Se afișează postările cu eticheta Poemele mele. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Poemele mele. Afișați toate postările

vineri, 2 septembrie 2011

caii din Perugia


caii din Perugia au femeile lor care îi spală de pământ
de aceea sunt puternici, siguri pe ei ca nişte zei
care înfulecă fluturi. caii din Perugia sunt nişte umbre
pe care bărbaţii curajoşi le călăresc. când se face seară
caii intră în copilăria mea şi mă forţează să le cânt
poeme pe care a doua zi femeile le spală pe coamă,
mă forţează să trag din limba lor dragostea şi partea lor
de lume, ca apoi călare pe umbre, înţepenit în şa
să implor noaptea să fie blândă, să-şi rostogolească
în oglindă stelele regale până când un chip de copilă
cu ochii căptuşiţi de lumină îşi leagănă trupul ca un fruct
copt. femeile din Perugia venerează nările cailor albi
şi negri pentru că zi de zi din caii aceia vin bărbaţii   
care asmut sângele să ne întoarcă în hăţişurile cerului.
caii din Perugia nu suferă şi nu îmbătrânesc pentru că
în copitele lor călăreţii solemn îşi ascund respiraţia.
probabil aşa se odihnesc caii… ascultă cum aerul
traversează ca un şarpe un corp în care bate o inimă.

vineri, 10 septembrie 2010

biserica de pe bloc

pentru Ştefania Revei

în biserica de pe bloc
bate un aer de toamnă dezbrăcată
şi icoanele se izbesc de lampa de neon
în care gâzele şi-au ridicat piramide mortuare
din care lumina bate din aripi
asemenea fluturilor ce şi-au găsit liniştea
pe buze de femeie

a mai trecut un an
de când răsare zilnic soarele de sub pământ
a mai trecut un an
de când mă scutur de cântece şi încerc să fiu om
ba chiar a mai trecut un an
de când nu mai ştiu cum începe primăvara

la miezul nopţii sub fereastra mea
de la etajul şase cântă luna
odată cu rugăciunile din Cetăţuia
o aud cum aduce cuvinte
purtate de păsările care au atins
săptămâni întregi apa
la miezul nopţii aud cum în gara Nicolina
coboară din corpuri ce plimbă pe linii viaţă
ţipetele sufletelor scoase din fântâni
ţipetele sufletului meu
prins în becul de neon o icoană de pe bloc

duminică, 6 iunie 2010

un aparat de fotografiat a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

în fiecare dimineaţă strâng merele
aduse noaptea de strigătul ce-mi vaietă visele
şi le aşez în laptop lăngă alte mere
aduse de gleznele altor dimineţi
cele mai multe rezistă anotimpurilor unui an
şi din când în când cobor cu iubita
în cutia lor şi înotăm
alte ori le arunc spre cer şi le muşc aripile
de cele mai multe ori intru în ele şi mă joc ca un copil
de-a v-aţi ascunselea cu dumnezeu
mă găsăşte uneori stând cu degetele înfipte în seminţe
şi atunci îmi spune că toamna nu vine niciodată
dacă seminţele nu se apropie de malul sub care
sunt adunate cotoarele muşcate de gravide

încep să cred că micile picanterii
au întotdeauna câte un cotor ascuţit
viaţa mea se aşează confortabil bucată
cu bucată până când un aşternut o ascunde
în trupul răsucit de atâtea forme de fecioară

*
în dimineaţa aceasta dansez în livada cu meri
am senzaţia că avem acelaşi corp prin locul
căruia trec milioanele de păsări şi miloane
de albine am senzaţia că un aparat de fotografiat
a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

ar fi multe multe de spus aici dar mai bine
las merele să-mi sugă pieptul şi pe urmă
am să vă chem să vă spun poveşti
despre femeia care l-a adus pe dumnezeu
în farfuriile noastre

sâmbătă, 5 iunie 2010

Inima bate după ce se stinge cerul

mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile
asemenea timpului care se strecoară printre frunze ca o ciocârlie

