Despărţirea nu a fost a mea

Afară tuna. Ploua cu nemiluita, blitzurile cerului intrau vulcanic pe fereastră şi se opreau în sticlele de pe bar. Eu trebuia să ajung la Medgidia. Acolo mă aştepta Luiza la o mătuşă de-a ei. Trebuia să mergem la o nuntă. Eram împreună cu Tiberiu. Luasem un tren până la Buzău, iar de acolo aveam legătură. Ca să îmi umplu timpul până la sosirea următorului tren, am intrat cu Tiberiu în crâşma din gară. Generalul trona la bar ca un principe de gară nouă. La uşă un beţiv îşi număra paharele de vodka. Mai erau acolo trei fete care nu scoteau o vorbă şi un boschetar. Tiberiu a comandat un gin tonic, eu am cerut un pahar de vin şi un trabuc. Ne-am aşezat la o masă de lângă geam. Trebuia să urmărim trenurile care intră în gară. Generalul ne-a observat şi a zâmbit uşor ironic.
- Toate trenurile au o gară, aşa cum toţi oamenii au un Dumnezeu, spuse Generalul.
- Unele trenuri trec prin gară ca stelele căzătoare, le vezi dar nu le prinzi, sunt ca păsările care îţi aduc gradele de alcool în gură, completă bărbatul aproape mort de beat.
- Trenurile care trec prin gara asta nu au nici un Dumnezeu. Au câte un mecanic turmentat şi afemeiat, spuse prietenul meu Tiberiu.
- Trenurile ne plimbă moartea, am spus eu.
- Cum să ne plimbe moartea?, tinere, întrebă generalul de la bar.
- Foarte simplu. O plimbă şi atât. Cu câteva luni în urmă eram în tren, când o bătrână a fost înghiţită de roţile morţii. Bătrâna trebuia să coboare din tren, însă moartea a fluierat şi roţile au înghiţit-o. Moartea se plimbă în tren şi îşi căută locul. Atunci, locul ei a fost bătrâna. Ce alte femei să aibă mecanicul? Poate singura lui femeie este Moartea, doamna aceasta sexi şi multicoloră.
- Eu cunosc mecanici care, după ce au ieşit la pensie s-au aruncat în faţa trenurilor. Probabil, nu suportau despărţirea, spuse Tiberiu.
- Despărţirea de ce?, am completat eu. Despărţirea de moarte? Cine nu ar vrea o despărţire de moarte.
- Tu eşti tânăr, iar despărţirea de moarte ţi se pare un fel de dezertare, însă îţi spun că Moartea, aceea pe care eu am cunoscut-o şi în Irak, nu este decât singura cale de apropiere între oameni. După ce moartea te ia în grijă, oamenii te plâng, te iubesc pentru că le-ai luat locul lor în moarte, spuse Generalul.
Locul lor în moarte... îmi plăcea cum sună. Parcă era un poem. Nu aş fi vrut să ducem discuţiile noastre pe teme atât de reci. Poate gara, ploaia, băutura şi mai ales graba noastră, a tuturor ne determina să vorbim despre moarte. Singurul care tăcea, era barmanul. El nu spunea nimic. Îl înţelegeam. Locul lui era acolo. El nu era un trecător. Nu urmărea decât să vândă sticlele de pe raft. Dacă am pierde trenul el nu ar plânge, ba dimpotrivă s-ar bucura, ar avea clienţi. Ar avea companie. Nu ar fi singur.
- De ce gările toate, poartă sentimentul singurătăţii, am întrebat cu voce tare.
- Pentru că gările sunt locul multor despărţiri. Gările au de cele mai multe ori culorile destinului. Te urci într-un tren şi pleci. Pleci unde îţi este sortit să pleci. Tineri ca tine şi-au lăsat în gările astea iubitele, mamele, prunci şi prietenii. Mulţi şi-au lăsat patria, averile şi dragostea. Toţi, toţi lăsăm în gară câte ceva. Acum tu laşi un ban în cârciuma asta. Eu las mâine poimâine toate sticlele goale. Aici am lăsat femeia pe care o iubeam. Vezi? gările poartă odată cu noi singurătatea. Ele sunt pline de trecători, însă trecători sunt lipsiţi de emoţii. În barul acesta, de exemplu, noi ne-am întâlnit întâmplător şi tot întâmplător ne vom despărţi. Asta pentru că suntem preocupaţi de grijile noastre, spuse Generalul.
- Când ai griji şi nu poţi să le duci cu tine, le duci cu trenul, în bagaje, în portofele, în agende, în cărţi şi în alţi oameni. Eu, de exemplu, îmi duc grija în sticle, sticle de vodkă. Masa aceasta la care stau, observi e lângă uşă. Sunt mereu pregătit să plec. Moartea ne aşteaptă de partea cealaltă a uşii. Ea se plimbă pe linii. Uneori obosită se aşează lângă mine. Cere un pahar de vin şi pleacă. Mă vede beat muci, dar nu mă insultă, cum o fac mulţi care trec prin această gară. Da, eu sunt singur printre oameni, însă mulţi dintre ei sunt singuri cu ei înşişi. De aceea, eu nu vreau griji să am. Ar trebui să nu-i dau morţii un pahar de vin, completă bărbatul aproape mort de beat de lângă uşă.
