Caii din Perugia, Ed. Paralela 45

Aprecieri critice

Ceea ce se simte la lectura acestei cărţi este că nimic nu a fost inventat. Totul a fost trăit. Autorul nu e scriitor. Este poet.

Ana BLANDIANA

Paul Gorban a mai publicat până la acest nou volum şi alte cărţi de poezie, prezent fiind şi în antologii, îngrijindu-se cu acribie şi de poezia altor poeţi, editând, în acest sens, o monografie dedicată operei lui Grigore Vieru. Pasul pe care poetul îl face cu această nouă carte spre o poezie descriptiv-demitizantă, orientată spre un alt spaţiu existenţial, dovedeşte capacitatea acestuia de a privi detaşat spre zone de introspecţie nelimitate. Astfel poezia lui nu se aseamănă cu a confraţilor de promoţie. Are aerul unei false calofilii, uşor estetizantă, conotativă, sinceră, iscată din nonşalanţă şi reală ştiinţă a tehnicilor necesare discursului poetic de acest tip. Conştient de pericolul unei precoce manierizări, în acelaşi registru, poetul ştie să diversifice fondul ideatic şi consistenţa substanţei poetice, folosindu-se de un limbaj ce abundă în combinaţii de cele mai multe ori insolite, chiar dacă dominate de simplităţi evidente, nu de simplisme deranjante. Cartea, din acest punct de vedere, are o unitate susţinută de cele trei paliere, gândite ca o adevărată arhitectură interioară într-un peisaj dacă nu exotic măcar din altă lume, reală şi mitologică. Caii din Perugia sunt tropii pe care Paul Gorban i-a înhămat la o caretă de lux.

                                                          Gellu DORIAN

            În 2004, când campania editorială „Votaţi literatura tânără” a lansat puternicul val de tineri prozatori, am crezut că s-a cam terminat cu „poezia la Iaşi” şi poate nu doar aici. Însă poezia nu se lasă! Era doar ascunsă precum ghioceii sub zăpadă şi avea să izbucnească sub chipul unui nou val liric, la fel de bogat şi exuberant precum cele apărute de la 1980 încoace. Cumva simbolic, ca un fel de vârf de lance, în acelaşi an, debuta Paul Gorban, cu volumul Primul val. În timp, s-au adăugat valului George Serediuc, Matei Hutopila, Andrei Creţu, strămutat la Bacău, şi destui alţii. Dacă debutul a fost unul relativ timid, volumele următoare – Pavilioane cu ruj din 2010 şi Submarinul Karmei din 2011 – aveau să confirme un poet cu un puternic talent nativ, cultivat şi imaginativ. Cred însă că Paul Gorban  a trecut, cu volumul de faţă – superb titlu, Caii din Perugia –, la un alt nivel, a atins maturitatea lirică deplină. Cred că, de acum, nu mai este cale de întoarcere! Mai bine decât în oricare din cărţile anterioare, în această carte, sunt excelent puse în valoare câteva din dimensiunile esenţiale ale acestei poezii – amprenta prozastică a cotidianului, tendinţa spre meditaţia de coloratură lirică, o anume propensiune către „exotism”, nu în sens strict geografic. Aceste dimensiuni se manifestă când aglutinat, când în fuziune, ceea ce aduce un binevenit aer de diversitate stilistică. Paul Gorban şi-a găsit bine drumul în poezie, îi doresc să şi-l păstreze cât mai drept de acum încolo!

Liviu ANTONESEI

În jurul unui element de bestiar fabulos aproape uitat astăzi, Paul Gorban coagulează fantasme (post)oedipiene, nostalgii biografice, reverii culturale, chiar şi reflecţii internautice. Indiferent dacă este sau nu tratat cu obişnuitele cerneluri suprarealiste ori expresioniste, amestecul se recomandă drept forfotă intimistă autentică: „N-am fost niciodată atât de implicat/ în inima mea”, ne anunţă cu sfiiciune onestă poetul, după care îşi înscenează viziunile similionirice complicate, când delectabile, când neliniştitoare, când gracile, când ponderoase. Dar chiar şi în cazul în care faţa aurorală a lirismului său se crispează deprimist, pânza freatică a discursului nu răbufneşte la suprafaţa poematică decât aburi mirosind a tămâie…

Emanuela ILIE

Poezia lui Paul Gorban este doldora de întâmplări şi de cuvinte, fiindcă e scrisă cu bucurie şi din plăcere. Tocmai de asta cartea sa are vitalitate şi emană o energie literară precum puţine „surate” o fac. E o poezie ca un pahar cu vin sec, roşu: chiar în timp ce îl bei, te tonifică, te tulbură, te revigorează. Lucrează cu spor în inima şi în mintea ta. Gorban e autentic, nu se chinuie să-şi găsească vorbele şi să le stoarcă, apoi, până iese din ele un lirism uscăţiv, căznit, ce abia se... ţine în viaţă. Iată că poezia poate să nu fie doar tristă, plângăcioasă, lividă la faţă şi cu ochii băgaţi în fundul capului, ci este şi ca o herghelie de cai liberi şi puternici.

Robert ŞERBAN

Aş vrea să-l acuz pe Paul Gorban de simbolism, de sinestezii incandescente, dar nu pot, pentru că îl văd limpede ca pe un romantic senin, clasicizant. Însă nici în insectarul cu romantici nu-l pot înţepa, pentru că are sprinturi suprarealiste. Ca să nu mai spun despre intertextualităţile postmoderne. Vizionar şi religios, trist şi bucuros, scriitorul nu oboseşte nicicând să fie versatil şi ubicuu. Minunat că se mai găsesc suflete atât de încrezătoare în personificare şi metaforă. Capabile să dialogheze cu Poezia ca şi cum aceasta ar fi o mamzelă delicată şi sturlubatică, totdeodată.

Felix NICOLAU