îţi faci un potop în care mă cuprinzi şi din care mă naşti
discret sub pleoapele ce bat sâmbăta toaca în curtea Cetăţuiei
buzele unui călugăr trupul meu a început să ningă sufletele pe care
le-am găsit îmbibate în sânge lângă izvorul de curcubeu în care
ceasurile înoată ca nişte zmei peste mormintele aprinse de paşte

deşi părul tău, iubito a început să lege caii din iarba proaspăt ruptă
de lamele ce bolborosesc motorină peste el atârnă buzele-mi învârtite
de cerul înjunghiat de stele peste el se-aşează întreaga linişte ce-şi
zvântă raiul fără sâni ce-mi strigă sufletul din zidurile Cetăţuiei

trece trenul pe sub casa noastră iubito în el o felină închisă sub sticlă
prinde muştele sătule de sânge un copil cu degetele galbene desenează
soarele pe geam şi-l urcă până pe terasa noastră acum dă-mi voie să-ţi pun
în jurul trupului fecioarele care-au născut printre scânduri verzi cutii
ce au început să gângurească versuri întâmplător inima le bate fix după ce
se stinge cerul întâmplător simt unghiile tale în pământul de peste mine
întâmplător mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
şi eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile

cămaşa cu flori de in şi flori de busuioc

bunica ţese la război o cruce de in
şi împrejurul ei un imaş cu mânji
pregătiţi să joace şah

e ultima dată când face crucea
atât de mare şi ultima dată
când ţine în mâini cuiele inului

în iarbă tălpile ei
au început să culeagă pământ
şi peste frunte
bunica aşează baticul de in

voal prin care soarele
creşte ca un salcâm
în care corbii dansează lăcrimând
un voal prin care nu se mai vede cerul
decât adânc sub o cruce

bunica ţese la război
un cocoş lângă doi maci
şi împrejurul lor
un preot care binecuvântează
cămaşa cu flori de in
şi flori de busuioc

marți, 2 martie 2010

fotograme din sâmbăta fântânilor

ne fotografiem şi privim pe urmă ore întregi
cearcănii şi firele de păr care cad peste buze ca nişte funii
în fântâni şi ne uităm în ochi şi ne îndrăgostim
de moartea ce îi poartă îi facem avansuri
îi spunem ce bine îi stă în poză ce sexi
e în poziţia acestui poem pe care decoltat
îl poartă. pe stradă o femeie îşi fotografiază copilul
şi-i pune poza în buzunarul stâng acolo lângă buletinul
de identitate lângă rujul cu miros de salcâm
lângă toate celelalte care s-au ascuns de poze. un
fotoreporter a pescuit o imagine şi o vinde
în piaţă la kilogram aşa cum a învăţat că se vând solzii
de peşte din care cei mai mulţi îşi fac muzicuţe
şi cântă pe la nunţi pe la botezuri şi mormântări. nu
am înţeles niciodată de ce trebuie să fotografiezi morţii
care nu-şi mai pot admira chipul cum nu am înţeles
de ce unii fotografiază sfinţii şi-i trânteşte de ziduri
şi-i lasă dezveliţi zile întregi în bătaia soarelui
şi în forfota ploilor până se fac albi. trebuie să ştii că
cei mai mulţi fotografiază cerul şi-l aduc după câteva zile
poate chiar luni sau ani înapoi la vedere. e ca şi cum
ai dezgropa odată la şapte ani pe cineva din familie
numai că pentru cer cine pomeneşte cine dă de sufletul lui
cine se ghiftuieşte cu sarmale cu orez şi colivă
cine aruncă peste el vin şi aghiazmă. ultima dată am
fotografiat oraşul. eram pe cel mai înalt deal şi mi se părea
că lângă mine se adună ca nişte furnici grăbite toate clădirile
toate străzile toţi oamenii şi mai ales toate pozele stocate
în copaci ca nişte frunze ca nişte păsări ca nişte pietre
ca nişte gropi în care pământul refuză să mai intre. ne
fotografiem şi pe urmă adunăm cu mîinile pe covoare
amintirile care stau sub noi ca într-un cuib şi aşteaptă
să le clocim şi să le dăm pe urmă de mâncare să le dăm
din viaţa noastră culori pe care cu funiile din fântâni le scoatem

duminică, 28 februarie 2010

morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul
florile locuiesc copacii şi mugurii burţile femeilor

