Invitatie la Lectura. Revista Feed Back nr. 1-2-3, 2012. Recomand in mod deosebit EDITORIALUL

Numarul 1-2-3 Feed Back 2012

Invitatie la lectura! Revista Dunarea de Jos din Galati, nr februaire 2012

Dunarea de Jos 121 WEB

Invitaţie la lectură. Revista LITERE din Târgovişte, Nr. 143, februarie, 2012.

Revista LITERE, Nr. 143, februarie, 2012

Revisa Hyperion nr. 1-2-3, 2012

Hyperion_1-2-3_2012

Inviţatie la lectură! Revista Actualitatea Literară nr. 17, 2012 şi Revista CONTA nr. 1-3, 2012

Revista Actualitatea Literara 17


Revista CONTA Nr 9 Ianuarie Martie 2012

Despre iubire şi femeie de ziua lui Grigore Vieru

De la Eminescu la Nichita Stănescu, de la Adrian Păunescu la Grigore Vieru, de la Emil Brumaru la Mihail Gălăţanu, de la Mircea Cărtărescu la Stoian G. Bogdan, toţi au scris şi au dedicat pagini întregi femeii. Desigur, fiecare în formula liricii sale. Dacă, de pildă, la Eminescu poemele de iubire poartă, în cele mai multe cazuri, sentimentul neîmplinirii, dacă la Emil Brumaru în poemele dedicate femeii întâlneşti tema iubirii pusă în raport cu ludicul sexualităţii concrete (ca şi la Mihail Gălăţanu), dacă la recentul debutant Stoian G. Bogdan (vezi şi Charles Bukowscki sau V. Leac), poemele de iubire aduc în atenţie dragostea faţă de femeia uşoară, urbanizată, iată că la Grigore Vieru poezia iubirii de femeie ocupă, ca şi în celelalte cazuri tematice, un loc esenţial, ontologic.

Mihail Dolgan, alături de Theodor Codreanu, Mihai Cimpoi, Fănuş Băileşteanu, Vrgil Nistru Ţigănuş şi Stelian Gruia, se numără printre cei puţini care aduc în atenţie această temă viereană. El ne arată că în lirica viereană iubirea de mamă va trece, prin taina cununiei, către iubirea de femeie. Nu există practic o înstrăinare faţă de iubirea de mamă, ea va rămâne întipărită în fiinţa poetului, deoarece, aşa cum bine observă şi Ion Ciocanu, felul lui Grigore Vieru este acela de a iubi mama fără nici o condiţiune. Iată o întâmplare care îi certifică lui Ion Ciocanu că dincolo de etichetarea, dată de către critici, că Grigore Vieru ar fi un obsedat al temei faţă de mamă, poetul este preocupat de soarta mamei ca şi de fiinţa lui: „Era pe când mama lui Grigore Vieru, mătuşa Dochiţa, fie-i ţărâna uşoară, suferea greu în spitalul republican şi avea nevoie de supraveghere continuă. Grigore stă la capătul măicuţei o seară, a doua, a treia. Într-o zi însă, soţia îi propune să rămână acasă, să se odihnească omeneşte, că va merge ea la spital şi va sta cu mama, purtându-i de grijă în toate. Grigore o ascultă, tace, se vede că numai oboseala a făcut să accepte propunerea soţiei. Raisa merge la spital, nu se desparte nici o clipă de mama-soacră, dar peste un timp vine şi Grigore. El n-a putut odihni omeneşte, cât timp măicuţa se chinuia la spital. Dragostea lui pentru mama n-a fost deci un motiv poetic, un prilej de a-şi manifesta aptitudinile literare, ci o realitate nedezminţită a vieţii sale, verificabilă până în atare amănunte.”[1] Dar Mihail Dolgan observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-şi poate imagina fericirea deplină pe pământ.”[2] Eşti tentat să dai dreptate criticului Mihail Dolgan, mai ales dacă citeşti poemele iubirii de femeie ale lui Grigore Vieru.