În gară oprise un tren. Un grup de şapte soldaţi au intrat şi ei în popota gării. Generalul i-a observat şi s-a arătat neinteresat. Unul dintre ei a observat masa celor trei fete.
- Băieţi, am găsit o masă, spuse el.
S-au apropiat de masa fetelor şi au cerut permisiunea să se aşeze lângă ele.
- Unde mergeţi fetelor, a întrebat unul dintre soldaţi.
- Nu este treaba ta unde mergem noi. Ar fi bine să vă aşezaţi la o altă masă. Aici nu este loc decât pentru patru persoane, iar împreună cu voi am fi unsprezece.
- Ai dreptate, dar putem să mai aducem două mese şi să le împreunăm, asta dacă vreţi să vă ţinem companie.
- Nu ne trebuie companie. Plecăm peste treizeci de minute. Avem legătură spre...
- Spre? Întrebă soldatul.
- Spre, treaba noastră, completă fata.
- Observ, că nu vrei să stăm cu voi la masă, iar asta nu este nici o problemă. O să ne aşezăm la o altă masă, continuă soldatul.
Era un soldat înalt şi roşcat. Avea pistrui pe mână şi pe frunte. Ochii lui păreau tulburi, iar la mâna stângă purta un ceas galben. Am întors capul spre bar şi am observat că era ora unu noaptea. Fetele nu dădeau nici un semn că ar vrea totuşi să îi aibă la masă pe soldaţii aceia.
- Vezi, tinere, strigă Generalul către mine, singurătatea poate fi aleasă. Alegi să fii cu cineva sau nu. Fetele astea nu vor despărţiri în gară. Nu vor să lase urme de emoţii aici. Vor lăsa ca şi tine, ca şi prietenul tău, doar pahare goale. Abia soldaţii aceştia, îşi vor lăsa emoţiile. Ei se vor despărţi. Sunt o echipă. Sunt în permisie şi vor pleca fiecare acasă. Aici e locul despărţirii lor. Fetele vor pleca în continuare în echipă.
- Dar şi soldaţii se vor întâlni din nou, l-am completat pe General.
- Se vor întâlni, dar vor avea alte despărţiri şi mai dureroase. Despărţirea de familii, de iubite, de prieteni şi de libertate.
Soldaţii au unit două mese din centrul barului sub un candelabru maro plin de praf şi s-au aşezat acolo. Au comandat bere, vin şi rachiu. Împreună arătau ca un întreg. Erau toţi la fel. Îmbrăcaţi milităreşte îmi aminteau de copilărie, de soldaţii de pe strada mea. Toţi păreau fericiţi. Nu erau supăraţi că nu au fost primiţi de fete la masa lor. Pentru ei fetele nu reprezentau un câmp de schimb energetic, ci ,mai curând, un câmp de încărcare energetică. De cele mai multe ori soldaţii vorbesc cu femeile şi copii pentru a se încărca de bucurie şi putere, îmi spuneam în gând.
Un sunet de locomotivă ne-a atras la toţi atenţia. Ne-am ridicat privirile instinctiv şi ne-am uitat din nou la ceasul de la bar. Venise un tren în gară. Din cârciumă nu plecase nimeni. Uşa s-a deschis. Vântul o izbise de masa bărbatului aproape mort de beat. Dinspre calea ferată o siluetă albă se apropia de ea. Generalul aştepta cu nerăbdare să vadă cine este. Când s-a apropiat de uşă, umbra albă a tuşit puternic. Ne-am dat seama că este o femeie. Un băiat care locuia în sala de aşteptare o ajutase să îşi aducă bagajul în cârciumă. Doamna şi-a aşezat pardesiul alb de ploaie pe spătarul unui scaun de la bar. S-a aşezat la două scaune de general şi a comandat o cafea.
- O cafea la ora aceasta târzie, doamnă? întrebă generalul.
- Trebuie să mai călătoresc şi am nevoie de o cafea. Vin de la Focşani, de la o înmormântare, îi răspunse femeia.
În cârciumă se făcuse linişte. De parcă, toţi am căzut de acord să ţinem un moment de reculegere. Nu ştiam şi nu ne interesa pentru cine ţinem momentul de reculegere. Bărbatul de la uşă, tulburând liniştea, a întrebat-o pe femeie dacă are o ţigară în plus, de sufletului celui mort.
- Da, sigur că am să vă dau o ţigară, dar, înainte de asta, aş dori să îmi spuneţi dacă trenul care pleacă spre Cernavodă are vagoane cu compartimente sau vagoane tip tramvai.
- Simpatică doamnă, v-aş spune şi ce culoare au banchetele dacă aş şti, dar nu cunosc nimic. Îmi daţi o ţigară?