în blocul în care stau preotul vine de trei ori pe an
cu sfânta treime şi îmi aduce de fiecare dată o icoană cu ruj
cu plete albe şi plete negre cu figuri cu gurile deschise
în care mă ascund ca un călugăr şi mă rog
e singurul loc unde lumea tace
singurul moment în care vii din cer
se întâlnesc cu morţii ce locuiesc pământul

la etajul şapte un mort de profesie frizer
a adunat mulţi vii şi-i tunde gratis
în umbra luminii unui corp de ceară
ca şi cum ar face spiritism
dansează cu bocitoarele ce-şi poartă plânsul
sub fustele lungi ce-acoperă ca un cer tot blocul
şi râde la peretele sfinţit de preot

mortul coboară cu liftul în iarbă
îşi seamănă degetele pentru grâul păsărilor
şi vecinul care-i duce crucea
seamănă tot mai mult cu un copac
cu braţele deschise ca ani din care frunzele sug carne iarna
leg de crengile lui batistele parfumate găsite în şifonierul bunicului
înşurubez un leagăn pentru copii din cartier şi scriu pe un baner
în parcul acesta morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

trunchiul liniştii

soarele a obosit pe cer şi-l acoperă un nor
ce descarcă peste mine supărările
fulgerele şi tunetele pe care le-a adunat
în zeci de ani de pe ogoarele din sat

de paşte am crezut că voi purta coroana
plină de spice şi că voi fi măcar pentru o noapte
iubitul tău dar am avut rochia pe care
tatăl meu a zugrăvit-o-n menghină

copacii au crescut sub catacombele cerului
urcam în ei când eram în pruncie
credeam că sunt zmeii în care păsările-şi fac
cuiburi cioplite după chipurile şi asemănarile noastre

acum culeg din ei cadavre ca din pomul de crăciun
le duc lângă sobă lângă trunchiul împrejurul
frumoaselor mâini care-au anunţat primul poem
le duc lângă vulturul care-şi prinde prada
împăiată în dormitorul meu şi sărut picurii
raiului ce-au scăpat din buze şi morminte

atâta linişte în jur n-a asfinţit niciodată
atâta alb rostit de greieri n-am
auzit în marginea codrului atâtea căpriaore
n-am văzut pe trunchiul ce ţi-a cioplit sicriul
cum nici atâţia sori în noapte-aceasta
n-am văzut în ochi-mi negri am obosit şi-mi pare
că mă sugrumă pământul cu buzele pline de cruci
cu tot cu numele tău frumoas-o
ce-l port în picuri printre vene

zăpada îşi topeşte albul

dacă reuşesc să-i găsesc pe cei buni
îţi promit doamne că-ţi voi aduce o listă
care să îţi locuiască cerul
dacă reuşesc să-i fac iubitei
icoană în jurul buricului
îţi promit tată că-ţi voi aduce un fiu
dacă reuşesc să culeg flori de pe drumul
ce duce spre biserica ce-şi ţine
braţele ascunse în pământ
îţi promit mamă că-ţi voi aduce timpul
într-o colivie să-ţi sugă la piept

dar nu pot să-i găsesc pe cei buni doamne
decât în biblia ce-ai luat-o cu tine
nu pot să construiesc icoane tată
decât să amăgesc orizontul pe foi de dafin
nu pot mamă să-ţi aduc timpul
decât trupul meu plin de oase
care bat secundele zbârcite în părul tău
o agrafă de zăpadă ce-şi topeşte albul

vineri, 22 ianuarie 2010

un cactus, dezbrăcat până la oase

am căştile pe urechi
şi ascult frecvenţa unui cactus
lăsat săptămâni întregi
pe trotuar în faţa casei

