morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul
florile locuiesc copacii şi mugurii burţile femeilor

în blocul în care stau preotul vine de trei ori pe an
cu sfânta treime şi îmi aduce de fiecare dată o icoană cu ruj
cu plete albe şi plete negre cu figuri cu gurile deschise
în care mă ascund ca un călugăr şi mă rog
e singurul loc unde lumea tace
singurul moment în care vii din cer
se întâlnesc cu morţii ce locuiesc pământul

la etajul şapte un mort de profesie frizer
a adunat mulţi vii şi-i tunde gratis
în umbra luminii unui corp de ceară
ca şi cum ar face spiritism
dansează cu bocitoarele ce-şi poartă plânsul
sub fustele lungi ce-acoperă ca un cer tot blocul
şi râde la peretele sfinţit de preot

mortul coboară cu liftul în iarbă
îşi seamănă degetele pentru grâul păsărilor
şi vecinul care-i duce crucea
seamănă tot mai mult cu un copac
cu braţele deschise ca ani din care frunzele sug carne iarna
leg de crengile lui batistele parfumate găsite în şifonierul bunicului
înşurubez un leagăn pentru copii din cartier şi scriu pe un baner
în parcul acesta morţii locuiesc pământul şi viii locuiesc cerul

Revista Feed Back 1-2-3 2010

descarca si citeste revista de aici http://www.acfeedback.ro/revista/2010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%201-2-3%202010.pdf