În recenta antologie, publicată de poet împreună cu prietenul lui Daniel Corbu, la editura Princeps Edit din Iaşi, Taina care mă apără, găseşti în multe texte preocuparea poetului basarabean de a cânta femeia iubită. Din poemele lui nu reiese că poetul ar fi interesat de sexualitatea apetisantă şi concretă din partea femeii pe care o iubeşte, ci că îi conferă acesteia (iubitei) un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei.

Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care fiinţează şi potenţializează sensul existenţei. În poezia lui Grigore Vieru dragostea este concepută ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este flacăra aprinsă a unei lumânări care arde în marea catedrală a lui Dumnezeu, ea este sensul supravieţuirii; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină, în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor, / să mă îngropi / în lumina ochilor tăi./…/Ca nimeni / să nu-mi joace pe mormânt,/ să nu fiu, ca strămoşii, pus / sub ierburi şi pământ -/ îngroapă-mă-n lumina / ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi.”(Când).[3] Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica viereană unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei. Momentele folcloristice prezente în poezia lui Grigore Vieru accentuează ideea că bărbatul, prin taina cununiei, umple golul unor inele cu viaţa dimpreună, viaţa de cuplu, viaţa de creaţie divină.

Grigore Vieru cultivă o poezie de dragoste din care reiese zbuciumul interior al celui aflat sub taina dorului. Dorinţa de a contopi într-o singură identitate, într-o logodnă, dragostea dintre două suflete, ne arată că Grigore Vieru este mereu preocupat de găsirea imaginii (canonice a) acelui Unic. Acest unic vierean stă sub ideea de locuire întru moralitate. El se pronunţă pentru două tipuri de iubire: una pământeană, în care îndrăgostitul trăieşte toate formele de expresie ale sufletului, bucurându-se astfel de dimensiunile frumuseţii unei relaţii terestre, iar celălalt tip de iubire se bazează pe o relaţie cosmică (eminesciană) ce se stăpâneşte în inima celui ce-şi trăieşte cu intensitate dorul faţă de natură. În poemul dialogal Mai spune-mi ceva, Grigore Vieru divinizează relaţia terestră, îi conferă acesteia dimensiunile naturii astrale. Este preocupat de găsirea elementelor comune care fac din iubire un legământ universal. Poetul împleteşte elementele naturii organice în ochii iubitei, arătându-i astfel puternica legătură ce se iveşte prin contopire. „- A, iubite, a,/ Mai spune-mi ceva,/ Că mi-e drag să-mi spui/ Ce nu ştiu, drag pui,/ Că mi-e drag s-ascult/ De dragoste mult,/ Haide, spune-mi cum se/ Iubesc păsările.//- O, iubito, o,/ Cred că tot ca noi” (Mai spune-mi ceva)[4]. Astfel se face că, ipostaza dominantă în lirica viereană este „aceea a unei dragoste mari şi fericite, care e luminată mereu de o credinţă neclintită şi care se vrea continuă – în devotamentul ei suprem – până şi dincolo de moarte. După cum aici, pe pământ, buzele celor doi îndrăgostiţi rostesc odată cuvintele dor, plai, iubesc, „muşcă odată din acelaşi măr / sau din acelaşi pelin”, „amândoi odată” „se apleacă” „peste leagănul de alunel”, iar degetele lor stau strânse împreună în acelaşi inel, - tot aşa şi atunci când se vor călători pe alte tărâmuri ei vor creşte două spice coapte, ce se vor sprijini, îndrăgostite, frunte-n frunte.”[5]

