Virtualia XII

detalii aici: http://www.virtualia.warlpress.com/

Lansare de carte: "Infinitul şi clipa"

COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”,

Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea Culturală „junimea’90” organizează miercuri, 15 decembrie 2010, începând cu ora 11.00, la Bojdeuca „Ion Creangă”, COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”, ediţia a doua, cu tema „Receptarea operei lui Ion Creangă în epoca postmodernă”.

Participă: acad. Mihai CIMPOI, Gavril ISTRATE, Mircea COLOŞENCO, Dan MĂNUCĂ, Mircea A. DIACONU, Vasile TĂRÂŢEANU, Constantin PARASCAN.

- Lansarea colecţiei „Biblioteca Ion CREANGĂ” – 12 volume (Editura PRINCEPS EDIT). Prezintă: acad. Mihai CIMPOI şi Liviu APETROAIE;

-Vizionarea filmului „Eminescu, Creangă, Veronica” realizat de Octav MINAR în 1914;

- Recital artistic din opera lui Ion CREANGĂ, susţinut de actorul Dionisie VITCU.

Coordonator: Daniel CORBU

Fii "Feed Back-ist" în 2011

Vasile Iftime, un mesager al carnalităţii şi ludicului cerului

Lumea contemporană e sufocată de poeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia îşi etalează poeticele pe tarabele literaturii în fel şi chipuri. De multe ori ai nevoie de mască de gaz, pentru a nu te sufoca de atâtea poetici, atunci când ieşi cu iubita să admiri buricul pământului. Poezia este pentru unii un organism de metal construit să dăinuie chiar şi celor mai acide ploi. Pentru alţii, poezia este cenuşăreasa care poate umbla prin cetatea postmodernităţii cu diferitele chipuri ale kitshul-ui. Pentru alţii, poezia este compusul feluritelor texturi şi inginerii vizuale care, nu fac decât să te ducă cu gândul la rochiile pe care le poartă dansatoarele de la Rio de Janeiro în timpul canavalelor, însă cert este că pentru Vasile Iftime – poet blestemat din Botoşani – poezia este un corp din carne şi aromă de miere, un fluture ce-şi poartă dragostea, bine, ascunsă sub cheie. Poetul este un fântânar al iubirii, un Don Juan care strigă în piaţa publică, fericit, că are multe femei pe care le iubeşte. Cel puţin, aşa par să ni se arate lucrurile, cu privire la acest poet, după lectura volumului „Alte poeme, alte femei”, apărut anul acesta la Editura Conta din Piatra Neamţ. Volumul împărţit în două secţiuni – „Poeme cu toate femeile lumii” şi „Poeme cu ce a mai rămas” – ni-l arată pe poet ca pe un adolescent, pe care îl vezi când îndrăgostit şi pus pe şotii, când profund, încercând să desluşească feţele lumii ce-o descoperă. Poezia lui este scrisă parcă dintr-o suflare, dintr-o descărcare a inimii şi a poftelor, scoate la vedere dialectica iubirii carnale şi metafizice, aduce în atenţie un limbaj ce ţine de mecanismul sincerităţii, care constă dintr-o erupţie de adevăr al sufletului. Asta nu înseamnă că poetul se lasă dus de valul parfumat de atâtea femei (Ioana, Maria, Tovarăşa învăţătoare, Laura, Paula, Tiganca, Alexandra, Sofia, Tanti Didina, Ştefania, Genia, Eva, etc.) şi uită de lumea în care trăieşte. Atunci când o conştientizează devine un bărbat morocănos, ironic ce pune în centrul poeticii sala şi alte teme cum ar fi: moartea, masca, timpul, familia (mama) şi Dumnezeu. Din poezia lui Vasile Iftime găsim dorinţa poetului de a surprinde cititorul, de-al aduce aproape de trăirile şi viziunile lui, de a-l determina pe acesta din urmă să se cufunde în tulburătoarea retorică a iubirii. Desigur, poetul e viclean, am putea spune, dar viclenia lui ţine de o altă dimensiune a retoricii poeticii sale, ţine de acea dorinţă a împărtăşirii, întâlnită de multe ori în jocurile copilăreşti. În acest sens, iată cum îl descoperim pe poet: „Teodosia / hai să ne desenăm dragostea pe asfalt / şi apoi să jucăm şotron toată noaptea / în vârful iluziilor până la capăt /…/ nu te sfii / păşeşte peste sânge precum petru a păşit peste apă / acest joc despre înălţarea din cremene / îl cunosc dinainte de a mă naşte cenuşă”, (Poem cu Teodosia). Poezia lui Vasile Iftime miroase a cretă şi a urme lăsate de îngeri, este construită din fraze versificate, asemenea rugăciunilor de seară, poetul de cele mai multe ori abordând o atitudine sfioasă şi tandră. Chiar dacă foloseşte de multe ori, abuziv, construcţii vizuale – care şochează, semn că poetul deţine un credit de creaţie lirică – Vasile Iftime demonstrează că literatura este singurul loc în care spaţiul nu comportă limite, este locul unde Poetul şi Dumnezeu iubesc în aceeaşi manieră, este locul unde icoanele se deschid ca nişte fecioare, peste care trece marea taină a morţii, „scriu / la ce dracu mai scriu / când poet pot să fiu toată moartea” (Poem cu singura mireasă). Morocănos şi ironic în acelaşi timp, Poetul găseşte lumea şi ca un sanatoriu în care oamenii, muribunzii duc povara unor reţete predestinate, iar pe de altă parte îl găsim pe marele doctor scriind parcă în aceeaşi limbă pe care doar poeţii o vorbesc. „acolo / în camera de gardă / dumnezeu scrie reţete instant / de îndulcit întunericul / după chip şi asemănarea sa / reţete pentru toate gusturile / cu aromă de diazepam / şi miros verde a iarbă de coasă / reţete pentru vise alb-negru”(Poem cu Ioana). Să fie oare rolul poetului botoşănean acela de a fi curierul cerului, să fie oare acest volum scrisoarea Poeziei pentru Om, să fie aceste poeme suma unor pilde despre iubire şi moarte? Cert este că avem aici un poet pe care, cel puţin, de acum încolo multe generaţii (şi de femei) îl vor citi şi îl vor întoarce pe toate feţele pentru a scoate din el vasta lucrare a fericirii şi a jocului.

