George Vulturescu: Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”.

P.G. Domnule George Vulturescu, iată un motiv clar să vorbim, astăzi, despre poezie, poeţi, generaţii, critici şi cultura poetică. Astăzi, în acest Târg minunat al Iaşilor are loc Sărbătoarea poeziei, chiar de Buna Vestire, eveniment care a ajuns deja la ediţia a XVII-a şi care ca şi la celelalte ediţii a adunat aici la Pod Pogor Fiul, locul în care odinioară se întâlneau junimiştii, mulţi poeţi importanţi atât ai generaţiilor 60-80, şi aici mă refer la Horia Zilieru, Liviu Ioan Stoiciu, Gellu Dorian, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe şi mulţi alţii, precum şi poeţi ai generaţiei recente numită doimiistă, iar aici fac trimitere la doar câteva nume: Katya Kelaro, Cătălin Ştefan, Bogdan Federeac şi alţii. Spuneţi-mi cât de real este acest dialog între generaţiile poetice şi ce-i determină de fapt pe critici să-i separe pe poeţi în generaţii?

G.V. Dialogul dintre generaţii are loc în permanenţă, în istorie nu se înaintează în grupuri, ”generaţii”, flancuri, ci umăr la umăr, într-o interdependenţă a variatelor circumstanţe. Să ne înţelegem: nu sunt alţi intermediari în acest dialog decât operele scriitorilor, şi, în cazuri fericite, întâlnirea faţă către faţă. Îmi repugnă faptul că unii critici se cred astfel de intermediari, că folosesc cenaclurile („tinerii care vin”) ca pe o masă de manevră în scopul unor proiecte hegemonice. Cunosc critici care scriu doar despre cei din preajma lor şi, apoi, fac din aceste rânduri adevărate „urice”de domnie (că tot suntem pe terenul Moldovei voievodale!).I-am întâlnit, şi-i urmăresc pe „cei care vin”, debuturile lor, reacţia în public la lecturi şi colocvii (Botoşani - Congresul de poezie, la Iaşi – colocviile de la Casa Pogor, de la „Convorbiri literare” - , la Arad (castelul Săvârşin), la „Familia” din Oradea, la colocviile de la Cluj, Bistriţa, la târgurile de carte de la Bucureşti. Unii sunt derutaţi şi bravează, alţii răsună ca nişte ţevi de orgă, unii nu se citesc decât între ei, şi sunt doar carcasele unor prototipuri, alţii sunt de o maturitate şi originalitate care se cer remarcate, care au „pecete”. Am văzut tineri promiţători la cenaclul „Junimea nouă” de la Casa Pogor. Sper să se ia în serios. Îi urmăresc, pe unii i-am publicat în „Poesis”, pentru că sunt un prieten de departe al scriitorilor din Iaşi, alături de care transilvăneanul din mine s-a simţit solidar. Regret doar, că în timp ce trec anii, pe mulţi dintre ei îi găsesc tot mai dezbinaţi, în grupuri „elitiste”, „universitare”, religioase, politice. Sunt marcaţi de funcţii, de apartenenţe şi dependinţe …

P.G. Aţi debutat în 1973 în revista Familia, unde poetul Ştefan Aug. Doinaş, v-a numit un voluptuos al imaginii. Astăzi la aproape 60 de ani,un vultur născut sub zodia peştelui, aţi susţinut cu „magna cum laudae” o teză de doctorat ce are ca temă poetica lui Ştefan Aug. Doinaş. Ce v-a determinat să faceţi această lucrare?

G.V. Înainte de-a fi un exerciţiu de devoţiune pe text şi prin text, pe care i-l datoram, este o reacţie faţă de „orbirea” unei ”rele postumităţi”. Astfel, în Istoria sa Nicolae Manolescu (care, de altfel i-a dedicat numeroase studii prin vreme, de o rară profunzime, între care şi acea grilă a celor „3 Doinaş” – mitologicul, abstractul, moralistul polemic) scrie executând parcă un ordin al CNSAS-ului: „După 1989 Doinaş n-a mai scris decât accidental poezie …” (p. 923). A şterge cu un acid corosiv volumele care au schimbat paradigma discursului poetic doinaşian (Interiorul unui poem – 1990; Arie şi ecou – 1992; Lamentaţii – 1997; Aventurile lui Proteu – 1995; Psalmii – 1997) ni se pare o „orbire” de judecată. Un alt motiv a fost entuziasmul meu pentru lucrarea monografică a lui Virgil Nemoianu – Surâsul abundenţei, Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Şt. Aug. Doinaş (1994). Din păcate ea nu cuprinde analiza ultimelor volume (Arie şi ecou, Lamentaţii, Aventurile lui Proteu şi Psalmii) care dau măsura adevăratului Doinaş. Nu e analizat nici teatrul, nici volumul de proză, desigur nu atât de valoroase precum celelalte genuri în care a excelat (poezie, critică literară, traduceri). Ba mai mult, în reeditarea din 2004 riscă o plasare a Psalmilor pe linia lui Vasile Militaru şi a lui Eugen Dorcescu (p. 321), ceea ce ne nemulţumeşte. Aşadar, demersul nostru critic are o „plajă” largă de acoperit. Sper ca paginile viitoarei cărţi să şi confirme…

P.G. Mai mult, în perioada studenţiei la Cluj, aţi susţinut lucrarea de licenţă sub îndrumarea Ioanei Em. Petrescu, critic literar şi un bun cercetător în poezia lui Eminescu. Gurile literelor o comparau de cele mai multe ori cu poeta Constanţa Buzea.

G.V. Cred că este o greşeală: nu poate fi susţinută prin nimic o asemenea comparaţie. Ioana Em. Petrescu este un strălucit profesor comparatist – a predat la Univ. din Cluj şi din Los Angeles. (Constanţa Buzea n-a semnat nici o carte de teorie sau critică literară). Fiică a istoricului literar D. Popovici, ea ne-a lăsat două cărţi de cercetare eminescologică foarte îndrăzneţe (Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică – 1978; Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti – 1989) şi altele de poetică postmodernă (Configuraţii – 1981; Ion Barbu şi poetica postmodernismului – 1993). A fost o şansă unică pentru mine de a-i fi aproape (era severă şi fragilă în acelaşi timp), de a-i propune o temă despre motivul prafului la Eminescu (la care mai lucrez, nu e un timp propice pentru exegeze eminesciene) şi să-mi fie acceptată ca lucrare de licenţă. Îi datorez mult pentru orizonturile pe care mi le-a deschis şi pentru înrâurirea luminoasă a anilor de studiu de la Cluj.

P.G. Prietenul dumneavoastră Marcel Moreau într-o scrisoare – pe care de altfel editura Paralela 45, condusă de un alt important poet al generaţiei 80, Călin Vlasie a publicat-o în loc de postfaţă în antologia ORB prin Nord – spunea despre poetul George Vulturescu următoarele: ochiul tău orb este aici să ne amintească de faptul că adevărul este în altă parte, nu în operele raţiunii, că el se situează în hăurile fiinţei, acolo unde o înalţă şi o împroaşcă spre înălţimi forţa poetică a extralucidităţii. Domnule George Vulturescu, chiar într-un poem de-al dumneavoastră am găsit acest adevăr despre care vorbeşte prietenul francez. Iată ce spuneaţi în poemul Lui Daniel (Răul de Nord): Daniel, azi îţi voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negru cleios al/ lutului, negrul – prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului … Într-un alt poem spuneţi: Ochiul tău orb/ este o grotă în clocot gata să răbufnească,/ să reverse o lavă neştiută. Este poetul în miezul neantului? Ce-l determină pe acesta să îşi arate adevărul? Eu cred că poetul încearcă de fapt să facă văzută celorlalţi icoana lui, impunând astfel un model cultural, un adevăr pe care într-un alt poem l-am găsit aşa: Ochiul orb/ este retina pură/ este dislocarea/ este sexul încremenit al icoanelor // (…)/ este abatorul unde ard spaimele nopţilor noastre/ este sicriul în care îngropăm divinitatea.

G.V. Cred că poetul nu impune un „model cultural”, ci face atât de veridic adevărul lui din „noaptea obscură a sufletului” (Juan de la Cruz) încât acesta devine o putere la care poţi adera, o credinţă cu care poţi înainta … Aţi citat din volumul meu Orb, prin Nord unde orbirea nu e doar un motiv literar, ci o existenţă – ripostă la accidentul suferit în copilărie (pierderea unui ochi). Poetul belgiano-francez M. Moreau (care a fost la mine la Satu Mare) mi-a întărit ideea că orbii nu sunt cei care nu văd lucrurile din jur, ci cei care nu văd în „hăurile fiinţei”. Aşadar, orbul din Nordul meu nu este dintre cei supuşi (Milton, preluat de Huxley zice: „Orb prin Gaza, la moara cu sclavi”), ci un rebel care „citeşte” monogramele fulgerelor de pe Pietrele Nordului cum crede el: moara din Nord nu e o moară cu sclavi ci cu vizionari: făina lor e neantul.

Am moştenit de la codrenii mei arta de-a aştepta fulgerele: e o aristocraţie a focului şi stelelor în noapte. Pe ea o servesc. Acopăr geografia unui Nord cu „desenele” (monogramele) mele, cu ţesătura literelor lor. Ele sunt exacte pentru că nu le repet. Sunt reprezentantul lor legitim pentru că le imaginez: litera e noul corp orfan în care ni-searată zeii, ”orfană ca un ou de cuc într-un cuib străin/ pe care fulgerul l-a însămânţat cu/ memorie şi văpaie/ Îl iei în creierul tău până ce febra ta/ îi va cloci puii/ nouă luni, nouă toamne…” (Monograme pe Pietrele Nordului).

P.G. Să revenim la un subiect amintit în deschiderea dialogului nostru anume, cultura poetică. Vreau să îmi spuneţi ce poeţi v-au influenţat anii de tinereţe, care sunt aceia care v-au exorcizat simţurile estetice ale poeziei? Totodată aş vrea să îmi povestiţi despre Colocviile de la Târgul Neamţ, locul unde „poetica” Nordului se contopea cu poetica Sudului, Estului şi a Vestului. Ce-i determina pe tinerii poeţi, pe critici să se întâlnească într-un dialog poetic înainte de 89? Astăzi cei mai mulţi debutanţi sau poeţi ai generaţiei mele stau ascunşi în laboratoarele lor, de unde odată la câţiva ani aduc în lumină experimentele lirice.