Din lirica viereană iese la suprafaţă o dialectică a feminităţii, în care poetul atribuie elemente şi simboluri specifice fiecărei părţi. El păşeşte prin universul metafizic călcând pe un drum cu două benzi, având la braţ mama şi iubita. O bandă de drum este albă, pe partea căreia stă veşnica mamă, iar cealaltă bandă e verde, pe care păşeşte veşnica iubită.[6] Poetul aflat între mamă şi iubită, îndeplineşte rolul devenirii. Dinspre fiul mamei el trece către bărbatul femeii, al iubitei. Situaţia este şi inversă, dinspre iubită el trece către mamă, doar că de această dată mama este însăşi iubita. Drumul alb al mamei se înverzeşte atunci când poetul o identifică în iubită, iar drumul verde al iubitei se albeşte atunci când aceasta devine mamă. Există aici o imagine superbă a trecerii timpului, în care elementele nu se pierd, ci se transmit dintr-o parte în cealaltă. Ai sentimentul că te afli în faţa unei clepsidre. Verdele vierean e culoarea care, dincolo de imaginea vieţii pe care o anticipează, produce, prin combinarea cu albul, culoarea suferinţei, galbenă. Această cromatică a culorilor vierene vor sta la baza poeziei iubirii de femeie. Galbenul sugerează, aşa cum bine observă şi Theodor Codreanu,[7] pe de o parte suferinţa, dorul, angoasa, iar pe de altă parte lumina, înţelepciunea şi dăruirea totală. În altă ordine, fuziunea culorilor drumului pe care păşeşte spre devenire poetul sugerează şi întâlnirea acestuia cu Dumnezeu, în care umbra omului se face tot mai evidentă ca în poemul Imn: „Femeie/ Cu gura mai mare/ Decât un luceafăr.// Cu părul tăiat scurt/ Ca viaţa poetului.// Cu ochii/ Ca două idei înlăcrimate.// Sub soarele vieţii/ Arzător/ Mereu în picioare eşti./ Doar umbra-ţi/ Jos că se lasă.// Doar umbra -/ Frunză tămăduitoare/ Pe rana pământului.”[8] Într-un aforism Grigore Vieru zice: Să-i dai dreptate (se referă la iubită –soţie) mai mult decât propriei tale mame – asta vrea dragostea.[9] Se vede că Grigore Vieru dă gir unor politici contemporane instituind, dincolo de ideea de drept al femeii la cuvânt, o justiţie ce ţine cont de principiile morale (kantiene). Pe drumul verde, drumul păşirii împreună cu iubita, se instituie transferul temei maternităţii. Încrederea totală şi sinceră în iubire va aduce îndrăgostiţilor, prin har şi rugăciune copilul pe care-l vor, cum se întâmplă în poemul Rugă: „Acestei femei suferinde,/ Îndură-te, soartă, de ea/ Bucură-i sânii cu lapte/ Şi adu-i copilul ce-l vrea.// Fă să-i răsară pe faţă/ Maternele pete frumos/ Ca frunza de aur a toamnei/ Pe-al lacului chip luminos.// Fă ca să guste şi dânsa/ Rozul bucetelor măr/ Al micii fiinţe, şi-i varsă/ Pre leagăn adâncul ei păr.// Umple cu floarea pelincii/ Ramura verdelui tei,/ Adă norocul de mamă/ Acestei frumoase femei.”[10]