Costin Tănăsescu, un faraon printre postmoderni

Când pe şoselele oraşului, la orele de vârf ale zilei, trec fumegând în coloană ca furnicile maşinile care scot un zgomot ce te face să urli la chipurile de nailon de pe blocurile înfăşurate în scârţ, un singur gând te poate domoli, acela al frumuseţii tale, al liniştii pe care o porţi în măduva viselor tale, al romanului în care îţi propui să mori. La fel se întâmplă şi în cazul lui Costin Tănăsescu, autor care îşi duce prin cafenelele literare poezia şi o presară în şoapte Dumnezeului tău, între jucăriile copiilor tăi, în patul iubitei tale, în gura celor care muşcă plecări şi oi de zăpadă. Cel puţin aşa pare să ni se arate autorul în volumul de poeme Romanul în care mor, apărut anul trecut la editura timişoreană, Brumar. Scrisă parcă în spiritul confesiunii, în taină, ca un jurnal, întreaga carte ni-l arată pe poet altfel decât congenerii lui, care de cele mai multe ori înţeleg că poezia şi-a mutat locul din Om într-o coadă aflată între nişte picioare care, ţâââş, oricum sunt în ceaţă.
Costin Tănăsescu îşi deschide sufletul şi se arată aşa cum trebuie să se arate un poem care îşi întinde oasele tocmai pentru a te face să te îndrăgosteşti în libertate de rănile ce se închid fără semne. Din gura acestui roman poemele ies nişte umbre desenate cu degetul / pe un geam îngeţat, se aude râsul lui Puşkin în camera de judecată, iar cele mai frumoase poeme se scriu singure, ca idolii care s-au îmnulţit. Poetul are grijă să te scoată din amorţeala cotidianului propunându-ţi să înveţi alături de el cum se poartă armura poeziei în lupta cu tristeţea. „Tu nu oboseai / şi nu ţi se păreau nesfârşite drumurile. / Acum, când storci legume / şi te gândeşti la Dumnezeu, / eu trebuie să îmbrac armura / şi să învăţ / cum se luptă cu tristeţea ta. (Armura), ne spune poetul. Autorul pulsează teme care îl definesc drept un adept al limbajului alb, el este preocupat de memorie, de timp, de Dumnezei, de excursiile în oraşul fără orizonturi, de tot ceea ce în această dialectică amăruie-dulce te îndeamnă să mergi până la capăt.
În ciuda universului pe care nostalgic îl desenează, ca un copil pe asfaltul gândirii postmoderne, Costin Tănăsescu este conştient că din arta lui, din carnea şi strigătele lui metafizice se vor hrăni în haită lupii cu chip de om. Iată ce ne spune poetul: „Cât de curând voi ajunge la glină, / unde păsări înfometate ciugulesc / din amintirile celor ca mine. / Cineva se va bucura se puloverul copilăriei mele, / cineve de colile albe, / cineva de femeia pe care-am iubit-o... // Cât de curând voi ajunge! Acolo voi plusa / ce am şi ce nu am. / De la tine, totul..." (Cacialma). Pe de altă parte, îl vedem pe poet preocupat de timpul ce-l poartă ca pe o haină. El ştie că acesta va fi purtat de un alt copil, de un alt bărbat, care, ca şi el, va avea de împărţit viaţa ce se cunoaşte pe dinafară.
Poemele care construiesc piramida romanului, locul de veci al acestui faraon piteştean, sunt minipovestiri care deschid o umbrelă sub care poetul îşi găseşte liniştea, iubirea, cerul mat, buze care joacă asemenea curtezanelor, ca nişte rufe negre într-o ceaţă gălbuie şi dimineţile care tac, dar din tăcerea cărora aidoma se vor naşte pui hămesiţi de cuvinte. „Pentru drumurile tale bătute singură, / pentru nopţile în care-ţi numeri / programele maşinii de spălat, / pentru teama că zâmbetul tău / va deveni curând ocrotit de lege / şi pentru alte chestii pe care numai noi doi / (şi Dumnezeu) le cunoaştem, o să mă chem pe mine. // Am o umbrelă superbă / şi sub ea e linişte." ne spăune Costin Tănăsescu atunci când invocă dragostea ce i se arată un bici care lasă urme.
Poetul cafenelelor literare, aşa cum îmi place mie să îl numesc pe CostinTănăsescu, devine ironic atunci când în jurul lui observă că tehnologia este folosită pentru a spăla identităţi, este folosită să nască prin intermediul luminilor albastre ale TV-ului tipi care joacă foarte foarte bine, tipi care fără să clipească ucid pentru iubitele lor. „Am crezut că sunt pregătit, / la vârsta de 37 de ani, / să fac un studiu / ce va revoluţiona ştiinţa. / Încă mai scriu, / muşcând din ciocolată... / şi faţa mea doi copii joacă tenis / ca nebunii. / De câte ori lovesc fileul / din tastatura fără litere / se scutură mici rămăşiţe ale inimii. // ... nişte frunze roşii / ce curând vor acoperi podeaua." ne spune poetul atunci când are ca temă Iluzia.
În final mai spunem că aceste batiste lirice care vor acoperi trupul faraonului pornit în cautare de Dumnezei nu fac decât să ni-l arate pe Costin Tănăsescu ca pe un gând care ni se răsuceşte în nebunia boarfelor adunate în debaraua existenţei noastre, un gând care porneşte prin venele noastre în căutarea fericirii. „Prin fereastra murdară / luna se îngroaşă în frunze de salcie. / Aş fi putut trece mai uşor peste fericire. / Închid ochii şi ascult vântul care înalţă pungi. // Este ce-a mai rămas / din mine." Cu această poezie în care limbajul autorului curge fără a apela la tehnici inginereşti, în care se zăresc crezurile poetului, în care străzile ne inundă cu peşti aurii şi iubirea apare în ciuda atâtor pericole mondiale Costin Tănăsescu îşi va găsi locul în dimineaţa literaturii române ca un comandant care ştie să vâslească printre liniile acestei lumi.