G.V. De fapt, fără acest dialog între generaţii, despre care vorbiţi, nu există „cultură poetică”. Cultura (informaţie, devoţiune pe textele celorlalţi) este dialogul neîntrupt dintre generaţii. În afara ei totul e aproximativ. Poţi fi „în dialog” cu Platon, cu Baudelaire, cu Rilke, cu Nietzsche, cu Rimbaud, şi adesea eu o fac – prin text şi pe text – cu Eminescu, Blaga, Cioran, Elialde …Pentru mine un astfel de locus amoenus, propice dialogului a fost la Tg. Neamţ – Piatra Neamţ. Prietenia timpurie cu D. Corbu / iniţiatorul colocviilor de aici - m-a adus, cu trenuri, cu autobuse, cu maşini închiriate sau ale prietenilor, spre această „academie liberă” în care vocile lui M. Mincu, L. Ulici, Mircea Martin se întretăiau cu tinerii de atunci Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Dumitru Chioaru, Lucian Vasiliu, Dan David (vai, unii dintre ei plecaţi prea devreme). La Colocviile (şi mai apoi la Serile de Poezie) nemţene au fost Dinu Flămând, Ion Mircea, Angela Marinescu, Adrian Popescu, Ioan Flora, Elena Ştefoi, Gh. Iova, Ioan Pintea. Azi sunt în istorii, în antologii contemporane. Atunci ne bucuram de o antologie subţire ca o lamă de cuţit, tipărită de o imprimerie veche din târg: ”Se apropia sfârşitul secolului”. Toate curentele literare şi „ism” ele erau prezente aici. Era o oază în ariditatea comunistă. Cărţile spre care tindeam cu toţii atunci se citeau între noi, la liceele din Neamţ, la mesele improvizate în urcuşurile spre Cetatea Neamţului sau sub Pietricica lui Adrian Alui Gheorghe. Era nu numai o bucurie a întâlnirii în dialog, ci şi a căutării celuilalt. Între Neamţ-Satu Mare eu şi Daniel aveam de schimbat trenuri şi autobuse, aşteptam prin gări cu caiete pe genunchi în care scriam cu o frenezie rar întâlnită. Ne mâna doar acel „lux” suprem al lumii, ”al relaţiei umane” (Antoine de Saint – Exupery). Sper că şi azi se mai ia câte un tren ca să-l întâlneşti pe Vasile Leac la Arad, pe Viorel Mureşan la Surduc, pe Ion Tudor Iovian la Buhuşi, pe Dumitru Augustin Doman la Curtea de Argeş, pe Lucian Perţa la Vişeul de Sus … Aceste călătorii spre „ceilalţi” sunt bine definite în înţelesul dat de Monahul de la Rohia sintagmei „prin alţii spre sine”…

P.G. În multe dintre articolele care apar în revistele vremurilor noastre se vorbeşte despre scriitori provinciali şi scriitori de centru. George Vulturescu cum vede această separare între scriitori? El ce fel de scriitor este?

G.V. Provincia mea e noaptea scrisului … Cine o cunoaşte vine spre mine. Eu văd la lumina lui …

P.G. Mulţi poeţi ai generaţiei 80 scriu astăzi proză, unii chiar au declarat public că nu mai pot scrie poezie. (Aici fac referire la Mircea Cărtărescu). Unde se produce ruptura cu poezia? Dumneavoastră scrieţi proză?

G.V. „Ruptură” între poezie şi proză? Nu cred. E atâta „poeticitate” în frazele lui Sabato, Malcolm Lowry, Faulkner … Râd de poeţii vlăguiţi care cred că se pot salva scriind proză. Poţi vedea o picătură de apă în valurile oceanului sau pe sticla unui microscop, poţi vedea luna de pe terasa unui bar sau oglindită în roua ierburilor mele din Nord. Dacă eşti scriitor harul nu se scindează. Zice undeva Dimitrie Areopagitul: „Călugării care se străduiesc să imite moravurile îngerilor nu sunt niciodată mai aproape de ţel decât atunci când tac.” Da, şi eu tac uneori în pagini lungi de proză. Mai încolo, dacă timpul va avea răbdare. Căci fulgerul poeziei orbeşte adeseori …

P.G. Postmodernismul încearcă prin diferite căi să globalizeze limbile. Poate el să globalizeze chiar şi limbajele poetice? Totuşi, poeţii duc în metafora lor orgoliul. De pildă, dumneavoastră aţi găsit acolo, în Nord, fluviul poetic din care zilnic vă luaţi viaţa. Aţi putea spune într-o dimineaţă postmodernă că sunteţi ataşat sau că aparţineţi postmodernismului?

G.V. Într-un text despre poezia mea, regretatul Marin Mincu (pe care l-am cunoscut la Colocviile de la Neamţ) mă aşază pe un „filon recuperator al post-textualiştilor”, preocupat fiind de „atingerea tensiunii scriiturii” prin „cel mai eficace instrument al textualizării: ochiul orb” (O panoramă critică a poeziei româneşti…, p. 1034). Iar alt critic, Al. Cistelecan mă vede „laureat” al unui „expresionism de temperament, de sânge învăpăiat şi de gesturi aprige” (Al doilea top …., p. 139). Aşadar în acea „dimineaţă postmodernă” eu voi fi fiind tot în acelaşi loc: pe Pietrele Nordului aşteptând fulgerele …

P.G. Stând de vorbă cu prozatorul Nicolae Breban, toamna trecută (2009) la Galele APLER la Câmpina, mi-a venit o idee de anchetă literară. Anume să-l întreb despre premiile Nobel şi şansele scriitorului român. Acum vă întreb şi pe dumneavoastră. Un premiu Nobel poate face în librăriile lumii mai cunoscută literatura română, îl poate pune într-o lumină mai bună pe scriitorul român, are în fond acesta din urmă nevoie de un premiu ca să îi confirme valoarea?

G.V. Desigur, „obsesia Nobelului” pentru scriitorul român e aproape o isterie …S-o joace alţii şi pe patru, eu mă consolez cu Mario Vargas Llosa în locul lui Kerestesz … Şi dacă tot aţi vorbit de prozatorul Nicolae Breban (un mare prozator pentru Europa) nu credeţi că l-ar înjura şi mai mulţi scriitori de duzină de azi? În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele şi emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case …

P.G. Dacă ar fi să faceţi o radiografie a scriitorului de după 89 cu cea de dinainte cum ar arăta aceasta?

G.V. Cam aşa: ieri la „Scânteia tineretului”, azi autor de Istorii literare …

P.G. După 89 mulţi scriitori români şi-au făcut edituri sau reviste. Aceasta era de fapt visul oricărui scriitor care a trăit cel puţin debutul sub regimul comunist. Dumneavoastră aveţi o superbă revistă, care a împlinit recent 20 de ani, revista Poesis. Aţi spus despre aceasta, cu multe ocazii, că reprezintă de fapt „un vis de poet”. Cum a venit acest vis şi ce-l ţine activ?

G.V. Satu Mare n-a avut nici o revistă literară, nici un colocviu literar naţional. Dintre scriitorii mari au trecut pe-aici la „şezători literare”: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Agârbiceanu (1923). Dintre poeţi: O. Goga (la înmormântarea lui Vasile Lucaciu, 1922), A. Cotruş (1925), Ion Minulescu (1922, 1923). Iar „foile de cultură”, „revistele” au apărut în 2-3 numere. Cea mai longevivă a fost a lui G.M. Zamfirescu, un exilat la Satu Mare, Icoane maramureşene, apărută în 7 numere (ultimele 3 – numere duble) între 1923/1924. Acum Poesis este în al 21-lea an. A fost reacţia mea la ariditatea culturală a zonei. De fapt, în 2000 am publicat şi singura „istorie literară locală”: Dicţionar: 1700-2000. Literatură şi cultură în ţinuturile Sătmarului. Un anume misionarism ardelean m-a transformat într-un „funcţionar cultural” care a pus plăci comemorative la oamenii de cultură de aici, a adus scriitori naţionali şi europeni. Uneori într-o „ceaţă” politică locală. Acum mă ţine activ doar îndărătnicia. Şi ca să le-o zic „prietenilor” de pe margine: Nu mor caii când vor câinii …

P.G. Dacă ar fi să plecaţi într-o altă ţară pentru totdeauna: ce carte de autor român şi ce număr al revistei Poesis sau ce revistă românească aţi lua cu dumneavoastră?

G.V. Pentru a nu întrerupe jocul/ dialogul (cu o singură carte, o singură revistă nu mă împac!) răspund: dacă ar fi să pot duce doar o singură carte atunci aş memora mai intâi, toate poemele lui M. Eminescu, apoi aş lua Poemele luminii ale lui Lucian Blaga. Cu acest fond – moldav şi transilvan – aş putea supravieţui oriunde. Dintre numerele „Poesis” l-aş alege pe cel cu nr. 100 (1998) pentru că are o sută de colaboratori. Iar dintre reviste aş prefera „Apostrof”, numărul cu ancheta ”În lumea taţilor” (4 aprilie 2001).

P.G. Fiecare poet are un poem personal în care crede cel mai tare. De la Frontiera dintre cuvinte (1988) la Alte poeme din Nord (2007) lirica lui George Vulturescu pare să „miroase a iarbă, iarba e un animal de Nord. Nu are copite. Nu pun mâna pe cuţit. Limba ierbii lunecă pe greabănul/ reavăn al lutului ca o limfă ce acoperă/ sexul pietrelor. Cine poate fi lucid în noapte/ când stelele îţi atacă albul ochilor” … (Sângele de pe cuţitele lumii). Totuşi care credeţi că este poemul care vă reprezintă cel mai mult?

G.V. Puţine poeme îţi pot fi o „oglindă” fidelă, mereu rămâne un „rest”. În cazul meu aş recomanda acest „rest”: poate ciclul „Tratat despre Ochiul Orb” (din volumul cu acelaşi titlu, din 1996), cu siguranţă poemul „Stânci nupţiale” (din volumul omonim, 2003) sau ”Vultur bătrân, pe Ceahlău” (în volumul Gheara literei, 1998).

P.G. O ultimă serie de întrebări pe care am pregătit-o sună aşa: Cum preferaţi să fiţi văzut de critica literară, cum preferaţi să fiţi citit de poeţi şi cum vă vedeţi în următoarele poeme sau volume de poeme?