Tot ce atinge iubita devine dor, tot ce atinge iubita devine lumină, tot ce atinge iubita devine goană întru cântec de leagăn. Poezia de iubire a lui Vieru are o caracteristică aparte faţă de poezia iubirii de astăzi. Dincolo de substanţa şi energia versului pe care poetul le aduce la vedere, ea comportă un soi de muzicalitate. Este ceea ce Nicolae Manolescu, într-un studiu din România literară, numeşte oralitate: „O bună parte din lirica lui e menită rostirii, având cantabilitate şi o mare inocenţă sentimentală.(…) Vieru este unul dintre cei mai originali descendenţi ai lui Eminescu, din care a ştiut să tragă pe ţevile foarte subţiri ale versurilor sale seva lirică a marelui poet. Nu de imitaţie e vorba, ci de o deliberată şi profundă exploatare a resurselor stilistice eminesciene, mai ales a acelor al căror viu izvor este folclorul.”[11] Or, muzicalitatea vine atunci când îndrăgostitul, cel care iubeşte cu toată fiinţa, vede în jur iubita de sărbătoare, iubita de împlinire în joc. Ludicul iubirii, în poezia lui Vieru comportă sentimentul perechii potrivite, în paşii cărora se eliberează graţia, armonia şi gingăşia. Poemele de iubire ale lui Grigore Vieru au devenit treptat şlagăre printre tinerii îndrăgostiţi. Faptul că mulţi dintre tinerii basarabeni fac declaraţii de dragoste pe versuri şi cântece de Grigore Vieru ne arată încă o dată că avem de-a face cu un poet total dăruit cauzei iubirii. Criticul Alex Ştefănescu scria la un moment dat că lui Grigore Vieru îi stă extraordinar de bine „să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi, când ne aflăm într-o dictatură a ironiei”.[12] Iată, în acest sens un poem dialogal în care poetul elogiază femeia iubită, iar la rândul ei femeia idolatrizează iubitul, semn că între cei doi există stare de graţie şi armonie, condiţie sine qua non a iubirii: „- Vreau să te văd, femeie,/ sau vino să mă vezi,/ Mi-e dor de iarba crudă/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremură uşor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// - Vreau să te văd, bărbate,/ Sau vino să mă vezi,/ E timpul coasei, iată,/ În ochii mei cei verzi.// Coseşte, hai – ca iarba,/ Cu rouă şi cu stea,/ Mai deasă şi mai verde/ Să crească-n urma ta.” (Vreau să te văd)[13] sau în poemul Leac divin: „Iubire! Tu, cea ocrotită / De dulcele luminii mirt,/ Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit.// Înconjurată de lumină,/ Tu însăţi din lumină vii./ Pre tine doar te am pe lume/ Şi nu voi alte veşnicii.// Iubire! Ram de rouă sfântă,/ Cânt unic, o, ce mă adaşti./ asupra-ngândurării mele/ Tu nu plângi lacrima – o naşti”[14]. În acest ultim poem citat, iubirea (femeia iubită) dobândeşte dimensiuni sacre. Relaţia care se instituie acum e una sub zodia misticismului. Întreaga poezie pare că poartă semnul unui nesfârşit dialog cu Femeia Fecioară din care poetul crede că se trag toate celelalte femei. Cu toate acestea, se simte angoasa singurătăţii din care izvorăşte lacrima. Femeia, aşezată în planul cosmic, generează prin candoarea ei, prin dorul de ea, lacrimi celui aflat în lumea aşezată sub ramura de rouă sfântă. Femeia, în acest spaţiu infinit al posibilităţilor creatoare, naşte în sufletul poetului îndrăgostit sentimentul de veşnicie singulară, în care se simte deopotrivă prezenţa constantă a mamei-iubită şi a femeii-iubită, într-o singură persoană dragă poetului: pe tine doar te am pe lume / şi nu voi alte veşnicii.

Tragicul apare la tot pasul în poezia lui Grigore Vieru, chiar şi atunci când poetul vorbeşte despre iubire, despre dragoste. Acest tragism poartă vina păcatului originar, din care fiecare chip îşi trage oglinda spartă. Acest tragism este al fiinţei în general. În el condiţia umană e pusă sub semnul angoasei şi al morţii. Îndrăgostitul aleargă către marea taină a iubirii oferind toate izvoarele ascunse, însă atunci când ajunge în faţa ei se izbeşte de necuprinsa întindere a libertăţii, în care dragostea îşi poartă stelele ca pe-o mare sărbătoare. În fond, dovada iubirii, e atunci când cel aflat în dragoste se dăruieşte cu fiinţa lui marelui cosmos, adică cel care iubeşte femeia va iubi de fapt sensul şi chipul nesfârşit al naturii, aşa cum se întâmplă în poemul Iubito: „Ceea ce, neauzit,/ Din ramură cade/ Sunt frunzele noastre./ Dar mărul?/ Mărul de aur?/…/Ceea ce, clar,/ Spre mare aleargă/ Sunt izvoarele noastre./ Dar marea?/ Întinsul ei liber?/…/Spartă zace oglinda / Zilelor în care / Uluit descopeream/ Chipul tău fără seamăn,/ Dragostea./ Sunt ochii mei şi-ai tăi/ Cei care trişti acum/ Spre tăcere se-nchid./ Tăcere/ Căzând pe tăcere se-aude.// Iubito!”[15]

În încheiere, mai adaug faptul că glasul poeziei vierene de dragoste se conturează cu semnificaţii dintre cele mai înalte şi mai adânci, din care asimilăm fiinţa întreagă a iubirii; că în ciuda simplităţii aparente ce înfăţişează discursul poetului, avem de-a face cu un poet care nu falimentează tema iubirii, ci dimpotrivă o revigorează şi îi dă acesteia un statut nelimitat de naşteri discursive, un loc din care cu fineţe şi delicateţe apar noi raporturi axiologice.