Revista Feed BACK, Nr. 11-12 2010

Dan C. Iordache, o poetică "despre viaţă şi altele"

Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie". (P.G.)

Feed Back Nr. 10, Octombrie 2010

Omul, Fiinţa în care Dumnezeu îşi trăieşte singurătatea sau despre poetica marginalităţii la Liliana Armaşu

Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.

Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010

Adrian PĂUNESCU duce flacăra lui Dumnezeu

Iubit şi contestat, Adrian Păunescu este un Poet roman, unul dintre aceia care a crezut în forta limbajului poetic, unul dintre aceia care au lovit in puterile politice cu Flacara Poeziei. Nu accept să aud un alt poet că-l va judeca dupa alegerile si conjucturile sociale. Poetii ar trebui, in acest moment, sa fie solidari, nu judecatori, caci, cu adevarat un Poet a plecat la cenaclul cerului alaturi de Cezar Ivanescu, de Grigore Vieru, Nichita Stanescu, Mihai Eminescu, Florian Pitis şi multi altii. Poezia adevărată e expresia iubirii între poeţi. Poezia nu lasa loc de judecată faţă de seamăn. Poezia, înseamnă, "şi totuşi iubirea", cu tot cu blestemele ei. Adrian Păunescu, pe care l-am întalnit ultima data acum un an la Iasi, la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru" (poet pe care l-a iubit şi preţuit) este poetul generaţiilor, este poetul social al unei naţiuni, anume România, este poetul care energiza prin prezenţa orice tip de public. Aderian Păunescu rămâne printre mulţi alţii, POETUL. De aceea rogu-va, iubiţi poeţi, iubiţi oameni, să plecăm capul în acest Stadion al lui Dumnezeu, să îi lumineze drumul către cele veşnice.

A MURIT ADRIAN PAUNESCU ! D-ZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE !

Vezi mai multe video din diverse



TE SALUT GENERATIE IN BLUGI !

Vezi mai multe video din film



REMEMBER CENACLU FLACARA - UN FENOMEN SOCIAL IN ANII 80

Vezi mai multe video din muzica

La Multi Ani RADIO HIT

Energizează-ţi INIMA cu hiturile tale, doar pe 94,9 FM!!!