G.V. De fapt, aveţi aici 3 întrebări. Trebuie să le iau pe rând: 1. Nu aştept nimic de la critica literară: ar putea exista un George Vulturescu gata citit înainte de a-mi încheia, trimite spre publicare poemele? Ordinea e aceasta, domnilor „profesori de poezie”: Nordul, ca şi poemele mele, trebuie căutat, străbătut … 2. Poeţii sper să mă citească tot ca şi până acum: într-o conjuraţie a codurilor cu care ne dezvăluim infernul. 3. În următoarele volume/ poeme sunt înfundat până în gât în glodurile lor: nu mă văd, nu le văd. În jur e doar apa, aerul, focul …

Interviu Paul Gorban cu George Vulturescu,

Iaşi 26 marie 2010, „Sărbătoarea poeziei”

Premiile Nobel nu rezolvă problema literaturii române

Paul Gorban în dialog cu prozatorul Nicolae BREBAN

P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de scris, aici în Câmpina lui 2009. Sunteţi înconjurat de mulţi scriitori, mulţi editori, mulţi dintre ei şi prieteni. Galele APLER au reuşit şi anul acesta să îi aducă în inima Prahovei aici, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Pentru că mă bucură prezenţa multora dintre ei, precum şi prezenţa dumneavoastră, voi profita de ocazie să vă întreb, în deschiderea dialogului nostru despre condiţia scriitorul român contemporan. Aş vrea să îmi spuneţi, din punctul dumneavoastră de vedere, care este modelul ce se impune în momentul de faţă în literatura română.

N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă spuneam şi aseară, dacă aţi observat, că suntem în poziţia cea mai proastă, cea mai slabă, de cel puţin o sută de ani. Niciodată n-am stat aşa de marginal, de prost, în atenţia publicului, în atenţia forurilor, a executivului, în atenţia instituţiilor mari ale ţării, cum stăm astăzi. Nu arunc vina asupra nimănui, a fost probabil şi o vină, o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărţire în tabere s-a observat mai ales după revoluţie, când a intrat moravul politic în lumea noastră, morav ce ne-a împărţit, ne-a fracturat. Aşa s-au creat taberele acestea care au început să se macine între ele. Unii scriitori erau anticomuniştii în ghilimele, alţii erau procomunişti, în ghilimele, deşi nu mai era comunism de mult în România. Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru a obţine poziţii de forţă în cultură şi în politică. Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanţi, au intrat şi au rămas la CNSAS ani de zile. Mulţi dintre ei au influenţat şi lumea partidelor politice. Scriitorul român şi nu numai cel în viaţă, dar şi scriitorii români dintre războaie şi de după al Doilea război mondial, şi modernitatea, şi contemporaneitatea românească – vorbesc de importanţii scriitori care mi-au fost colegi în anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaş, Dimov şi atâţia alţii – au fost marginalizaţi, uitaţi. Sunt marginalizaţi, sunt uitaţi, sunt daţi la o parte. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei şi acest lucru se vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în faptul că mass-media nu ne dă nicio importanţă decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar decât foarte rar. Mai des apar alţii, actori, din lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România nu-şi mai cunoaşte scriitorii care trăiesc, care sunt vii, de parcă ar fi murit cu toţii.

P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca între scriitori români să existe tabere, până acolo încât ei să se urască între ei. Există o rivalitate, nejustificată, de cele mai multe ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o considera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăşte din ineterese politice…

N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o şi într-o carte pe care am publicat-o de curând, „Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte societatea civilă şi o altă voce într-o lume a democraţiei care renăştea cu greu, cu convulsii, pentru că, comunismul românesc a fost foarte barbar, a fost cel mai barbar comunism din est, s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se posteze ca o voce a culturii şi a societăţii civile, GDS-ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc acum, nu discut de Constantinescu şi dreapta politică, dar vreau să spun că intrând în politică, părăsind criteriile societăţii civile şi ale culturii generale româneşti, s-a creat această fractură între lideri, între domnii de la 22, să zicem. Deşi, 22 a fost condus, la început, de Stelian Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela Adameşteanu, excelentă prozatoare. Dar spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru. Elita culturală nu poate fi formată, în primul rând, decât de către creatori, de către poeţii, prozatori şi critici. Nu de comentatori sau eseişti. Desigur, şi ei pot contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să ocupe primul loc şi, mai ales, nu în formele grosolane. Putem spune că fracturarea a venit de la aceste false lupte politice care, de fapt, ascundeau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii români am căzut foarte mult şi pentru faptul că în presă, unde lucrează foarte mulţi scriitori, s-a creat un sentiment de vânătoare de spoectacol. Aici aş spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce, prin diferite programe să facă în aşa fel încât ca o parte din colegii noştri care lucrează în mass-media românească, să-şi aducă aminte, să se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai ales de marea modernitate românească dintre războaie şi de marii scriitori care au fost creaţi sub comunism.

P.G.: Văd o nostalgie faţă de marea modernitate. Totuşi, după ‘89, au apărut în librăriile noastre foarte multe cărţi. In ciuda acestui fapt, am observat că nu se cumpără. Am întrebat librarii şi m-au spus că autorii sunt nevoiţi de multe ori să îşi cumpere propriile cărţi. Editurile nu îşi mai permit să scoată tiraje mari şi în acelaşi timp să asigure scriitorului român un venit din dreptul de autor. Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă, avalanşa noilor edituri. Totuşi, cred că mai mult se scrie decât se citeşte.

N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complicată. În primul rând e foarte bine că lumea scrie şi publică. Acum, o mare parte din ce apare este o falsă publicaţie, pentru că a dispărut, o dată cu cenzura politică, şi cenzura profesorilor. În occident marile edituri nu publică pe bani. O editură din Germania sau din Franţa care publică pe bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea rând, toată lumea poate să publice cărţile la colţ, la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură poetică, etc. Asta se întâmplă şi pentru că analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În ultimii ani 20 de ani critici importanţi au părăsit critica şi s-au orientat spre alte domenii. Acum vedeţi, marii critici români, în loc să se ocupe de literatura română contemporană, scriu cărţi despre Eliade, Cioran, Ionescu…

P.G.: Este acesta un refuz faţă de literatura contemporană, virusată pe multe paliere de comercialism şi fanfară, de slaba pregătire a autorilor, precum şi de lipsa modelelor culturale?

N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încredere în literatura naţională. Tămâiem acuma pe românii ăştia care au avut succes la Paris, scriitori importanţi, dar neglijăm ce se întâmplă acum. Revistele literare n-au reuşit să creeze critici importanţi sau sunt câţiva care nu sunt băgaţi în seamă. România a avut mulţi critici. Sunt şi acum câţiva tineri valoroşi, printre care amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diverse instituţii. România Literară, revistă făcută de universitari, nu a susţinut un nou val de critică. Dacă avem critica românească literară foarte slabă, atunci avem şi maculatură literară. Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai ştie ce e bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele interioarelor noastre, scriitorii, aşa cum am mai spus, nu mai apar, nu-şi pot exprima un punct de vedere. Argumentul este foarte fals şi ticălos, că un scriitor plictiseşte, că o emisiune literară plictiseşte. Pe cine plictiseşte? Plictiseşte pe un om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii de oameni care ar fi interesaţi să cunoască un prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost minţiţi, că publicul românesc este pierdut. Cele două ziare, Adevărul şi Jurnalul Naţional au demonstrat că sunt cărţi săptămânale, că vine lumea şi cumpără, că românul încă citeşte, citeşte romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărţi apărute în contemporaneitate.

P.G.: Am putea spune că publicul român este readus în faţa scriitorilor, iar scriitorii sunt readuşi în atenţia publicului prin aceste forme de marketing. Pe de altă parte un public nou se formează, el creşte cu aceste cărţi.

N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu trebuie reformat. Este un sondaj care arată că este falsă ideea. Sigur că, după revoluţie, publicul românesc a fost interesat de două lucruri. Unu: de jurnale; toţi au crezut că oamenii vor fi oneşti şi vor spune ce să nu luaţi. Majoritatea jurnalelor au fost false cu excepţia lui Ion Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, şi alte câteva. Restul aduceu nişte falsuri. Şi doi: cu interes pentru titlurile străine care n-au apărut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor şi lectorilor. Totuşi, după 10 ani de postcomunism au apărut edituri puternice la noi care au scos numai titluri străine. Foarte puţine edituri au publicat şi colecţii româneşti. Pe urmă au apărut şi edituri care au început să publice autori români, edituri pe care le apreciez. Românii au fost mereu interesaţi, şi înainte de război, de cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi sau francezi, pe Andrei Gide, ei îl citeau şi pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu Rebreanu. Sunt şi acum edituri puternice care cred că doar autorii străin au valoare şi au ceva de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s interesanţi, o falsă premiză. Repet, grav este că au fost puşi în marginalitate scriitori mari care au publicat şi au trăit sub comunism. Scriitori a căror operă şi personalitate nu a mai fost egalată în aceşti 20 de ani. Nu mai există un Doinaş, un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, autorii menţionaţi nu mai apar un lucru atractiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu falsele programe de editare, programe care aduc în dicuţie valori false.

P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru a redescoperi acest tip de scriitori, chiar şi în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate literatura română începe să prindă contur. Noul val de autori propune teme sociale, teme legate de istorie. Pentru mulţi dintre ei „comunismul” a devenit o temă „ce se vinde”. Publicul european a fost întotdeauna interesat de scriitorul român, scriitor care vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de multe ori în situaţia să aleagă ce şi cum să divulge publicului din propriile credinţe. Aş vrea să ştiu care este părerea dumneavoastră ca prozator, ca om care cunoaşteţi bine mediul european, cu privire la aşa-zisul „succes literar peste hotare”.

N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa. E o problemă veche, nevroza noastră a premiului Nobel, etc.

P.G.: Vom atinge şi acest subiect, vom vorbi despre această nevroză...