Poezia lui Grigore Vieru pare o traducere a graiului fiinţei, din care pulsează către inima cititorului un echilibru natural, având o orientare recuperatoare, care se cristalizează cu atât mai mult cu cât încerci să pătrunzi în taina liricii sale, taină care se identifică, în ultimă instanţă, cu poetul.

---

[1] Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Ed. Hyperion, Chişinău, 1990, p. 298.

[2] Mihail Dolgan, Eminesciene, Druţiene, Vierene, Ed. CEP USM, Chişinău, p. 270.

[3] Grigore Vieru, Liniştea şi lacrimi, Ed. Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2006, p. 146.

[4] Grigore Vieru, Taina care mă apără, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2008, p. 94.

[5] Mihail Dolgan, op.cit., p.272.

[6] Theodor Codreanu, Duminica mare a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, p

[7] Ibidem, pp. 243-245.

[8] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 83.

[9] Grigore Vieru, Strigat-am către tine, Ed. Litera Internaţional, Chişinău – Bucureşti, 1999, p. 367.

[10] Grigore Vieru, Taina care mă apără, ed.cit., p. 88.

[11] Nicolae Manolescu, Mamă tu eşti patria mea!, Săptămânalul România literară, 2 februarie 1989.

[12] Alex Ştefănescu, Grigore Vieru, în volumul colectiv Grigore Vieru, Poetul, Col. Academica, vol. VI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2010, p. 69.

[13] Grigore Vieru, op.cit., p. 92.

[14] Ibidem, p. 115.

[15] Ibidem, p. 151.