Femeia ia dat bărbatului ţigara şi s-a întors la bar. Generalul o analiza de jos până sus şi invers. Femeia se arătă încântată de gesturile generalului, semn că îi plăcea să fie curtată, să fie admirată.
- Dar, dacă v-aş ruga să bem împreună un pahar de vin, dragă doamnă, m-aţi refuza, o întrebă Generalul.
- Nu vă refuz.
Acum aveam sentimentul că Generalul avea să suporte o nouă despărţire. Despărţirea de această femeie.
- Spuneaţi, Generale, mai devreme, că despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, m-am adresat eu.
- Aşa este tinere, despărţirile din gări sunt cele mai frecvente, dar sunt cele mai naturale, cele mai normale. Cum ţi-am mai spus, gările sunt intersecţii sau despărţiri între oameni. Iată, femeia aceasta, care stă la două scaune de mine, s-a intersectat cu mine, cum tot ea, mai acuş, va fi despărţirea de mine.
Mi se părea fascinant că generalul conştientiza acest lucru. Poate dorea acest lucru, mi-am spus în gând.
- Sunt intersectările şi despărţirile decizii pe care le luăm în funcţie de interesele noastre? l-am întrebat pe General.
- Pot fi şi asta, dar dacă te gândeşti în timpul intersectării la despărţire, vei trăi rece despărţirea, pentru că nu laşi energia intersectării să te pătrundă. Această femeie simpatică este despărţirea mea după ce o las să intre în mine, adăugă Generalul.
- Şi nu vă faceţi un rău că o lăsaţi să intre şi pe urmă să plece?
- Este firesc să plece. Despărţirile sunt fireşti. Poate chiar şi moartea bătrânei, femeia despre care spuneai că a fost călcată de tren, poate fi privită cu răceală, ca o despărţire. De ce te-a marcat, de exemplu moartea ei?
- Pentru că mi s-a părut nedrept un asemenea sfârşit.
- Nu ne alegem noi cum să ne fie sfârşitul, decât prin actul sinuciderii, cum de altfel nu ne alegem cum să ne fie o despărţire. Dacă sfârşitul vieţii stă în totalitate în mâna destinului, despărţirile pot totuşi, uneori, să fie influenţate de noi. Unul dintre noi, trebuie să plece, el poate controla despărţirea. Dar celălalt? Celălalt nu a ales-o, pur şi simplu se desparte.
Avea, în unele locuri, dreptate. Eu, la rândul meu, aveam drumul meu. Cu Generalul, cu fetele din bar, cu bărbatul de la uşă, cu boschetarul, cu soldaţii şi cu barmanul m-am intersectat întâmplător. Despărţirea de ei nu avea să însemne ceva pentru mine. Dar, femeia aceasta care abia intrase în cârciumă şi a atras atenţia generalului, ce fel de despărţire avea să suporte? Nu, femeia suportase o despărţire mai rece. Venea de la o înmormântare. Dar, Generalul? El de ce vroia să simtă despărţirea. Ce are de câştigat, l-am întrebat.
- Câştig o nouă experienţă a despărţirii. De tânăr am plecat din gara aceasta unde îmi lăsasem familia, iubita şi prietenii, pentru război. Când m-am întors în gară mi-am dat seama că mă despărţisem definitiv. Nu trăisem până atunci sentimentul despărţirii totale. Mă uit la soldaţii aceea şi îi înţeleg de ce vroiau să stea la masa celor trei fete. Când pierzi o femeie, celelalte poartă cu ele dorul celei pierdute.
În gară sosise un alt tren. Din el a coborât un grup de tineri care plecau la mare. Tinerii au intrat în cârciumă, au cerut apă minerală şi s-au aşezat pe bagajele lor, aproape de mesele celor şapte soldaţi.
Afară ploua puternic, vântul bătea prin geamul spart de la uşă. Simţeam curentul până sub tălpile mele. Mai aveam câteva minute până la plecare. Trenul nostru a fost tras la linia 5A, lângă depoul locomotivelor. Mi-am luat bagajul, am cerut de la barman încă o sticlă de vin şi am pornit cu Tiberiu spre tren. Aproape de tren am auzit câţiva paşi. În spatele meu era doamna de la bar, cele trei fete, tinerii care mergeau la mare şi bărbatul aproape mort de beat. Ne-am urcat în tren. Era un tren cu vagoane tip tramvai. Ne-am aşezat fiecare pe locurile rezervate pe bilet. La un moment dat am scos capul pe geam. Dinspre cârciumă Generalul strigă:
- Despărţirea nu a fost a mea, ea va fi a ta!
După aceste cuvinte Generalul s-a pierdut în ploaie. Alături de mine se aşeză femeia din bar. Cu mâna dreaptă peste piciorul meu stâng aştepta controlorul, în timp ce eu mă gândeam la ultimele cuvinte ale Generalului: "Despărţirea nu a fost a mea."