N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea problemă, asta pentru că, după revoluţie, imediat, ei au început să plece. Generaţia noastră a fost puţin laşă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început să cânte în strună la unii tineri dând, astfel, impresia că nu există valoare. Chiar în textele mele am criticat-o pe doamna de la România Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoare. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost nişte imbecili sau oportunişti. Cum poţi să spui aşa ceva? Este un fel de oportunism necinstit care a fost influenţat de străinătate, să murdărim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins, în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi uneori creează fenomene culturale enorme. Sub imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă scoală de proză. Cea mai mare şcoală de proză a lumii, de la Gogol până la Dostoievski şi Cehov. În Germania, unde părinţii erau foarte duri, a apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai mare şcoală de muzică, Beethoven, etc. Deci, tinerii însă, egalizează prea grăbit şi superficial, libertatea cu creaţia. Nu întotdeauna libertatea provoacă şi este terenul unor mari procese de creaţie şi a unor mari personalităţi. Ce au creat aceşti 20 de ani de după revoluţie? Ce mare personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar nu are încă forţa unui prozator adevărat, adică nu-i creator de personaje puternice. E un poet, cu mare talent, care însă nu are conştiinţă literară, vorbeşte numai în numele lui şi, într-un loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul de la gândirea americană. Pe mine acest lucru mă bulversează. Cum adică să egalizăm vânzarea comercială cu valoarea literară? Omul acesta ori a avut profesori proşti, deşi el predă la facultate, ori nu ştie ce e aia valoare. Filosofii germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au stabilit de la început că valoarea are două tipuri de semantică: odată se vorbeşte de valoarea de întrebuinţare şi pe urmă de valoarea de plăcere, care este a artei. Deci, noi numai de întrebuinţare vorbim. Or, a confunda valorile din artă cu valorile utilitare este penibil şi face rău. Nu vedeţi că la Ministerul Culturii şi la televiziunile naţionale apare cultura sub eticheta de divertisment? Acest epitet, această înseriere în divertisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu este un divertisment. O parte a culturii, cea minoră, poate fi şi amuzament, divertisment, şlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura mare… Poţi să-l pui pe Maiorescu şi pe Blaga la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. Acum îţi dau răspuns la întrebare, nu există forţe care se opun acestor curente puternice. Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost pasivă. Academia Română a fost şi este încă pasivă, o recunosc. Plus alte instituţii, ICR-ul care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. Provincia românească a rămas puţin cam inertă şi eu cred că a fost vitregită în aceşti ani. Deci lipsesc forţele care să se opună acestui curent utilitarist de tip american.

P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care l-aţi considerat a fi nevroza contemporană în lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. Dacă ar fi să faceţi o nominalizare pentru un scriitor român, care ar fi acela şi care sunt argumentele pentru care îl propuneţi?

N.B.: În primul rând, vreau să îţi spun că noi putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. Nominalizările se fac în cadrul Institutului Nobel. Eu n-am dat niciodată importanţă. Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, cum am mai spus, e o falsă soluţie. Noi putem lua Nobelul şi să se vorbească la un post de televiziune sau de radio, francez sau neamţ doar un minut şi jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puţin de un minut la Antene 2, care e canalul oficial. Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o cărţulie şi a dispărut. În schimb, despre Borges sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a vorbit şi se vorbeşte despre ei în toată lumea. Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii române. Numai noi credem asta. E mica vanitate şi orgoliul provincial românesc. Noi credem că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană. Nu are nicio legătură.

P.G.: Totuşi a creat în rândul scriitorilor români sentimentul de competiţie, iar acest sentiment, această nevroză le dă bătai de cap atât autorilor de provincie cât şi celor care sunt promovaţi de edituri de prestigiu din oraşele mari.

N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu Nobelul. Noi suntem aplecaţi spre soluţiile uşoare şi imediate. Vrem soluţii miracol, o baghetă magică, ca să facă în aşa fel încât un scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor fi apreciaţi de marile edituri din străinătate, însă nu e suficient să fii publicat. A fi publicat de o mare editură e un fel de succes, dar dacă nu eşti lansat, impus de un curent, cum a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul avangardist, surrealism, după război, degeaba aştepţi glorie. Deci succes înseamnă insistenţă şi să fii la faţa locului. Nu poţi din Albania sau din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris. Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni care au avut un mic succes înainte de revoluţie, vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera şi scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală franceză sprijinea scriitorii din est care erau contra comunismului. În zilele noastre nu-i mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai avem niciun interes acolo. Nu ne mai susţine nimeni la Paris pentru că şi acolo politicul a mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.

P.G.: Vorbeam undeva mai sus de competiţie. Poate că aveţi în acest moment un crez despre premiile Nobel însă, în ciuda ideii de a combate această nevroză, iată că sunteţi antrenat, la rândul dumneavostră, întro copmpetiţie care imită viziuni politice. Candidaţi acum pentru preşedenţia Uniunii Scriitorilor din România. Întâmplarea face ca, în acest an, campania pentru Cotroceni să se suprapună cu cea pentru Uniune. Vă vedeţi la cârma navei scriitorilor din România? Care sunt şansele şi proiectele pe care le aveţi în vedere?

N.B.: Proiectele mele le voi spune în discursul de la conferinţă. Am opt puncte concrete. De şanse nu ştiu. Eu cred că şansele nu-s prea mari pentru că eu nu sunt foarte popular, nu sunt foarte iubit. Am început un roman. Soţia mea este plecată în Spania şi abia aştept să ajung la ea. Dar totuşi, am intrat în această cursă, nu contra lui Manolescu, ci pentru că, sunt indignat de situaţia scriitorilor români din societatea românească şi aş vrea, cred că este posibil, să readucem în atenţia opiniei publice scriitorii români şi instituţia aceasta. Este aceasta poststalinistă, e adevărat, dar e singura pe care o avem şi care mai are un fel de prestigiu. Una dintre puţinele instituţii cu prestigiu din România, putem să o facem din nou să se mişte şi să stea în centrul atenţiei mass-mediei şi a puterii politice.

P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriitorii care se „trădează” unii pe alţii. Vedem în zilele noastre tot mai mulţi scriitorii care scot „dosare” ale foştilor colaboratori ai securităţii. De unde această dorinţă de a-l demasca pe celălalt. În relaţia dintre scriitori ce ar trebui să conteze, să primeze?

N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm în piaţa publică pe colegii noştri? O necruţătoare şi grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni importante, medici, arhitecţi, ingineri, nu o fac. Deşi, probabil că şi între ei au existat informatori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de când România Literară, într-un număr, îl acuza pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care am atacat România Literară pentru acel articol. Nimeni nu a reacţionat. Erau publicate nişte fişe informative ale lui Caraion, despre care nu ştim cât de adevărate sunt, când au fost predate şi cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în acelaşi număr din România Literară, erau două articole semnate de un fost ofiţer de securitate, Pelin, care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă am putea spune de atunci, să fie atacat un mare poet care a stat 15 ani în puşcăriile comuniste, nu are să însemne decât o enormă problemă de morală şi demnitate. Să fie un ofiţer de poliţie politică, de securitate, care să facă morală lui Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înşine ne lovim pe noi înşine. Sau cum a fost Eugen Barbu şi grupul lui, înainte de revoluţie, când grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă practic şi acum. Ne atacăm pe noi înşine şi credem imediat că, dacă se spune ceva rău despre un scriitor, chiar dacă e important, credem fără dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infamiei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, care nu sunt aşa de multe cum par. Valorile de mâna întâi se construiesc greu. Şi să punem acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două pagini cu Doinaş, Paleologu, scriitori mari, să-i pui acolo ca turnători şi să ceri populaţiei procente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare problemă. Adică, şi Uniunea Scriitorilor să nu reacţioneze? Academia să nu reacţioneze? Mi se pare absolut impardonabil.

P.G.: De ce credeţi că nu au reacţionat ? Sunt comenzi politice sau editoriale?

N.B.: Nu ştiu de ce nu au reacţionat şi nu ştiu şi de ce nu reacţionează faţă de cazurile care apar acum. Cred că din laşitate şi din interes. Pentru că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am mai spus şi în deschiderea dialogului nostru, instrumentează aceste dosare, în care lumea literară iese foarte prost. Pentru că oamenii zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători! Totuşi medicii, nu se trădează, pe ei nu îi interesează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu. Meseriaşii, nu. Numai noi, scriitorii am fost turnători? Şi ce am turnat noi? Ce acces aveam noi la secretele economice, militare, politice ale statului. E clar că totul este o zarvă făcută din interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din cărţile mele vorbesc de fabula aia din clasele primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte tare şi mândră, nu poate fi plecată decât de un lemn al ei, şi asta e foarte grav.

Câmpina, Jud. Prahova
Galele APLER, 13 nov 2009

Actorul şi limitele lui

Interviu Paul Gorban cu actriţa Luminiţa Gheorghiu

Luminiţa Gheorghiu: „Un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date,
dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui.
Această limită este dată de starea lui psihică şi spirituală.”

Paul Gorban.: V-aţi născut la Bucureşti, aţi absolvit institutul de Teatru şi Artă Cinematografică la începutul anilor `70 la clasa profesorului Ion Cojar, iar după absolvire aţi fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Ca tânără actriţă, cu aspiraţii şi vise, cum aţi găsit Botoşaniul acelor timpuri. Ştiu că pe urmă aţi luat drumul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi pe urmă pe cel al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde aţi stat până în 2003.

Luminita Gheorghiu.: Botoşaniul, ca şi acum, l-am găsit atractiv, interesant, frumos. Aveam în preajmă mulţi pretendenţi de cultură. Era oraşul poeziei, lucru care pe mine, ca femeie m-a interesat. Datorită frumuseţii şi energiei locului m-am acomodat foarte uşor. Atât doar că, îmi era greu că eram departe de familia mea şi de cei apropiaţi din Bucureşti.

P.G.: Cei mai mulţi dintre români, fie că sunt consumatori de film, fie că că nu, vă cumnosc din filmul Moromeţii în regia lui Stere Gulea. Acolo aţi interpretat-o fascinant pe Catrina Moromete. De la acel film şi până astăzi aţi jucat în multe filme apreciate la noi, dar şi peste graniţe. Aş aminti în treacăt doar Campioana din 1990, în regia Elisabetei Bostan, Drumul câinilor din 1991 în regia lui Laurenţi Damian, film despre care criticii au spus că reprezintă zona de cototură a cinematografiei româneşti, Trahir din 1998 în regia lui Radu Mihăileanu, până la filme semnate recent de avangarda tânără, de exemplu: sub regia lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din 2007, A fost sau n-a fost sub regia lui Corneliu Porumboiu, până anul acesta când apăreţi în lung metrajul Francesca, sub regia lui Bobby Păunescu, film primit care a creat controverse la Festivalul de Film de la Veneţia. După toată această carieră bogată de probe, repetiţii şi spectacole cum vă simţiţi? De la debut, sau altfel spus, de la Moromeţii la Francesca....

L. G.: Să ştii că în mod teoretic ar trebui să am mai multă siguranţă. Sigur, că poţi avea mai multă siguranţă, dar începuturile totdeauna sunt dublate de puţină inconştienţă. Inconştienţa îţi da mai puţină teama şi, să îţi argumentez de ce spun asta. Până la 50 de ani nu am avut emoţii nici pentru teatru, nici pentru film. Atunci când am făcut Moromeţii nu am avut emoţii. Acum şi pretenţiile sunt mai mari şi e bine, dar în acelaşi timp îmi produce o teamă teribilă care nu-mi face plăcere. S-ar părea că ar trebui să ştiu mai mult, dar fiecare rol este o altă provocare, o altă temă... şi atunci orice temă nouă îţi produce alte probleme, alte obsesii. Trebuie dovedit fiecare rol în parte. Aşa că, experienţa, sigur că te ajută şi în mod teoretic şi în mod practic, dar nici un lucru pe care l-ai făcut bine nu îţi garantează că rolul următor o să fie un succes, o realizare. Acum e aceeaşi grijă, ba chiar mai mare decât la primele roluri în filme. Spun asta deoarece, oamenii mi-au spus vorbe bune despre rolurile pe care le-am făcut, iar acum îmi este teamă să nu îi dezamăgesc şi să nu mă fac de râs în faţa ochilor mei.