Cronica la "Pavilioane cu ruj", marca Florin Caragiu

vezi pe site-ul cărţii:
www.pavilioanecuruj.blogspot.com

Ştefana Revei sau despre stareţul unei poezii anunţate

Citesc la cald manuscrisul Ştefanei Revei şi descopăr din primele rânduri o poezie care poartă toleranţă pentru povestirea în liră şi rimă a tot ceea ce poate alcătui universul „de pe lângă bloc”. Poezia ei curge sub auspiciul unui imaginar fraged, crud care alcătuieşte carapacea unei viziuni ţesută pe sentimente şi nostalgie. Tânăra poetă (de numai 11 ani) încearcă să realizeze o radiografie a lumii fără să facă abuz de tehnicile suprarealiste ale postmodernismului de astăzi. Poezia ei pare o operă de balet unde, în loc de prinţese şi vrăjitoare, protagoniştii sunt animăluţe care populează fie lumea fantastică dintr-un apartament de bloc, fie din vecinătatea imobilului. Discursul poetic al autoarei îşi construieşte consistenţa în relaţie cu vocea naturală a poeziei, semn că Ştefana Revei deţine încă de pe acum un mecanism ce pune în evidenţă adevărata poezie, aceea care se arată prin izbucnire şi originalitate, aceea în care ludicul se înfăţişează atât de familiar încât muzica poeziei pare să fie lucrul cel mai fără efort. Atunci când viaţa pare să-ţi mărturisească diferitele chipuri ale tragicului, Ştefana Revei te invită să dansezi întru sens şi armonie, îţi arată fiinţele mici ascunse în harul hrănirii şi pentru o vreme te duce în visele ei melodiate „de-un cor de îngeri” care vin spre lume „lin, în curgeri”. Iată, în această linie, ce ne scrie autoarea în poemul „Sens şi armonie”: „Apoi, din înţelesuri, / Pornesc expresii să se nască, / Să se adune-n versuri / Şi să povestească. // Iar gândurile bune, / Cu sens şi armonie, / Se-aşează pentru-a spune / O nouă poezie.”
Volumul „Bisericuţa din fereastră” ar putea fi văzut ca un jurnal al devenirilor interioare, în care tânăra poetă consemnează „imnurile dragi ca un balsam” care curg ca un miracol la fereastra vie, prin care i se arată surâsul divinităţii. „Zâmbeşte larg în geamul meu / Biserica lui Dumnezeu. / Surâsul ei străluce-n zare / În azurii-sclipiri de zale. /…/ Din imnuri dragi ca un balsam / Mănăstiruţa mea din geam / Mă ocroteşte de ce-i rău / Mi-L dă în dar pe Dumnezeu / Stă seara agăţată-n bolţi / Cu luna atârnând de-un colţ / De cer înseninat, sticlos / Şi mi-L arată pe Hristos”, (Bisericuţa din fereastră). La vârsta ei fragedă, autoarea are două tipuri de modele după care îşi construieşte liturghia devenirii, anume autorii pe care îi întâlneşte în lecturile ei (Eminescu, Arghezi, Topârceanu, Creangă, Alecsandri) şi pe aceia care genetic îi influenţează devenirea (Mama – pe care de foarte multe ori o descoperă ca pe o stare poetică, din care ţâşnesc la lumină cântecele iubirii -, Tatăl – pe care îl vede ca pe un zeu: „Tăticul meu e agronom. / E harnic şi este bun om. / De veghe stă peste ogor / muncind cu oamenii de zor./…/ Eu mă mândresc cu tatăl meu / Privesc la el ca la un zeu.”, Tăticul meu e agronom; Bunicii şi Învăţătoarea).
Printre zmeele înălţate drept jertfă lui Dumnezeu, printre chioşcurile cercelate ale postmodernităţii şi printre castelele de nisip ale celor care deţin puterea, autoarea îşi găseşte oraşul în care să locuiască, în care să iubească şi să privească prin fereastră la cele aflate sub taină, Iaşul. Oraşul în care anotimpurile par să se ilustreze ca nişte viori, par să poarte binecuvântarea busuiocului sfinţit. Iată în acest sens ce scrie autoarea: „Copacul frunza-şi scutură / Şi vântul bate-afară. / Copacii frunze scutură / Şi vânturile bat iar. // O ploaie cade ziua / Străduţa o inundă. / Când ploile cad zile / străduţele înfundă.”, Toamna; „Sub paşii mei cântă viori / În lungi acorduri îngheţate / Simt biciuind subţiri fiori / Izbiţi de vântul care bate. // Văzduhul cerne fulgi scămoşi / Prin cerul sus, înmarmorat, / Peste copacii ţurţuroşi / Şi zgribuliţi într-un halat.”, Iarnă. În urma acestor valuri de emoţii aflate sub zodia unei adieri poetice, în urma parcurgerii acestor texte graţioase care ţi se înfăţişează ca un oracol la fereastra casei, ţi se arată pitorescul naturii şi omul cald care fertilizează dimensiunea impresionantă a căutărilor exterioare, anume Ştefana Revei, poetă debutantă care ne va aduce pentru reflexie şi alte astfel de învolburări lirice, poetă pe care o aşteptăm să-şi certifice harul şi cu alte volume la fel de unitare, la fel de cool.

