiau să vadă adevărul scriptural la fel, fără denaturarea literei sacre. „Urmând textul Ambrosius se implică în lectura lui mai puţin, pentru a citi mai mult. Este un Don Juan al cărţilor, care nu a aflat încă de existenţa comandorului de piatră” conchide autorul. Un alt caz amintit este cel al lui M. Luther care va traduce Cartea pe înţelesul tuturor. „A citi, precizează în epistola a IX-a (care e un mic manual exegetic) Pseudo-Dionisie, semnifică a te iniţia”. „Finalitatea lecturii constă aşadar în tentativa de a recupera intenţia autorului. Intenţia e mereu aceea de a exprima un adevăr, dar într-un mod învăluit, alegoric.”, de aceea exegetul biblic, trebuie, să caute intenţia sau adevărul divin în demersul lecturării Cărţii (care le cuprinde pe toate celelalte, cum afirmă însuşi V. Gherghel).În secţiunea a III-a „ Mirabilia”, eseistul ieşean îşi propune o analiza asupra enciclopediilor, a numelor, cât şi a veridicităţii acestora. „Cu cât o fiinţă este mai greu atestabilă empiric, cu atât mai amănunţit se prezintă contemplaţiei. Ceea ce frapează, în cazul lor, este bogăţia, luxurianţa detaliilor. Nimic nu scapă autorilor de enciclopedii”. Aici elocvent este cazul gastrimargului descris de Aristotel, iar mai târziu de Maxim Mărturisitorul care îi va da făpturii o semnificaţie alegorică, spirituală. „Dacă există un nume, acest nume, întrucât este înţeles, presupune o formă, un concept mintal”. „Acestui nume trebuie să-i corespundă, în vastul repertoriu al lumii, ceva.” Pentru Valeriu Gherghel „lucrul este, în principal, o expresie vizibilă a semnificaţiei unui nume”. De asemenea se vorbeşte despre Logosul mundan şi cel divin, logosul interior şi cel exterior, plecând de la semiologul Sf. Augustin.Abia în ultima secţiune, „Quis est homo hic: cine este acest om?”, îl descoperi şi ca persoană pe cel ce este Valeriu Gherghel, înconjurat de cărţile lui preferate, de gânduri ce nu-i dau linişte, dar care aduc certitudinea unei trăiri. Aici eseistul ieşean scrie despre vocea narativă „care nu trebuie confundată cu autorul”, despre adevărul care trebuie să fie şi să rămână incontestabil literei. Autofricţiunea, ne spune ieşeanul, „răspunde şi nevoii recente a postmodernului de a se scrie liber pe sine, marcând coincidenţa dintre cele două tipuri: al trăirii şi al mărturisirii. Autofricţionarul trăieşte pe măsură ce se spune şi devine pe măsură ce se povesteşte. E autor şi narator în acelaşi timp. Dar nu relatează ceea ce a trăit cândva. Relatează fidel ceea ce trăieşte în prezentul naraţiunii”.Iată, cel care crede într-o erotică a cuvintelor, intr-o lume care „simte în continuare nevoia unei educaţii sentimentale” invită cititorul de lectură adevărată la un curs de iniţiere exegetică, la un curs de literatura universală, la un curs de descoperire a eului autentic, păstrând pe parcursul cărţii, chiar dacă mesajul e grav, o anumită ironie faţă de cotidian şi un umor faţă de el sau de mine (cititorul) părtaşi la lumea profană a lecturii. Singurul remediu, despre care chiar autorul vorbeşte, pentru cititorul cu atitudine, rămâne lumea şi cultura clasică, în care cu multă dragoste se afundă şi din care se împărtăşeşte cel ce este Valeriu Gherghel.