P.G.: Înainte de orice rol, actorii poartă în culise, în spatele personajului de interpretat emoţia. Unii reuşesc să o ascundă de ochii publicului, alţii fac din ea insăşi condiment necesar perceperii mesajului de către public cu privire la personaj. În ce măsură aţi fost emoţionată în faţa unei probe, pentru un eventual rol?

L.G.: Sigur că există o emoţie, dar am înţeles reprede, am devenit foarte repede capitalistă din punctul ăsta de vedere. Proba trebuie dată cât mai bine. Că o iei, sau nu o iei, nu înseamnă, că tu eşti bun dacă ai luat-o, sau că eşti slab, dacă nu ai luat-o. Sunt multe lucruri care intră în gândurile unui regizor. Eu la Moromeţii am dat probe şi le-a luat altcineva. Până la urmă la urmă am făcut eu filmu. Poftim, un exemplu pentru ceea ce ar însemna o probă în viaţa unui actor. Aşa că e bine să le dai pe toate şi să le dai cât mai bine. Regizorul, dacă nu are nevoie de tine, e posibil să aibă altă data. În orice caz, stând acasă şi gândindu-te că eşti mare şi tare, şi că nu trebuie să dai probe, nu faci decât să arăţi cât de slab gândeşti.

P.G.: Publicul românesc s-a obişnuit înainte de `89 să vă găseească în pânza albă a cinematografului, poate pentru că aşa aveau cei mai mulţi acces la film. Astăzi însă lucrurile sunt invers, ei vă găsesc oricând în biblioteca de acasă, printre DVD-uri. Cum vedeţi toată această evoluţie? Nu se pierde totuşi farmecul, spectacolul sălilor de cinematograf? Eu am senzaţia că într-o sală de cinema personajul e singur în mintea mea, în timp ce în faţa televizorului odată cu el îmi scapă în minte drept coduri şi alte corpuri din casa mea...

L.G.: Până să apară pe DVD-uri sau până când filmele au început să fie date prin intermediul televiziunilor oamenii au fost în sălile de cinema. Cu toate acestea, nu este, încă, numărul mare de spectatori pe care noi l-am dori, dar eu cred că într-o zi se va întâmpla asta. Cu teatrul, după revoluţie, s-a întâmplat un lucru bizar. El a ieşit în stradă sau a intrat în casele oamenilor prin intermediul emisiunilor tv. Publicul românesc este şi cel din faţa televizorului sau al calculatorului, dar noi nu-l ştim, nu-l auzim, el trebuie recâştigat. Problemele aduse în prim plan de cineaştii noului val nu sunt probleme comode, nu sunt filme de capăt şi spadă, şi atunci, publicul încă nu se înghesuie, el nu s-a săturat de filme horor şi filme comerciale, dar sunt sigură că într-o zi sălile de cinema vor fi pline şi oamenii vor face un cult din a consuma arta cinematografică.

P.G.: Aţi amintit mai devreme despre noul val al cinematografiei româneşti. Care este acesta şi cum se prezintă el?

L.G.: Este valul reprezentat de tinerii regizori din ultimii 20 de ani, un număr destul de mare, care au izbutit să facă filme importante atât pentru cultura şi spiritul nostru, cât şi pentru clasamentele festivalelor internaţionale de film. Cele mai multe dintre peliculele lor au fost bine primite, ba chiar cu premii foarte valoroase. Eu personal sunt sensibilă la numele România şi la steagul acestei ţări. Lăcrimez când văd sportivii cu mâna la inimă şi ascultă imnul. Totodată sunt foarte sensibilă la faptul că România tinerilor regizori este lăudată şi apreciată.

P.G.: Tinerii regizori aduc în ultimul timp filme despre realitatea istorică a României, fie ea, cea dinainte de `89, fie cea de după. De cele mai multe ori temele abordate de aceştia sunt cu trimiteri la comunism, la viaţa omanilor de atunci, la umanitatea românească din acele vremuri, nu la farduri sau cosmetizări. În mintea lor imaginile istorice au altă structură axiologică, decât cea a multor regizor grei ai epocii ceauşiste. Ei propun totodată un dialog al realităţii cu arta vizuală.

L.G.: Ei chiar propun un dialog al artei cinematografice cu realitatea. Ei îşi pun întrebări şi caută adevărul. Acesta apare în imagini, fie culese din poveştile martorilor, fie din cărţi documentare, fie chiar din viaţa lor. La rândul lor, cei care văd aceste filme găsesc răspunsuri. Asta este menirea unei opere de artă. Ea trebuie să pună probleme. Este foarte bine că problemele acestor tineri, care nu mai sunt chiar aşa de tineri pentru că au trecut nişte ani, sunt legate de identitatea socială, istorică, naţională, spirituală a locului sau locurilor lor. De exemplu pe Cristi Puiu, întotdeauna l-a interesat problema umană, a relaţiilor dintre oameni. În Moartea domnului Lăzărescu nu este interesat în mod deosebit de problema spitalelor, ci mai curând de problema relaţiilor dintre oameni. Sigur că şi spitalul acolo undeva, ascunde o altă obsesie a regizorului. Problema lui Cristi Puiu, pentru că tot l-am luat aici ca referinţă, este problema nepăsării sau a implicării vecinului, cel de aproape, în dramele noastre. Cristian Mungiu, care este tânăr, a pus şi el problema relaţiilor dintre oameni. Acest tip de probleme vor fi în permanenţă valabile pentru un artist.

P.G.: În fond, care sunt problemele noi puse de cineaştii români?

L.G.: În problemele puse atât de cineaştii români cât şi cei străini nu apare nimic nou sub soare. Lupta cu viaţa, dragostea, moartea, întemeierea unei familii, viaţa socială, toate acestea pot deopotrivă să plictisească un spectator sau să-i ofere acestuia o portiţă, o viziune. Regizorul pune toată puterea să aducă în discuţie viziunea lui despre lume, în raport cu realitatea. Unii ţin cond doar de cerinţele publicului. Nu despre asta vreu sa îţi vorbesc. Eu am avut o întâmplare specială. După ce am interpretat rolul asistentei din Moartea domnului Lăzărescu am întâlnit asistente care m-au felicitat, care mi-au spus că am reuşit să surprind în detalii emoţiile, grijile, trăirile, obsesiile unei asistente din spitalul românesc, în timp ce o doctoriţă mi-a atras atenţia că prin acest film corpul medical este jignit. Eu nu cred asta. Filmul prezintă o situaţie legată de viaţa unui om, care depinde de sprijinul medicului. Sunt foarte multe situaţii în realitate când viaţa ta depinde de medici, practic în urma intâlnirii cu ei le poţi datora viaţa, supravieţuirea, bucuria acesteia. Eu cred că medici din românia sunt nişte eroi la cum se descurcă fără aparatura necesară.

P.G.: Mulţi actori au plecat spre platourile din străinătate după căderea regimului comunist. Pentru mulţi acest pas a fost unul al succesului...

L.G.: Care sunt aceia? Dar avem aşa mulţi actori care joacă în străinătate?...

P.G.: Avem mulţi tineri actori care au semnat contracte pentru colaborări străine, din generaţia dumneavostră cunosc doar câteva nume...

L.G.: Dacă ar promova filmele străine ai spune că joacă la altă echipă. Ei bine, joacă Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Oana Pelea, eu am jucat două filme în regiua lui Michael Haneke, dar nu suntem foarte mulţi... Actorii români joacă în filmele româneşti, dar colaborările actorilor români cu alte echipe din străinătate sunt minunate.

P.G.: Cum este primit filmul românesc la festivalurile internaţionale de film?

L.G.: Dacă ne uităm la noul val, la Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude şi mulţi alţi regizori pe care nu reuşesc să mi-i amintesc acum, vedem că România, la capitolul acesta, stă foarte bine.

P.G.: Actorii, în general, pot interpreta multe roluri. Ştiu că nu vă place totuşi să interpretaţi rolul unui personaj fiţos. De ce?

L.G.: A unui personaj fiţos în adevăratul sens al cuvântului. Nu voi juca niciodată rolul unei contese care nu poate sta pentru că sub şapte saltele are un bob de mazăre. Nu cred că un actor poate interpreta orice. Sigur că un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date, dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui. Această limită este dată şi de starea lui psihică şi spirituală.

P.G.: Actorii refuză uneori roluri, lucru acesta poate demonstra etape din viaţa actoricească. Aţi refuzat de-a lungul carierei vre-un rol?

L.G.: Da. Nu vreua să vorbesc despre ele. Multe dintre acestea au fost refuzate din motove de ordin financiar. Rare ori s-a întâmplat să refuz un rol din motive artistice. Refuzul unui rol poate atrage după sine interpretarea unui anumit tip de orgoliu. Nu este cazul. Alteori poate însemna faptul că artistul a ajuns la înţelepciunea actoricească, el reuşind să selecteze rolurile în care se poate aşeza.

P.G.: Lucraţi acum la o probă sau chiar într-un film? Ştiu doar că vi se pregăteşte scenariul pentru Sunt o babă comunistă, după romanul cu acelaşi nume al prozatorului ieşean Dan Lungu.

L.G.: Nu s-a făcut încă scenariul. Am citit însă cartea. Este foarte bună, iar atunci când citeşti o carte bună ce urmează a fi ecranizată, îţi doreşti ca scenariul să iasă măcar la fel de bun. Nu ştiu cine face scenariul, dar sunt foarte curioasă să îl citesc şi eu. Am înţeles că încă nu e gata, dar mă voi întâlni la Bucureşti cu regizorul Stere Gulea şi dacă îl va avea î-l voi cere pentru a-l citi. Vom filma anul viitor. La sfârşitul acestui an vom face doar producţia filmului.

01 octombrie 2009
Palatu Roznovanu,
Iaşi

Interviu pentru Radio HIT si Revista Feed Back

Cecilia Ştefănescu: „Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.”

Paul Gorban în dialog cu prozatoarea Cecilia Ştefănescu

Paul Gorban: Spuneai intr-unul din interviurile tale, atunci cand vorbeai despre medii culturale, ca “nu mai poti fi reprezentata prin Cioran”. Intrebarea mea este: prin cine te reprezinti atunci cand esti in afara Romaniei? Stiu ca cele mai multe legaturi le ai cu francezii.