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

Plânsul lui Haar

proza scurta, aparuta in revista ieseana de cultura Timpul, numarul din octombrie

„Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea în minte. Încercam să adorm, însă gândul că pe fereastra deschisă pot intra în dormitorul meu umbre sălbatice nu-mi dădea pace. Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridicate ca două piramide şi se izbeau uşor de nările ei umede. Ţânţarii roiau deasupra noastră cu trompele pregătite de atac. Era trecut de miezul nopţii când, de pe noptieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv despărţit de casă” mi-am spus atunci. M-am ridicat uşor din pat şi m-am îndreptat spre frigider. Am scos o bere rece să-mi potolesc somnul plecat după visare. Laptopul era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni bune un text la el, dar era deschis pentru orice provocare. Uneori când mă aşezam în faţa lui aveam impresia că tastele fug ca şi zilele de mine, ca şi pozele sau tablourile din casă, ca şi femeile ce plâng ieşirea din religie a bărbaţilor neliniştiţi de hormoni.

Am ieşit din cameră pe balcon cu încă o bere şi priveam spre blocurile care stăteau să cadă în putrefacţie. Aveam impresia că sunt privilegiat să stau în faţa lor ca un dictator. Le înjuram cărămizile din pântece, varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor aglomerate cu perversităţi culese din reviste porno, dar mă enervau că mă ascultau şi nu îmi răspundeau cu nici un gest.
La parterul blocului de vis-à-vis era o crâşmă non stop. Acolo ne adunam toţi bărbaţii însuraţi, mai ales în zilele în care juca echipa naţională de fotbal. Consuela, chelneriţa avea grijă mereu să ne umple halbele de bere, să ne aducă alune sau seminţe şi să ne cinstească pe bănuţii noştri cu câte o vodkă.