pe www.radiohit.ro

IRIS - Vino pentru totdeauna

Asculta mai multe audio diverse

Scara infinită cu îngeri a lui Liviu Ţiplica

Despre Liviu Ţiplica nu am auzit până să întâlnesc fragmente din volumul recent publicat la editura ieşeană Princeps Edit, „Scara fără îngeri”, şi regret că nu am întâlnit versurile poetului mai înainte. Recent am aflat că autorul, locatar al cerului pescăruşilor din Constanţa (Medgidia) a mai publicat înainte de acest volum, alte două machete poetice, pe care criticii, pe nedrept, nu le-au luat în seamă. Aş pune această absenţă a volumelor poetului pe seama problemei de difuzare a cărţilor. Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre autori îşi publică machetele literare pe la diferite edituri fară să îi intereseze difuzarea lor. Despre poezia lui Liviu Ţiplica pot spune din capul locului că se desfăşoară pe un climat calm, ea curge limpede, dinspre raţional spre sentimental şi scoate la vedere, în curgerea ei, efecte vizuale care te introduc pe un târâm al fantasiilor lirice, dar şi al confesiunii biblice. Liviu Ţiplica, teolog de profesie, ştie cel mai bine unde începe poezia şi unde aceasta se sfârşeşte. Citindu-i macheta de versuri, alcătuită din cinci părţi (Prolog, Din gândurile şi frământările lui Adam, Poeme... în răcoarea serii, Poeme la răscrucea vremurilor, Epilog) eşti tentat să-l aşezi pe poet în rândul îngerilor, stând de cele mai multe ori, printre aceştia şi cu aceştia, la taclale. Poezia lui este una a dialecticii fizic – metafizic, asta deoarece majoritatea temelor atinse de poet comportă deschideri de natură creştin-filosofică. La tot pasul întâlneşti embleme şi tălmăciri biblice, dar şi elemente care ni-l arată pe poet preocupat de soarta postmodernităţii. El este conştient că oricât ar încerca postmodernismul să tehnicizeze şi să globalizeze diferitele forme de artă, omul va folosi limba lui Dumnezeu, singura care poate face diferenţa dintre semnele bucuriei, ale poeziei, şi cele rătăcite, supuse umbrelor. Poetul nu vorbeşte în poezia lui despre iubire, despre dragoste, însă această temă iese la suprafaţă atunci când personajele biblice, precum Adam, Cain şi Abel îţi aduc în atenţie teme precum Adevărul, Sacrificiul, Moartea, Natura, Familia, Naţiunea, Frumosul, Cuvântul şi Timpul. Liviu Ţiplica face din codurile poetice un târâm fără graniţe, un tărâm locuit deopotrivă de poet şi îngeri, un tărâm conectat la civilizaţie printr-o scară, simbol al urcării şi coborârii. Jocul vizual al lui Liviu Ţiplica se desfăşoară în văzul tuturor dar, doar cei iniţiaţi pot, însă, să vadă şi să pipăie aripile mari ale poetului. El înţelege că poezia – văzută de poet în corpuri îngereşti – este locul adevărat al liniştii, un loc în care timpul devine substanţă încărcată cu bucurie, un loc în care nu se vânează iubirea, un loc în care se poartă„marea bătălie cu moartea ieşită în lume prin miezul de foc al cuvintelor!”. Iată ce spune poetul: „Cu îngerii însă, a fost altfel. Ei au făcut zid / din tăcerea lor şi mi-au filtrat în murmurul acesta / tot ce am scris: vers cu vers, poezie cu poezie, / m-au legat şi m-au trecut în patria lor... Inima / mi-au înconjurat-o cu flori / crescute pe piscurile munţilor nevăzuţi, / şi m-au omagiat şi m-au preamărit în tăcere” (Îngerii m-au primit în tăcere). Lumea fizică în care trăieşte poetul este văzută ca fiind una al clownilor, una bufonică, una guvernată de politicieni corupţi, de poeţi vânători de Oscar. În ciuda acestor imagini apocaliptice, poetul crede puternic că „pământul mereu şi mereu se pregăteşte de înviere”. Semnul învierii ia în cele mai multe poeme din carte forma unei scări. Omul, când va fi pregătit de înviere, va vedea cum din cer pe scară îl vor locui îngerii. Iată ce scrie poetul: „Femeile au aprins / pe coasta muntelui focuri, au sfâşiat cu dinţii şi cu unghile / iezii purtaţi în braţe noaptea întreagă, apoi cu pielea iezilor / pe cap au jucat pe cărbuni aprinşi, / au chiuit şi s-au năpustit asupra bărbaţilor./ Regele s-a împreunat solemn cu iapa albă, / după care a junghiat-o şi-a dat-o de mâncare supuşilor./ La sfârşitul zilei s-au retras în cetate şi-au aşteptat semnul. / Un fulger greu a despicat văzduhul şi în lumina lui / ochii mulţimilor au desluşit o scară/ rezemată pe pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. / Pe scara aceea nu urca şi nu cobora nici un înger. // Atunci ei şi-au zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! / Grabnic, dar grabnic să plecam de aici!...” (Scara fără îngeri). Putem spune că autorul exersează o artă a poeticii. Liviu Ţiplica este interesat de tot ceea ce însumează actul creaţiei poetice. În viziunea lui poezia este aceea pe care sângele o pulsează în toate elementele unui corp. Poezia, asemenea limbajului îngerilor, se cântă, fără a realiza vreun tip de agresiune împotriva limbii sau al limbajului. Ea poartă „o legătură de taină între sufletul ce s-a dus/ şi trupul lepădat pe pământ”. Poezia este pentru Liviu Ţiplica o scară infinită cu îngeri, o scară pe care vom urca după parcurgerea celor 110 pagini ale volumului „Scara fără îngeri”.

Scara cu îngeri

Ed. Princeps Edit, Iasi
2010
format A 5, 110 p.

Spectacolul "Taina care ma apara". In memoria lui Grigore Vieru

Rezultatele Cincursului International de poezie "Grigore Vieru", editia 2010

Festivalul International de poezie "Grigore Vieru", editia a II-a