îi înţeleg şoaptele
îi scot încet fiecare ac
de pe creştet şi-l răcoresc
cu buzele mele cu degetele tale
ce flutură prin aer
mirosul de femeie cu tălpile goale

ultima dată eram într-un lan de trifoi
când peste noi a lovit
pământul cu iepuri de câmp
ce căutau frica din coastele
noastre să o mănânce

am alergat atunci
dezbrăcaţi până la oase
prin verdele care
te ascundea printre unicorni de lemn
şi ne-am hidratat complet
cu mirodenii prăbuşite
din cerul pornit pe urmele noastre

acum din cactusul acesta
aud obiectele oraşului
care brusc trosnesc
de sudoare în sufletul meu
simt cum floarea aceasta perfectă
îşi înfige în sângele meu
limba ta o rochie de mireasă

joi, 21 ianuarie 2010

mălaiul îngerilor

constantin era întins de câteva luni
pe acel pat din paie de grâu
şi număra cuiele bătute în covorul din perete
exact şaptezeci şi trei se opreau la poatcoava
calului alb priponit la tulpina unui trandafir
în 1911 cules de tatăl nostru din pieptul mamei

noaptea era mai lungă decât o săptămână
de lumină şi mi se părea că stă de vorbă
cu grinda ce sprijinea icoana
constantin aducea în casă mălai
de la moara din sat când putea înhăma
la căruţă toate tălpile din grajd
şi mergea pe dealuri
după mohor verde pentru lapte

constantin se certa în noaptea aceea
cu trupul lui plin de anii care-au
născut pe fiecare dintre noi
şi auzeam cum îi bate inima
ca intr-o duminică mare în care femeia
nu poate să-l iubească doar pe dumnezeu

picioarele lui pline cu apă crăpau
ca un vas de lut şi scăpau vene la furnici
nu-i aşa că am început să vă chinui
nu-i aşa că acum aţi schimbat locul cocoşului
nu-i aşa că sufletul meu pescuieşte
în balta din spatele vii
ne spunea când cerul tuna puternic
peste casă nu-i aşa că veţi rupe chirpici
peste trupul meu şi-l veţi da de pomană la păsări

***

când a venit pământul peste el
constantin a prins viaţă
am dansat ca la nunta cu maria
şi am băut până ne-am îmbrăţişat
ca doi amanţi şi am aşteptat să coboare noaptea
peste cocoşul care nu mai cânta de câteva zile bune
pe tălpile noastre legănundu-şi creasta
şi ne-am înhămat la mălaiul îngerilor

şoarec legat în coadă cu două funii

staţia e plină de oameni
care aşteaptă să vină tramvaiul
în piaţa unirii doar porumbeii
mai au voie să danseze
în faţa femeilor ce-ţi poartă
trena albă prin pământ

eu tuşesc şi din plămâni
scuip fluturi pentru păsări
pentru pisicile persane
care merg pe linii şi înfulecă
suflete pierdute în
colindele zăpezilor sărate

iubita mea şi-a cumpărat
un borcan cu dulceaţă de tei
de la alimentara din staţie
ce-i pasă dacă nu vine tramvaiul
ne urcăm în borcan
şi ne rostogolim pe linii până
când răceala mea încet
încet va naşte un bolnav ce-şi
va zvârcoli tusea până la umilinţă
până la capăt de linie

din buzunar scot un bilet perforat
de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului
prin el văd un preot cu pieptul desfăcut
văd o lume mai sigură
văd un tramvai cu geamuri aburite
care se apropie de groapa bunicului meu
şi ţipă la toţi cei care suntem în staţie
şi înţepeneşte ca un mire în faţa unui zid lovit de sâni
şi-l înghite pisica persană
ca pe un şoarec legat în coadă cu două funii
staţia e plină de oameni

luni, 11 ianuarie 2010

Poemul coborât din labirint

în braţele tale stau liniştit într-o cadă cu apă
inima mea nu mai bate ca un poem gol
poţi să o aşezi pe un cearşaf pe care vântul îl duce
pe ramuri cu fluturi abia ieşiţi din muguri
şi să o dăruieşti unui suflet tatuat

te sărut când adormi lângă oamenii de zăpadă
şi părul meu de pe faţă adânc te înţeapă în vis
mama îmi spune că bărbaţii lovesc cu barba
singurătatea pe care femeia
o ascunde după fiecare naştere
în chipul ce se ridică matur peste tot

fericirea îşi închipuie că mă prinde desculţi
prin trupul tău ca pe un curcubeu
în două ceruri rostogolindu-se între amiezi şi sâni
în timpul acesta umed sub privirea-ţi mădulară
îţi voi arăta cum e să alergi
prin întunericul ce zvârcoleşte ţipătul