Cecilia Stefanescu: Primul răspuns, şi cel mai înţelept care-mi vine în minte e că mă reprezint prin mine. Cînd spuneam asta, mă refeream în primul rînd la lipsa unei politici culturale care, între timp, pare să se fi remediat. Pe vremea aceea, mă pregăteam, alături de alţi 11 autori români, să mergem în Franţa unde România era invitată specială în cadrul programului Les Belles Etrangeres. Mă refeream atunci la faptul că, în continuare, pentru publicul din afară România înseamnă în cel mai bun caz Brâncuşi, Cioran sau Ionesco. Numai că de atunci s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Ar fi fost frumos ca lumea să-i cunoască pe Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu.

P.G.: Observ ca, in actualul spatiu cultural romanesc, foarte multi, fie ca vorbim despre personalitati deja cunoscute, fie ca vorbim despre debutanti, aleg, atunci cand se gandesc la Europa, spatiul Francez. Are acesta si pentru tine o semnificatie speciala? Se simte de acolo altfel „sangele” literatilor, filosofilor sau politicienilor romani care au trecut si scris prin Franta?

C.S.: Nicidecum. Şi nu e o alegere, ci mai degrabă rodul unei întîmplări. Am studiat limba şi literatura franceză în facultate şi mă simt legată ombilical de această cultură, însă în realitate faptul că prima traducere a romanului meu de debut a fost în Franţa s-a datorat exclusiv deciziei editorului. Pe de altă parte, azi, din fericire nu mai există acel spaţiu privilegiat care să centralizeze vîrfurile culturale, cum a fost spaţiul francez la începutul secolului XX şi în alte perioade. Azi scriitori buni sau foarte buni se găsesc pretutindeni şi sînt traduşi în aproape toate limbile lumii.

P.G.: Daca ar fi sa vorbim despre un idealism literar, ca model, care crezi ca ar fi profilul acestuia? In fond, fiecare scriitor incearca sa propuna un model, sa iasa din „gasca” sau din generatia din care face parte, asa cum obisnuiesc universitarii sa spuna. Tu in ce generatie scrii? Te consideri, mai exact exponentul unei anume generatii literare? Daca am lua in calcul debutul, care este destul de recent, faci parte din ceea ce criticii numesc generatia douamiista.

C.S.: Am debutat în urmă cu şapte ani şi am mai publicat în volume colective încă din 1998. Deci, n-aş spune că e chiar un debut recent. În plus, habar nu am ce înseamnă generaţia douămiistă, cu atît mai puţin să fac parte din ea. În facultate am frecventat un grup literar format la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu. Eram acolo scriitori atît de diferiţi încît chiar termenul de grup pare acum forţat. Am fost un grup în măsura în care am fost şi am rămas şi azi buni prieteni. Mai cred că, de la generaţia '80 încoace, e foarte greu, dacă nu imposibil, să mai vorbim de aşa ceva în literatură.

P.G.: Cecilia Stefanescu este scritoare, in afara de aceasta, ea are si obsesii. Ce obsesii mai are?

C.S.: Nenumărate şi probabil deloc spectaculoase. Una dintre ele e bătrîneţea, pe care probabil o voi şi folosi în următoarea carte.

P.G.: Spuneai in timpul lansarii ultimei tale carti, Intrarea Soarelui, ce avut loc pe aleea Lapusneanu din Iasi, ca desi nu bei, nu te droghezi ca sa scrii, totusi muzica te inspira...

C.S.: Am spus mai exact că evit orice fel de euforizant. Inclusiv muzica. De fiecare dată cînd am scris ascultînd muzică, mi-au ieşit pagini exaltate, numai bune de aruncat la gunoi. Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.

P.G.: Cei mai multi dintre prozatorii contemporani apeleaza, asa cum o faceau scriitorii americani la inceputul secolului XX, la biografismul intim, confesional. Am observat in proza ta multa imagine, mult vizualism, multa, chiar multa poezie, daca imi dai voie sa spun asa, si multa „confesiune”. Unii care nu sunt familiarizati cu acest tip de literatura ar putea confunda usor autoarea cu personajele.

C.S.: Ceea ce spui e ciudat, tocmai pentru că în proza mea nu e mai deloc confesiune. Nu fac şi nu am făcut autoficţiune, nu pentru că aş dispreţui acest tip de literatură, ci pentru că m-am simţit mai confortabil încercînd să creez o lume nouă şi o viaţă diferită de tot ce am trăit şi aş fi putut trăi eu. În asta constă şi frumuseţea scrisului pentru mine, că mă ajută să evadez din propria mea existenţă, din ce în ce mai determinată, şi să cotrobăi în capul unor oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut.

P.G.: Romanul “Legaturi bolnavicioase”, aparut daca nu ma insel prima data la Paralela 45, pe urma la Polirom a avut succes, mai mult, a fost ecranizat. Ai fost la filmari, pe platou?

C.S.: Am participat şi la filmări şi, în plus, Tudor Giurgiu, regizorul filmului, a fost atît de drăguţ încît m-a chemat şi înainte, la casting, şi după, pe parcursul montajului.

P.G.: Cum se impaca arta cinematografica cu cea a prozei? Nu e un pariu pentru un prozator sa isi vada pe viu fantasmele, fanteziile, credintele prozaice?

C.S.: Sînt două arte complet autonome, deşi, aparent, le-ai putea vedea înrudindu-se prin scenariu, care pentru mulţi pare un fel de proză. Ei, bine, nu e proză şi nu are nimic din caracteristicile literaturii. E altceva şi îmi plac amîndouă în parte tocmai prin ceea ce le diferenţiază. Pentru un prozator, în schimb, a-şi vedea ficţiunea transpusă explicit pe ecran poate fi o experienţă bună cu condiţia să-şi facă el propriul film. Altfel, va rămîne cu mici frustrări.

P.G.: Fiecare scriitor, incearca la un moment dat sa abordeze fenomene culturale sau sociale. Au fost voci care vorbeau desprea „Legaturi bolnavicioase” ca despre un roman gay. Ai scris povestea de dragoste a unor prietene, practic ai dat, mai exact in vileag, ascunzişurile „legaturilor bolnavicoase”. Este in spatele acestui subiect, o persoana excentrica, autoarea, s-ar intreba unii cititori?

C.S.: În spatele poveştii mele putea fi şi un om cu două capete, e mai puţin importantă persoana. Voi răspunde totuşi că în spatele numelui meu se ascunde probabil una dintre cele mai banale existenţe, adică a unui om care are o relaţie veche de 10 ani şi un copil de 9 luni. Repet, însă, eu nu am scris despre o relaţie homoerotică, ci despre un personaj foarte tînăr care încearcă să-şi găsească o identitate la începutul anilor '90 în Bucureşti.

P.G.: Intrarea Soarelui este al doilea roman al tau. Cum este primit? Care sunt reactile criticilor? Si in acest roman, de altfel, ca si in primul, abordezi o tema TABU…. Romanul este o poveste despre cele dintâi experienţe erotice a doi copii.

C.S.: Te contrazic. Romanul este în fapt rescrierea unei poveşti vechi de mai bine de nouă secole, şi anume povestea lui Tristan şi a Isoldei. Tema tabu la care te referi nu poate fi, în această carte, decît adulterul, însă cum cred că de multă vreme adulterul nu mai e un tabu, eu aş spune că romanul meu este o frumoasă şi tristă poveste de dragoste.

P.G.: Ce autori, ce carti, ce oameni te inspira? La Iasi ai vazut, Nicolae Cretu a gasit asemanari cu Eliade, chiar si cu Hortensia P. Bengescu. Eu nu cred asta. Am dreptate?

C.S.: Cu Eliade cred că e o falsă impresie, probabil venind de la o descriere specifică a Bucureştiului şi de la suprapunerea a două planuri temporale, procedeu care pare să trimită la proza lui fantastică. Cu Hortensia în schimb lucrurile stau diferit. De cînd am citit prozele ei, mai precis din facultate, am devenit o mare admiratoare. E o autoare care nu s-a bucurat de o primire foarte călduroasă şi care cred că are încă o receptare care nu se ridică al nivelul literaturii pe care a scris-o.

P.G.: Cum comentezi faptul ca tot mai des autorii apeleaza la proza si poezia pornografica? Sa facem totodata, pentru cititori, distinctia intre literatura erotica si cea pornografica. Ce le diferentiaza?

C.S.: Talentul. Nimic altceva. Pe de altă parte, e greu să spui despre proza lui Miller că este erotică, fiindcă pare un cuvînt prea moale pentru ce face el, la fel şi în cazul lui Bukowski. Cred că sînt autori care merg cu limbajul licenţios pînă la capăt, pînă acolo unde cuvintele acelea sînt complet denudate de sens.

P.G.: Spuneai intr-un alt interviu, ca dragostea, in literatura romana, este o tema frivola… ce ai vrut sa spui? Dan Sociu, scriitor din generatia ta, in primul lui roman, Urbancolia (un roman, de altfel, biografic), are un fragment in care spune ca despre iubire, copiilor nostri, parintii le vorbesc foarte putin...

C.S.: Mai exact spuneam că dragostea poate părea o temă frivolă într-o literatură care încă încearcă să-şi găsească un loc mai vizibil în contextul celorlalte culturi. Pentru mine, dragostea a fost o temă ca oricare alta. Ce m-a interesat era să spun povestea celor două personaje, care conţine nu numai dragostea unuia faţă de celălalt, dar probabil conţine şi dragostea mea faţă de Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi care este scena întîmplărilor din carte.

P.G.: Si o ultima intrebare: Unde o vedem pe Cecilia Stefanescu la urmatoarea carte, in ce poveste?

C.S.: Înr-o poveste morbidă, neagră. În Intrarea Soarelui apare cadavrul unei femei pe care l-am folosit în răspăr cu teoria lui Hitchcock: arată o puşcă în primele minute dintr-un film şi ştii că ea va fi folosită spre final. Eu m-am gîndit să folosesc cadavrul abia în cea de-a treia carte, care va fi despre moarte şi bătrîneţe.