Costin TĂNĂSESCU
romanul în care mor
Ed. Brumar, Timişoara, 2009

Stoian G. Bogdan, un poet cu muşchi şi har cât încape

Chipurile lui Stoian G. Bogdan, un autor cu muşchi şi har cât încape, de profesie jurist, dar blestemat de îngeri să participe la poemele lumii, este dovada că avem, cu adevarat, de a face cu un nou val de poezie, unul care a depăşit de mult discursul biografic al generaţiei optzeci, aranjamentele suprarealiste ale poeţilor debutaţi la începutul anilor 2000 şi festivismul gratuit al generaţiei cool-poetice, care miza pe limbajul poetic virtual. Stoian G. Bogdan, care pe bună dreptate, a primit anul acesta la Botoşani marele Premiul Eminescu pentru debut, îmi aminteşte în acelaşi timp de debutul lui Dan Sociu sau de poezia de la începutul anilor nouăzeci, îndeosebi de poezia lui Mircea Dinescu, poezie care îţi crea o stare halucinată, alcătuită din realitate şi ficţiune. La Stoian G. Bogdan lucrurile stau totuşi altfel. Poezia lui, care trebuie să recunoaştem, surprinde evoluţia apocaliptică a oraşului, a omului şi a preocupărilor acestuia, ni se înfăţişează în chipuri multiple. Avem, aici, de a face cu o poezie a carnavalului postmodern. Stoian G. Bogdan vine şi ne propune aceasta variată gamă de chipuri, întocmai pentru a ne redescoperi pe noi înşine în chipul ce-l purtăm pe sub costumele oraşului. El, asemenea croitorilor, ştie că un costum odată aruncat în lume se uzează, îşi consumă forma, motiv pentru care crează, din blocurile cenuşii, din pânzele negre pe care cu ajutorul roţilor ne împingem viaţa, din tot ceea ce poate alcătui calendarul acestei lumi potrivita galerie de chipuri menite să ne arate că oameni la ieşirea din trup pot încă trăi pentru crezul lor. Crezul autorului nostru e acela că el este un om care se simte bine în pielea lui, chiar şi-atunci când pielea are plăgi şi asta pentru că scrie, scrie pentru că trăieşte. Şi dacă un poet nu trăieşte, ce să scrie? Viziunea poetului român am putea-o compara cu viziunea poetica a unor autori americani, anume, a lui Harry Mathews, Frank O`Hara, David Shapiro sau Charles Bukowski, care toţi scriu o poezie pornită împotriva kitschului, o poezie care exprimă vechea dorinţă de a trăi în ciuda acestui timp brutal, o poezie care în fond constituie pavajul tatuat cu prezenţa şi, deopotrivă lipsa Dumnezeului nostru.
Sincer în poezia lui, natural în expresii şi formulările-i artistice, Stoian G. Bogdan reuşeşte să ne surpindă prin acurateţea sa, reuşeşte să creeze ipostaze care aduc aproape efectele halucinogenice ale dezvoltării. Debutantul găseşte că tot ceea ce este în jurul lui poate fi transformat în discurs poetic, motiv pentru care fabrică în ultima lui cameră poemele cu ajutorul cărora va trânti scârba de viaţă. Temele lui sunt inspirate din viaţa oraşului. Găsim în poezia lui preocupări legate de timp, unde aduce în atenţie cadre iconice ale vieţii urbanistice, printre care amintesc aici: maşina, tramvaiul şi metroul, cadre care conturează ideea poetului că totul este trecător şi în continuă schimbare, că omul nu poate decât să trăiască în limita fericirii lui ca un cetăţean de onoare în această lume în care tanti Aglaie dansează în rochia de mireasă, popa aprinde lumânări, poeţii beau vinul direct din damingeană, lichelele se visează într-un castel de nisip, poemele atârnă greu atunci când sunt folosite drept arme albe, unii caută lumină, alţii caută curve să-şi umple golul din pat, unde se petrece o iubire mai scurtă decât / un vers scurt. Stoian G. Bogdan preferă să trăiască verde, să îşi construiască propriul sanatoriu în care să găsească persoanele iubite, în siguranţă, strânse-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea lui în lumea lor. „aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / când în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strânsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei" (Sanatoriu). Poetul mai spune că este martorul apocalipsei, vreme în care limbajul poetic este înlocuit cu cel al cailor putere, vreme în care viaţa cu tălpile goale pe pământ este înlocuită cu cea a în care tălpile de cauciuc prind suflare, vreme în care pe uliţele roase / zac sute de prostituate bătrâne. „păşeşti înainte prin ceaţa cu gust de cenuşă / inspiri expiri până ce vezi oraşul / cu ziduri gri aer stătut şi oameni gri / ca şi cum l-ai fi dezgropat cu suflarea din praf // cerul nu se mai vede deasupra / sunt numai ruine şi mii de capcane / de-o sută de ani bărbaţii au plecat să moară / pentru pământul care înghite oraşul // ai grijă să nu cazi în plasele păianjenilor întinse între ieri / şi mâine ca să le prindă sufletele când vor veni", (Halucinaţie în drum spre oraşul natal).
Ne mai rămâne să spunem doar că redacţia revistei Feed Back recomandă cititorilor şi colaboratorior Chipurile lui Stoian G. Bogdan, o carte prin intermediul căreia poetul reuşeşte să resusciteze imaginaţia, poftele, pleoapele, râsul, lacrimile, picioarele şi realitatea care are bile sub prepuţ, o carte care legitimează ca un document discursul şi calitatea poetică a lui Stoian G. Bogdan, un poet care chiar dacă ne spune: „Aş fi în mod sigur un om cu credinţă, smerit, dacă n-aş şti că Dumnezeu e un produs al gândirii" (Scurtă biografie) are toate motivele să-şi arate zeii.