Domnul doctor Albert Haar, specialist în psihanaliză era la ora aceea în crâşmă. El nu dormea niciodată noaptea. Avea un program de somn în cursul amiezii. Stătea la masa de lângă fereastră şi număra stâlpii fără becuri sau bucăţile de moloz care cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet roşu. Cu mustaţa lui curbată la vârfuri, cu căştile de la mp3 palyer în ureche, cu degetele înfipte în cărţile lui Stephen Hawking şi cu dinţii scârţâind a roţi de tren semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu prima pagină a unui ziar de scandal. Părea furios şi încreţit la inimă că singura femeie din viaţa lui, Consuela, refuzase să îi descifreze cifrul de la barul cu whisky.

Maşinile de pe stradă erau parcate majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. Nu suporta mă vadă în compania doctorului Haar. În urmă cu câteva luni acesta violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru că doctorul i-a convins că gestul lui făcea parte dintr-un experiment. Fata respectivă era vecina lui de palier, iar după accident s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din presă că se mutase împreună cu familia undeva într-un sat din nordul Aradului.
În cârciumă erau doar doctorul Haar şi Consuela. I-am cerut chelneriţei să îmi facă o cafea tare şi să deschidă televizorul. Aproape de cârciumă se auzea alarma unei maşini, iar pe trotuar defilau ca pe podium prostituatele cartierului. Mi-am aprins un trabuc cubanez şi m-am lăsat uşor peste spătarul scaunului.

„Am încercat să mă sinucid” a spus doctorul către mine. Consuela nu era mirată. Se uita de parcă acest lucru era normal să se întâmple unui violator cu remuşcări. Nici eu nu eram cine ştie ce surprins, dar mă întrebam de ce ar face asta un psihanalist. „Eram la o pensiune din zona Voroneţ. La cabana în care eram cazat venise o domnişoară din Franţa. Anne-Caroline era numele ei şi venea din oraşul Avignon situat pe malul stâng al Ronului în departamentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris şi la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra era studentă în anul doi la Institutul de Artă şi Arheologie, din cadrul Universităţii Sorbona din Paris. Venise în România să studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor măicuţelor de la mănăstirile din nordul Moldovei, dar şi secretul albastrului de Voroneţ”.

Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai ales atunci când îmi vorbea de experienţele trăite cu studentele străine. Era cunoscut în cartier pentru astfel de aventuri. Avea publicat chiar şi un jurnal cu astfel de experienţe. Consuela a observat că mi se termină cafeaua şi mi-a adus un pahar de coniac ţărănesc, făcut în Vrancea. M-am apropiat de masa lui Haar, am scos caşeta cu trabucuri din geacă şi i-am dat o columbiană. Consuela se aşezase în spatele meu. Îşi plimba elegant unghiile lungi pe ceafa mea. În unele clipe mi-aş fi dorit să îi simt greutatea corpului peste trupul meu.

"Anne era înaltă, avea părul castaniu, ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori purta fuste voalate lungi până în pământ. Aproape toate rochiile ei erau roşii şi aveau corset. Prima dată am întâlnit-o la recepţie. Îşi lua cheile de la cameră. Avea camera pe acelaşi palier cu mine, cu vedere spre râu, în timp ce eu aveam camera cu vedere spre drumul forestier. Mă nelinişteau zgomotele porcilor mistreţi din zonă, în special pe timp de noapte. Liniştea o regăseam în cafeneaua pensiunii, unde Anne îşi rezerva în fiecare seară masa de lângă pianină, aproape de bar. Nu suportam să stau singur la masă, decât dimineaţa când obişnuiam să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale dimineţii, ziarele din oraş, chiar dacă trebuia să parcurgă cel puţin zece kilometri. În una din serile mele singuratice Anne s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce sunt disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea fizică şi mintală, de ce nu mănânc nimic şi beau doar cafea. Observase că nu dormeam noaptea, că fereastra de la camera mea nu era niciodată deschisă, că nu lăsam bacşiş la chelner, că citeam ziarele ca şi când cineva m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte gros. După aceste lungi observaţii tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gândeam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să i le dau. Nu eram obişnuit să răspund rapid unor întrebări care îmi cereau nişte argumente despre stilul meu de viaţă, mai ales că ele veneau din partea unei domnişoare. Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva am greşit faţă de Anne, că nu i-am răspuns la întrebări, că am lăsat-o să înţeleagă că nu îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, că m-am întors în camera mea şi am deschis fereastra, era pentru prima dată când făceam acest gest de când venisem la cabană. Am ascultat în noaptea aceea cred că toate orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam cu perdelele trase să nu intre ţânţarii. Pe pat aveam întinsă o cuvertură populară, iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care le citisem. După patru zile de plimbări pe drumurile forestiere am observat-o din nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din apropiere. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare în continuare de ale noastre. Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat de această dată cu pantaloni scurţi, un tricou alb şi purtam în picioare sandale.