Iasi 21 mai 2009, pentru Revista Feed Back

Discursul amintirilor şi al gongului celor 60 de ani

Ultima expunere publică a lui Constantin Ciopraga


Onorată asistenţă, stimaţi oameni de artă. Trebuie şaizeci de ani ca să formezi un om, şaizeci de ani de efoturi, îndrăzneli şi eşecuri, trebuie şaizeci de ani ca să uiţi copilăria şi adolescenţa. Atunci când bate gongul celor şaizeci de ani devii un om mort. Observaţiile acestea sumbre aparţiu unui mare nume, André Malraux, romancier, ziarist şi om politic francez. Explicaţia acestei morale sumbre vine din faptul că viaţa lui de familie nu a fost una echilibrată, şi ca să spunem în termeni uzaţi, fericită. Cei doi copii pe care i-a avut au murit într-un teribil accident de maşină, în timp ce se intorceau dintr-o vacanta de pe Coasta de Azur. Geniul, s-a spus de mult, este o copilărie prelungită. Copilărie, în sensul disponibilităţilor extreme de candoare şi naivitate, în acelaşi timp de iventivitate. Toate acestea, odată cu vârsta dispar. În cazul de faţă nu vorbim de geniu, vorbim de copilărie în mod special. Iată-ne într-un Iaşii al amintirilor. Oraşul acesta saul locul acesta care nu a fost dintotdeauna un oraş, el a fost în urmă cu peste 500 de ani o localitate rurală, conţine un geniu al său - cum ar spune unii, geniul al locului. În realitate psihologia ieşeană, cunoscută şi ca psihologie diferenţială, dovedeşte că ieşenii au avut mereu o nostalgie a trecutului, trănd astfel şi în amintiri. Dovadă ne stau scrierile cronicarilor, poemele lui Emiescu sau scrierile lui Sadoveanu sau ale lui Eugen Herovanu. Acesta din umă este un maestru al amintirii. Iată-ne evocând autori ai amintirii... Iată-l pe George Matei Cantacuzino evocând arcade şi lespezi, ceea ce vedem şi la pictorul Dan Hatmanu. Dan Hatmanu este un personaj cu faţă dublă, folosesc aici sensul bun al cuvantului. Este pe de-o parte un vizual, un imaginativ, un descriptiv atent, pe de altă parte îl descoperin un căutător necontenit. Arta este căutare perpetuă. Desenele lui Dan Hatmanu, el este un mare desenator îmi confirmă o părere a lui Edgar Degas - cel pe care îl aprexiase şi Paul Valéry - care spunea într-un eseu al său că „linia simplă poate sugera culoarea”. Partea a doua a omului Dan Hatmanu este construită de soţia acestuia, Maria. Soţia a acordat un spaţiu imens unor trăsături absolut particulare şi identitare în legătura cu opera soţului Hatmanu. Coordonatele artei lui Dan Hatmanu sunt două: cele care apar menţionate în albumul artistului, adică sentimentul, lirismul pe de-o parte, iar de celaltă parte, amintirile. Aceste două trăsături sunt specifice artistului la care lirismul sau mai bine spus, sentimentul este artă. Arta lui Dan Hatmanu este sentiment trecut prin raţiune. Ca atare, alături de dimensiunea evocatoare plastică vibratilă găsim totdeauna câte-o rază de luciditate. Râsul lui este o formă de comic, o formă a autopersiflării, o formă de narativitate sociabilă. Toată arta lui - iar aici avem un rezumat al zecilor de expoziţii, a sutelor de tablouri pe care le-a semnat - este arta unui nostalgic lucid. Vedem biserici, catapetesme, obiecte ale desenelor sale. Desenele sale sunt un fel de broderii, broderii la Trei Hererhi, broderii în alte părţi, broderii ale zifurilor vechi, ale caselor care ascund taine. Zidurile acelea ne vorbesc. Găsim în tabloruirle lui întreaga ambianţă ieşeană condensată pe pânză. Orice artă, fie că vorbin de poezie, pisctură sau sculptură, reprezintă o tentativă de a opri în loc clipa. Clipele lui dab hatmanu au o certă coeziune. Toate viziunile sale legate de oraş sunt legate de case, clădiri vechi, locuri în care au trăit oameni, chiar dacă prezenta lor nu se prea vede în tablourile sale. Arta lui este arta unui arheolog spiritual, prinde haz adeseori, uneori caricatural. Aşadar, arta lui păstrează elementele pozitive, caracteristice spiritului iventiv al copilăriei şi adolescenţei. Aici, în aceste tablouri există mostre de evocare a amintirilor. Oraşul amintirilor al lui eugen Herovanu este unul de nostalgii traduse în cuvinte, pe cand cea a lui Dan Hatmanu, formă plastică de excelenţă porneşte de la elemente tipice, caracteristice şi sfârşeşte într-o poezie a trecutului, nostalgie a trecutului. Dan Hatmanu este, însă, un om al prezentului – prezent pe toate continentele. Cercetătorii artei lui Dan Hatmanu vor putea găsi în picturile artistului elemnte din Corneliu Baba, apoi momentul în care s-a dezlipit de acest mare profesor, până la momentul în care şi-a descoperit acea linie vibratilă, onduitoare, caracteristică peisajelor sale. În final mai spun doar că, Dan Hatmanu pornit de la Scobinţi este un sentimental legat, mai mult decât oricare artist anterior, de Iaşi. Doresc să îşi păstreze copilăria, şi mai ales adolescenţa, să-şi păstreze harul de povestitor si dorinţa de a fi printre prieteni.

22 ianuarie 2009, Galeriile Dana din Strada Prof. Cujbă, Iaşi.
Vernisajul „Iaşi, evocare sentimentală” Dan Hatmanu


Constantin Ciopraga a fost gasit fara viata la birou luni dupa-amiaza, în camera sa de lucru de acasa, apropiatii acestuia afirmând ca a scris fara oprire înca de duminica seara si, cel mai probabil, cauza decesului a fost un infarct sau o comotie cerebrala.
Constantin Ciopraga a fost istoric, scriitor si critic literar. Nascut la Pascani, la 12 mai 1916, Ciopraga a absolvit Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi, in 1942, cu o licenta in filologie moderna.Printre operele lui Constantin Ciopraga se numara monografiile dedicate lui Calistrat Hogas, George Toparceanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, volumele "Personalitatea literaturii romane", "Poezia lui Eminescu", "Propilee", "Partituri si voci" si traduceri din N.V. Gogol, Jean Bouticre, Gaetano Salveti sau Nino Muccioli.
Joi, 5 feb ora 9:30 ceremonia funerara in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii "Al.I.Cuza" din Iasi

Dan Hatmanu şi poezia memoriilor în ulei

Paul Gorban în dialog cu pictorul Dan Hatmanu

Paul Gorban: Duceţi între rame o viaţă de artist. La cei 82 de ani pe care îi aveţi, peste 60 au fost dedicaţi picturii. Majoritatea criticilor vorbesc la persoana dumneavoastră ca despre un nostalgic al copilăriei, al Iaşilor de altădată, deschizător de figuri şi chipuri omeneşti. Chiar şi în această seară, academicianul Constantin Ciopraga, făcând referire la vernisajul „Iaşul, evocare sentimentală”, vorbea despre dumneavoastră ca despre un recuperator al memoriei. Pe de altă parte, universitarul ieşean, Nicolae Creţu vede în lucrările dumneavoastră un tom de confesiuni, confesiuni ale uliţelor Iaşului văzut fie de casele şi zidurile din Păcurari, fie de cele din Târgul Cucu.

Dan Hatmanu: Da, păi au dreptate în ceea ce au spus. Sunt de acord cu ei, dar să ştiţi că eu nu prea ţin socoteala anilor pe care i-am dăruit picturii, mai ales atunci când sunt în perioada de creaţie… atunci nu mă gândesc la timp, pentru că nu depind de el. Doar de sănătate depind. Dacă sunt sănătos, atunci am forţă, am bunăstare şi mă simt pregătit să intru în vibraţia semnăturii mele; atunci dau tot din ceea ce mă impresionează în jurul meu.

P.G.: L-aţi cunoscut în tinereţe pe pictorul Corneliu Baba. I-aţi stat mult timp în preajmă şi la un moment dat nu mai eraţi, pentru că de fapt vă absorbise într-u totul.

D.H.: Eram un mare admirator al lui, şi al artei lui. Mi-a fost profesorul meu şi am fost influenţat de pictura lui. Am fost atât de mult influenţat, încât la un moment dat apăream în umbra maestrului. Uneori nu ştiai dacă lucrările mele sunt ale lui sau dacă lucrările lui sunt ale mele. Nu aveam personalitatea conturată. A trebuit să mă despart de el, să plec în străinătate, să intru în contact cu arta occidentală şi încetul şi cu răbdare să îmi găsesc drumul meu. Îl admiram atât de mult încât ajunsesem la un moment dat să îi imit până şi comportamentul, clipeam ca el, priveam si meditam ca el, simţeam ca şi mâinile le folosesc ca el.

P.G.: L-aţi avut, aşadar, model pe Corneliu Baba însă, aveţi sau aţi avut în preajmă un tânăr pasionat de creionul şi comportamentul dumneavoastră?

D.H.: Corneliu Baba îmi spunea la un moment dat, „băi Dane, îţi doresc să ai şi tu un student cum eşti tu pentru mine”, iar Dumnezeu mi-a ajutat şi mi-a dat mai mulţi studenţi care mi-au adus satisfacţie şi mulţumire sufletească. Am avut astfel de studenţi în mai multe generaţii. Unul dintre ei este chiar pictorul Stelian Onica care astăzi se ocupă de tinerii pictori de la teologie. Alt pictor pe care l-am ţinut pe lângă mine şi care mi-a adus satisfacţie este Mircea Eugen.

P.G.: Tot Corneliu Baba spunea că „purtaţi viciul portretului”. La ce se refera?

D.H.: Da, el spunea „porţi în tine viciul portretului”, însă eu care eram influenţat de el. Am preluat acest lucru pentru că mi-am dat seama că şi eu port în mine viciul portretului.

P.G.: Au fost şi alţi pictori care v-au motivat, în afară de Corneliu Baba?

D.H.: Am fost atât de mult influenţat de maestrul Corneliu Baba încât nu am mai suportat să fiu influenţat de nimeni. Sigur că am căutat pe unii să îi descifrez, să îi admir acolo unde era cazul. O parte dintre ei m-au făcut să îmi dau seama ce tip de probleme abordez, cu toate astea, totuşi nu erau problemele lor, erau problemele mele.

P.G.: Iaşul v-a deschis bucuria de a cunoaşte mulţi oameni, el este oraşul în care aţi creat toată viaţa. Nu aţi preferat să mergeţi la capitală, aşa cum au făcut-o foarte mulţi din generaţia dumneavoastră. Totuşi aţi rămas să faceţi portrete, să pensonaţi chipuri şi străzi pavate. Care a fost primul portret pe care l-aţi făcut?