în braţele tale zorii dezrădăcinează
orbirea crudă ca un miracol
cred că nu ar fi rău să închidem televizorul
şi să bem încă o sticlă de vin
adusă din grădina tatălui meu
să scriem pentru contemporanii ce respiră adânc
şi cald poemul coborât din labirintul
cailor cu ceasuri perpendiculare

Înţeleptul Alioşa

Alioşa culege păpădiile dintre liniile de tramvai
desenate pe tavanul ospiciului
le adună în pântecu-i legat de haine albe
şi le miroase pe întuneric când insomnia deschide
aromele primăverii vatmanilor trişti

Alioşa dansează cu Sfântul Petru
şi bea vin cu Arhanghelul Mihail
viaţa lui se ruinează atunci când
ferestrele îl închid pe dinafară
pe Dumnezeu cel din menghina albastră
ce primeşte între gropi cadavre fostsuflate

Alioşa mângâie pisica neagră
şi îi vine să urle la femeile care aduc pastile
se uită spre tavan şi vede păianjeni care privesc
la nările noastre umbra lui aleargă în colţuri
după mireasă un suflet cu mâini neatinse
de umerii goi ai sfinţilor din icoane

Alioşa cu ochii frumoşi întinşi în pământ
aleargă ca Domnul K. după un castel ridicat
în mijlocul minţii ia sânii de mână şi-i duce
în altar ca pe două inele virgine
şi îi aşeză pentru totdeauna în viaţa lui

Alioşa aleargă în parc după timpul răcnit de lei
se caţără în cuiburile pentru corbi
sărută urmele copiilor ce au sărit în şotron
singurătatea cu clăbuci şi spasme

mireasa lui Alioşa în castelul cu păpădii şi tramvaie
va fi cea mai lungă noapte cel mai lung cântec
pe care Arhanghelul Mihail şi Sfântul Petru îl vor bea
liniştiţi dimineaţă în tavanul cu păianjeni pe lumină
ce au început să ţese între gropi insomnia un sărut învelit în purpură

Alioşa stă în locul meu şi zboară printre fulgi un înger de zăpadă
urlu că în locul lui nu mai stă decât judecata lui dumnezeu
de a dansa cu nebunii care nu înţeleg că dintr-o gară poţi pleca
îndrăgostit de o lume legată în cămaşă de forţă

duminică, 23 august 2009

DADA

poem experimental realizat impreuna cu sotia mea, careia i-l dedic.

mult prea devreme
printre morminte
albastru literele se aprind ca lumânările
în noaptea învierii
copiii sub tălpile lui îşi plimbau corpurile

îngerul a strigat la morţii răstigniţi din nou
ca şi cum ar fi visat
străin de cuvinte
acolo zac întinşi pe icoane
cern memorii
în plânsul ploii

ca un strigoi
femeia am iubit-o până a adormit
în iarbă îi simt pulsul tot mai rece
în noapte
tac
lăsaţi-mă să-i sărut ultima unghie
apoi puteţi să mă mâncaţi
păsări gri