Paul Gorban, Iaşi, 16 dec, 2010

Vasile Iftime, un mesager al carnalităţii şi ludicului cerului

Lumea contemporană e sufocată de poeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia îşi etalează poeticele pe tarabele literaturii în fel şi chipuri. De multe ori ai nevoie de mască de gaz, pentru a nu te sufoca de atâtea poetici, atunci când ieşi cu iubita să admiri buricul pământului. Poezia este pentru unii un organism de metal construit să dăinuie chiar şi celor mai acide ploi. Pentru alţii, poezia este cenuşăreasa care poate umbla prin cetatea postmodernităţii cu diferitele chipuri ale kitshul-ui. Pentru alţii, poezia este compusul feluritelor texturi şi inginerii vizuale care, nu fac decât să te ducă cu gândul la rochiile pe care le poartă dansatoarele de la Rio de Janeiro în timpul canavalelor, însă cert este că pentru Vasile Iftime – poet blestemat din Botoşani – poezia este un corp din carne şi aromă de miere, un fluture ce-şi poartă dragostea, bine, ascunsă sub cheie. Poetul este un fântânar al iubirii, un Don Juan care strigă în piaţa publică, fericit, că are multe femei pe care le iubeşte. Cel puţin, aşa par să ni se arate lucrurile, cu privire la acest poet, după lectura volumului „Alte poeme, alte femei”, apărut anul acesta la Editura Conta din Piatra Neamţ. Volumul împărţit în două secţiuni – „Poeme cu toate femeile lumii” şi „Poeme cu ce a mai rămas” – ni-l arată pe poet ca pe un adolescent, pe care îl vezi când îndrăgostit şi pus pe şotii, când profund, încercând să desluşească feţele lumii ce-o descoperă. Poezia lui este scrisă parcă dintr-o suflare, dintr-o descărcare a inimii şi a poftelor, scoate la vedere dialectica iubirii carnale şi metafizice, aduce în atenţie un limbaj ce ţine de mecanismul sincerităţii, care constă dintr-o erupţie de adevăr al sufletului. Asta nu înseamnă că poetul se lasă dus de valul parfumat de atâtea femei (Ioana, Maria, Tovarăşa învăţătoare, Laura, Paula, Tiganca, Alexandra, Sofia, Tanti Didina, Ştefania, Genia, Eva, etc.) şi uită de lumea în care trăieşte. Atunci când o conştientizează devine un bărbat morocănos, ironic ce pune în centrul poeticii sala şi alte teme cum ar fi: moartea, masca, timpul, familia (mama) şi Dumnezeu. Din poezia lui Vasile Iftime găsim dorinţa poetului de a surprinde cititorul, de-al aduce aproape de trăirile şi viziunile lui, de a-l determina pe acesta din urmă să se cufunde în tulburătoarea retorică a iubirii. Desigur, poetul e viclean, am putea spune, dar viclenia lui ţine de o altă dimensiune a retoricii poeticii sale, ţine de acea dorinţă a împărtăşirii, întâlnită de multe ori în jocurile copilăreşti. În acest sens, iată cum îl descoperim pe poet: „Teodosia / hai să ne desenăm dragostea pe asfalt / şi apoi să jucăm şotron toată noaptea / în vârful iluziilor până la capăt /…/ nu te sfii / păşeşte peste sânge precum petru a păşit peste apă / acest joc despre înălţarea din cremene / îl cunosc dinainte de a mă naşte cenuşă”, (Poem cu Teodosia). Poezia lui Vasile Iftime miroase a cretă şi a urme lăsate de îngeri, este construită din fraze versificate, asemenea rugăciunilor de seară, poetul de cele mai multe ori abordând o atitudine sfioasă şi tandră. Chiar dacă foloseşte de multe ori, abuziv, construcţii vizuale – care şochează, semn că poetul deţine un credit de creaţie lirică – Vasile Iftime demonstrează că literatura este singurul loc în care spaţiul nu comportă limite, este locul unde Poetul şi Dumnezeu iubesc în aceeaşi manieră, este locul unde icoanele se deschid ca nişte fecioare, peste care trece marea taină a morţii, „scriu / la ce dracu mai scriu / când poet pot să fiu toată moartea” (Poem cu singura mireasă). Morocănos şi ironic în acelaşi timp, Poetul găseşte lumea şi ca un sanatoriu în care oamenii, muribunzii duc povara unor reţete predestinate, iar pe de altă parte îl găsim pe marele doctor scriind parcă în aceeaşi limbă pe care doar poeţii o vorbesc. „acolo / în camera de gardă / dumnezeu scrie reţete instant / de îndulcit întunericul / după chip şi asemănarea sa / reţete pentru toate gusturile / cu aromă de diazepam / şi miros verde a iarbă de coasă / reţete pentru vise alb-negru”(Poem cu Ioana). Să fie oare rolul poetului botoşănean acela de a fi curierul cerului, să fie oare acest volum scrisoarea Poeziei pentru Om, să fie aceste poeme suma unor pilde despre iubire şi moarte? Cert este că avem aici un poet pe care, cel puţin, de acum încolo multe generaţii (şi de femei) îl vor citi şi îl vor întoarce pe toate feţele pentru a scoate din el vasta lucrare a fericirii şi a jocului.

Revista Feed BACK, Nr. 11-12 2010

Dan C. Iordache, o poetică "despre viaţă şi altele"

Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie". (P.G.)

Feed Back Nr. 10, Octombrie 2010

Omul, Fiinţa în care Dumnezeu îşi trăieşte singurătatea sau despre poetica marginalităţii la Liliana Armaşu

Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.

Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010