Seara când m-am întors în cabană Anne mă aştepta în dreptul uşii de la cafenea. M-a invitat la o plimbare prin pădure să vorbim despre decizia mea de a mă îmbrăca mai subţire. „Mereu punem pe noi lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea este că tu le-ai tăiat ca din carne şi poţi acum să mă priveşti ca pe o gară lipsită de secunde şi demenţă.” i-am răspuns.
- De ce murim atunci când intrăm într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbucându-şi ochii.
- Probabil că, pentru tot ce ne este străin trebuie să ne facem un nou botez.
- Dar nu mă lepăd de ce am printr-un nou botez?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu se joacă de-a v-aţi ascunselea. Îl găseşti în toate bisericile acelaşi. E ca şi cum acelaşi ceas bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak, în Bollywood şi în Tokyo, i-am răspuns.

Liniştea pădurii mi se părea absurdă în momentul acela. Abia atunci mi-am dat seama că scăpasem de fiţele vitezomanilor din oraş, de muzica pe care o ascultau vecinii mei din bloc. Eram numai eu şi Anne, călători clandestini printre copacii învăţaţi să moară frumos, printre pietrele ce nu-şi poartă grijile pe valuri, printre cozile de şopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe culmile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mână ca şi când ar fi luat în palme primul fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un copil abia născut şi m-a sărutat. „Sărutul acesta este drumul pe care l-am făcut de la Avignon până aici. Inima mea este cavoul în care te las să intri” mi-a şoptit lângă ureche.

Spre miezul nopţii ne-am întors la cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am urcat direct în camera ei. În spatele uşii era prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În faţa patului un cap de cerb stătea de veghe, iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar pernele ca bulgării de zăpadă aruncaţi de copii pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet şi se privea în oglindă. Cu mâinile mele şi-a învelit sânii ridicaţi, iar cu mâna ei dreaptă mă dezlega de hainele ce le purtam. Simţeam cum în chiloţii mei se zbătea sfârcul meu de tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbene ţesute. Mâinile mele coborau pe coapsele ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila uşor pe piept. Era umedă şi strâmtă între paginile-i lungi şi albe, iar buzele ei pline de carne mă ascundeau de şoaptele valurilor râului ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar pentru mine ea era a doua femeie din ziua aceea. Prima fusese fata cea mare a proprietarului cabanei, care în ziua aceea a insistat să îmi aducă ziarul în cameră.

Când m-am trezit a doua zi Anne era deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe noptiera din partea dreaptă a patului. „Îţi mulţumesc că ai fost drăguţ cu mine. Bulgării de zăpadă sunt roşii şi asta pentru că nu mai sunt virgină. Orice legătură se stabileşte prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat seama că Anne devenise disperarea mea. M-am dus în baia camerei mele, am scos din borseta cu cosmetice briciul şi mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Devenisem astfel criminalul propriului meu trup.” povestea doctorul Haar.

Consuela s-a ridicat şi a stins lumina din cârciumă. Pe geamurile mari ale crâşmei intrau primele raze de soare. Era dimineaţă. M-am ridicat de la masa doctorului, am aprins un trabuc şi am ieşit în faţa localului cu chelneriţa. „Este un început de zi destul de roşu” îmi spuse ea.
Avea dreptate, povestea doctorului nu mai era ca celelalte. „Înţeleg de ce a violat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv să îşi ia viaţa. Orice virgină îi aminteşte de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pentru el o nouă salvare, o nouă viaţă.” i-am spus Consuelei.

Când m-am întors în apartamentul meu, Luiza dormea exact cum o lăsasem din timpul nopţii, cu faţa spre tavan. Am luat biletul de pe noptieră şi l-am citit ca şi cum ar fi fost scris pentru mine. Am acoperit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în cameră şi m-am întins lângă Luiza. „Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în dimineaţa aceea în minte.