D.H.: Eu am făcut mai multe tipuri de portrete. De pildă am făcut portrete oficiale, în special pentru profesori, pentru intelectualii şi politicienii, care, pentru mine reprezentau mai curând nişte documente. Accentul a căzut pe asemănarea lor psihică. Căutam să îi definesc, să le construiesc portretele după caracterul lor, şi de cele mai multe ori îmi ieşeau din prima. Am făcut şi portrete care m-au impresionat prin noutatea pe care mi-o ofereau mie, ca portretist, iar aici mă refer la cele făcute bătrânilor, copiilor a căror chipuri şi expresii faciale le găseam interesante. Iar ultima categorie privind redarea chipurilor umane, este cel al autoportretelor. De fapt cu acesta am şi început, cu autoportretul, pentru că era modelul cel mai la îndemână şi care nu mă costa bani, nu avea pretenţii privind semănarea sau flatarea. Mă uimeam pe mine însumi, descoperindu-mă de fiecare dată nou, parcă era pentru prima oară când mă pictam, însă nu urmăream asta, ci căutam să mă perfecţionez.

P.G.: Aţi spus mai devreme că urmăreaţi accentul psihologic atunci când creionaţi un portret. Prietenul dumneavoastră Constantin Coroiu spunea într-un articol aşa: „Dan Hatmanu face un portret psihologic pe linia lui Nicolae Tonitza – Theodor Pallady – Corneliu Baba”.

D.H.: Aşa este. Nu caut să rămân la suprafaţă, ci dimpotrivă caut să intru în adâncimea chipului, îi caut ascunsurile, provocările, sap până acolo până unde cred că l-am descoperit pe om, şi când l-am descoperit, îi arăt să se vadă pe el însuşi, sigur ca şi cum s-ar privi în oglindă prin ochilor mei.

P.G.: Puţini artişti reuşeau în perioada comunistă să facă vernisaje în străinătate. Dumneavoastră acolo v-aţi redescoperit, acolo aţi ieşit din umbra maestrului Baba, motiv pentru care vă găsim, undeva pe la 1964 la Paris în acelaşi galerie cu Picasso. Să înţeleg că momentul a provocat un pas important. Un român în occident.

D.H.: La Paris am expus întâi la „Galerie du Passeur", unde a expus înaintea mea şi Picasso. La vârsta aceea am fost chiar surprins că pot expune alături de Picasso. Aveam, totuşi, puţină experienţă, însă faptul că eram în acelaşi galerie cu Picasso mi-a dat multă încredere, m-a stimulat. Mă lăudam cu asta, pentru că, aşa cum ai spus, artiştii români nu erau bine văzuţi… doar Brâncuşi ce era mai apreciat de pe la noi. M-a ajutat întâlnirea cu Picasso, însă trebuie să fii atent în astfel de situaţii, să nu cazi în mândrie, adică să ţi-o iei în cap, cum s-ar spune pe româneşte, să te crezi foarte mare, pentru că nu ai decât de pierdut…

P.G.: Îmi aduc aminte, când ne-am întâlnit la un alt vernisaj de pe strada Lăpuşneanu, vernisajul prietenei dumneavoastră, Cela Neamţu, în toamna anului trecut, v-am văzut nostalgic privind spre o motocicletă care era aşezată lângă gardul Muzeului Unirii. Are acest autovehicul o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră?

D.H.: Eu, aşa cum am scris şi în cartea „Amintiri în timp” am fost „un copil fricos şi plăpând”. La un moment dat, cumnatul meu care îşi luase motocicletă m-a motivat să îmi iau şi eu o motocicletă. M-am consultat cu prietenii mei, printre care şi cu profesorul Brânzei şi unii psihiatri. Aceştia din urmă mi-au spus: „este foarte bine să conduci o motocicletă, pentru că îţi descoperi puterile şi capeţi încredere în tine”. Este o terapie grozavă pe care o recomand. Mi-am cumpărat motocicletă şi într-adevăr, am căpătat curajul şi la un moment dat chiar exageram în ceea ce priveşte viteza. Devenisem un as pe două roţi. Reuşisem prin acest sport să îmi depărtez frica. Am călătorit mult cu motocicleta, şi cu fiecare loc nou cunoscut, fiecare stradă nouă simţeam cum câştig încredere în ce fac.

P.G.: Dincolo de sportul pe roţi aţi mai practicat un sport. Sportul reconstrucţiei Universităţii de Arte din Iaşi. Aţi fost o perioada bună de timp rectorul acestei instituţii. În perioada comunistă cum se împăcau artele cu puterea politică?

D.H.: Da am fost rector. M-am luptat ca să reînfiinţez Facultatea de Artă Plastică din cadrul Conservatorului, şi asta într-o perioadă în care multe instituţii culturale erau desfiinţate. A fost un mare succes că am reuşit să reînfiinţez această facultate, iar ei au spus „domnule dacă tot ai reuşit să o reînfiinţezi, ia şi reorganizeaz-o!”. Aveam nevoie de clădire, aveam nevoie de fonduri, aveam nevoie de foarte multe lucruri, însă m-am zbătut, aşa cum au făcut înaintaşii noştri rectori printre care Ştefan Dumitrescu, să lupt şi pentru învăţământul artistic. Am vrut să creez condiţii tinerilor ca să se poată forma ca artişti. Reuşisem să trimit cadre didactice şi studenţi la concursuri în străinătate, chiar dacă era dificil. Am reuşit în perioada aceea să reînfiinţez şcoala artelor la Iaşi.

P.G.: Eu fiind tânăr, mă cutremur când mă gândesc la soarta educaţiei pe care au avut-o părinţii mei în vremurile acelea. Şi că tot vorbim de cutremur, ştiu că în 1977 aţi simţit cutremurul de la Bucureşti.

D.H.: Eram la Bucureşti, eram cu ambasadorul la restaurant şi stăteam lângă geam. Când a început cutremurul toţi oamenii din clădire să îngrămădeau să iasă prin geam, iar pe noi ne-au luat înainte, ne-au călărit, ne-au călcat în picioare. Sigur că în astfel de momente nu poţi să fii lucid, poţi să te sperii, să intri în panică. Era firesc, mai ales pentru cei mai sensibili. Dar mă bucur că am scăpat din acea clădire, care apropare că se dărâmase.

P.G.: Aşa cum spuneam şi în deschiderea dialogului nostru, cei mai mulţi dintre critici fac trimitere la o recuperare a memoriei, atunci când interpretează tablourile dumneavoastră. Şi pe bună dreptate, pentru că dacă mă uit peste lucrări văd chipuri şi imagini cunoscute. Descopăr un Iaşi de altă dată, un Iaşi despre care doar tramvaiele din depou mai pot mărturisi ceva, văd cartiere şi case vechi, prăvălii la strada si alei înguste. Portrete, fie că vorbim de cele făcute politicienilor, aşa cum sunt cele din Sala Mare a Palatului Roznovanu, fie că vorbim de cele realizate scriitorilor sau simplilor oameni de poveste ai Iaşului, fie că vorbim de autoportretele dumneavoastră, toate stau drept dovadă ridicate parcă, ca un mausoleu întru redobândirea, reamintirea trecerilor de odinioară prin memoriile Iaşului. Este oraşul copilăriei, este vernisajul copilăriei, este povestea drumurilor pavate, o poveste sentimentală…

D.H.: Chiar aşa am şi intitulat vernisajul meu, „Iaşul, evocare sentimentală”. Este cu adevărat un Iaşi al amintirilor, este nostalgia copilăriei mele, a tinereţii mele, a unor peisaje cu multă poezie.

P.G.: Aţi fost constrâns prin anumite situaţii să realizaţi un portret sau un tablou?

D.H.: Da, desigur. Se ştie că de cele mai multe ori portretele oficiale sunt făcute la comanda cuiva. Am fost şi obligat, cu dată precisă chiar, să realizez portrete. Şi am făcut multe dintre acestea, însă eu nu am idealizat niciodată un portret oficial. Am făcut portrete care au rămas ca document, adică exact cum era personajul respectiv, chiar dacă le-a plăcut sau nu le-a plăcut. Cei cărora nu le-au plăcut portretele nici măcar nu le-au expus.

P.G.: Mulţi pictori din generaţia dumneavoastră au cochetat cu regimul comunist. Au fost „băieţii de la curte”. Poetul bârlădean, stabilit în ultimii ani la Iaşi, Lucian Vasiliu spunea în timpul vernisajului că „şuguiaţi” cu subiectele despre regim.

D.H.: La un moment dat am făcut nişte portrete mai neobişnuite, nici nu am vrut să fie obişnuite. L-am făcut, de pildă pe Ceauşescu dând mâna cu Ştefan cel Mare care scotea o mână din tablou. Acest tablou a fost interpretat, in detrimentul meu, foarte rău pentru că m-au dat la postul de radio, Europa Liberă unde au spus că „este un artist din Iaşi care îşi bate joc de cuplul Ceauşescu, or ei nu au înţeles nimic din ce am făcut eu acolo. Au avut nişte bănuieli că am nişte gânduri necurate. Lucrarea nu a mai fost expusă, insă a beneficiat de un comentariu destul de generos pentru acele vremuri. M-au întrebat ce am vrut să exprim în acel tablou şi le-am spus că e vorba de continuitate istorică. Bineînţeles că nu i-am convins. Chestiunea este că acum, după atâta vreme, această lucrare, cei de astăzi o văd ca un omagiu adus lui Ceauşescu, când pe vremurile acele eram acuzat că îmi bat joc de Dictator. Aşa se întâmplă… trebuie să ştii să citeşti o lucrare. Nu este suficient să faci portretul lui Ceauşescu ca să spui că este omagiu. Dacă fac portretul unui vagabond, înseamnă că este omagiu?

P.G.: Se intersectează undeva opera maestrului Hatmanu cu cea a tinerilor de astăzi? Văd în unele dintre lucrările dumneavoastră şi ceva grafică…

D.H.: Cum să se intersecteze, cum să se împace…. Tineri sunt şi ei împărţiţi. Unii merg pe clasic, artă veche, tradiţională, alţii merg pe realism sau suprarealism, alţii fac artă abstractă, fac instalaţii sau pur şi simplu ies din sferat şi fac altceva, care nici măcar artă nu se poate numi. Depinde de fiecare tânăr. Este foarte bine, mai ales cât timp eşti tânăr, să faci mult experiment ca să te convingi şi să ajungi la nişte concluzii. Trăieşti şi din experienţa altora, dar e bine să trăieşti din experienţa ta şi să fii convins şi sincer în ceea ce vrei să realizezi. Eu fac pictura aşa cum simt. Chiar dacă cei din jur mă consideră demodat, nu pot să fac altfel, pentru că ar trebui să fiu fals, or asta nu pot.

22 ian 2009 Galeriile Dana,
strada Prof. Cujbă, Iaşi