în somn
locomotivele au miros de moarte
aripile sunt aşezate peste întuneric
păianjenii aduc în carnea mea nisip
timpul îşi întinde pânzele-n formol
liniile le-am tras peste mine să mă încălzească

lumina oarbă a unui timp apus
şi o lumină ce se zbate pe un paravan
în groapă totul e viu
în cer totul e viu
singurătatea ploii
în tine o caut
în nări simt viaţa ta cum cade acum rotundă

joi, 30 iulie 2009

descoperit de dumnezeu

port în casa mea
descoperit de dumnezeu
liniile de tren
pe care mi le-ai aşezat pe deget

cu părul pieptănat de peşti trecuţi prin stomac
te aştept
în staţia din mijlocul lanului de mac
acolo unde nu urlă câinii
unde lemnele torc verde sub pământ

un braţ de pietre ţi-am adus să facem cerc
din el să muşcăm singurătatea
să o ducem în galeria
în care oamenii bogaţi aruncă zaruri
în ochii celor care noaptea-şi scurmă lumina
printre cuie lovite-n lemn

port în casa mea
cu braţele rotunde
pe trup
părul tău molcuţ şi lung
rup din florile sălbatice
biletul pentru trenul care duce-n oasele tale

tu singură nu vii
aduci în carnea ta
copilul meu prins în şuruburi
cu părul pieptănat
descoperit de dumnezeu
şi mi-l legeni până adorm

(soţiei mele Mihaela)

luni, 21 ianuarie 2008

Nisipul îşi face loc în mine

nisipul îşi face loc în mine
aştept ca un trunchi prins în cuie
soarele să-l văd
uneori am impresia că toate degetele mele
o iau uşor pe diferite căi ferate
fiecare după câte o femeie
uneori am impresia că vântul
nu mai trece pe lângă mine
şi atunci mă dezbrac şi-mi urmăresc pielea
dacă se bulbucă
dacă se face vânătă de sânge
uneori aştept nisipul să-mi zumzăie
în urechile pline de cuvinte
ca şi cântecul acela pe care
iubita mi-l recită în fiecare noapte
eu, eu dragul meu îmi fac loc în tine
ca un chip ce-şi face loc într-o oglindă

vineri, 16 noiembrie 2007

Cuvintele sunt ca femeile

cuvintele sunt albe ca zăpada
atunci când li se sparge fierea
alunecă puncte negre
ca boabele de cafea pe cearceaful
mototolit de doi amanţi

cuvintele au gustul unui ceai
atunci când cu ele te înveleşti de emoţii
alunecă în stomac ca bucăturile de brumă
toamna şi rămân ascunse în pământ
dacă nu le laşi să zboare pe cerul plin fluturii

cuvintele sunt ca femeile
gingaşe şi sclipitoare
când de dub piele
de sub buze
de sub plete ne prind de mâini
ca pe nişte copii jucând şotron

cuvintele
ce sunt ele
sunt o boltă prin care
dumnezeu îşi arată chipul
suntem noi
albi ca zăpada

joi, 15 noiembrie 2007

Orfelinatul cu paturi de metal

un copil cu degetele pline de frunze mă strigă tată
în cărucior nu mai e loc decât pentru o puşcă
sau pentru o voce electronică

un copil cu mâinile sudate de leagăn mă strigă tată
se aruncă în iarba rotundă ca o burtă gata să nască
de obicei tălpile ce trec ca un piaptăn prin iarbă
rămân agăţate de vârful lor ca nişte obloane

un copil cu spatele în braţele unui pat din fier mă strigă tată
orfelinatul acesta pare să fie locul în care dumnezeu
şi-a dat seama că e întuneric

Plimbări orizontale

de un timp viaţa mea umblă pe străzi
o vezi vorbind la celular cu o altă viaţă
o vezi intrând în crâşme şi umplându-şi
golurile de criză până când
firele ei de păr încep să se spargă
uneori te împiedici de ea ca de o pănză
albă izbită sub rame de pictori
dar ce contează dacă mai are câteva scăpări
viaţa mea se leagănă ca un fluture vara
şi iarna se ascunde prin carii în cutii de lemn
cu stomacul întins la televizor viaţa mea
pare un serial de pus pe peliculă
pentru cei care stau degeaba zile întregi
fără să se întrebe dacă nu cumva vieţile noastre
sunt puncte aglomerate în staţii de tramvai
aşteptând zgomotoasele linii să ne înfulece
în plimbările orizontale a tramvaelor