Stoian G. Bogdan
Chipurile
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009

Poezia ermetica a lui Giuseppe Ungaretti

La şase decenii de la primele traduceri în limba română din poemele scriitorului italian, Giuseppe Ungaretti, editura piteşteană „Paralela 45" a scos la raft, anul trecut, pentru iubitorii de poezie şi istorie literară, antologia Viaţa unui om, semnată de scriitorul italian, Giuseppe Ungaretti, antologie tradusă în română din italiană şi îngrijită de filologul Ilie Constantin. Ediţia bilingvă adună în coperţile cărţii peste 90 de poeme scrise de autorul italian în perioada 1916-1959. Potrivit realizatorilor tomului, Giuseppe Ungaretti este un poet de factură modernistă, jurnalist, eseist şi critic literar. El este considerat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării literare novatoare de la începutul secolului XX, numită ermetism. Multe din poemele pe care traducătorul român ni le aduce sunt scrise în perioada în care scriitorul italian, născut în Africa, Alexandria, era pe frontul Primului Război Mondial.
Giuseppe Ungaretti foloseşte în poezia lui un limbaj grav, articulat cu elemente filozofice şi istorice. Poemele lui sunt scrise parcă în stări de insomnie şi ni-l arată pe autor obsedat de problema morţii şi a memoriei. Dacă, în aceeaşi perioadă, unii autori preferau să construiască lumii poetice o imagine camuflată cu figuri de stil folosite în ambudenţă, versuri albe întinse pe câteva pagini, Giuseppe Ungaretti preferă ca în poezie să-şi privească sufletul ca-ntr-o oglindă, motiv pentru care figurile de stil folosite de el nu fac decât să ne arate cum se făureşte şi se citeşte poezia. El caută şi reuşeşte să formuleze limbajul pur al poeziei, un limbaj al formulărilor scurte şi penetrante. Dacă, de exemplu la scriitorul italian, de origine siciliană, Salvatore Quassimodo putem observa o scriere detaliată - nu în forma prozaică – şi cu finalitate vizuală, la Giuseppe Ungaretti descoperim o poezie de încifrare a semnificaţiilor, o poezie de dimensiuni telegrafice. Poetul italian ne prezintă în versurile lui natura aşa cum apare ea, fie în vreme de război, fie privită dintr-un unghi al oraşului, fie de la fereastra dormitorului, fie dintr-o anumită stare de agonie. Printre cele mai titrate teme de autor găsim, moartea, memoria, oraşul, cerul, prietenia şi războiul. Elementele cosmice care alcătuiesc viziunea poetică a lui Giuseppe Ungaretti le găsim în cele mai multe dintre poeme în acord cu lumea terestră. De exemplu, un soare răpeşte oraşul, un spaţiu negru infinit coborât / din acest balcon / la cimitir poate face un alt tip de zi, în care poţi să mori precum ciocârliile înstelate / pe miraj sau poţi privi soarele ce se seamănă în diamante / de stropi de apă / pe flexibila iarbă. În acest sens redăm aici în întregime poemul Fază de Orient, scris de poet pe când era la Versa, pe 27 aprilie 1916. „În moalele ocol al unui surâs / ne simţim înlănţuiţi într-un vârtej / de muguri de dorinţă // Ne culege ca pe struguri soarele // Închidem ochii / pentru a vedea înotând într-un lac / infinite făgăduieli // Ne revenim pentru a marca pământul / cu acest trup / care acum prea mult ne apasă". Giuseppe Ungaretti este un poet care pătrunde viaţa şi, încelaşi timp, o lasă pe aceasta să-şi divulge tăcerea, mai ales când ea este scrâşnită de iubire. „cu încleştarea / mâinilor sale / pătrunsă / în tăcerea mea / am scris / scrisori pline de dragoste // Nu am fost niciodată / atât de / legat de viaţă" ne spune poetul. În perioada războiului poetul se simte atras de o lume alternativă la cea pe care o trăieşte, o lume în care propria memorie are alt curs, iar clipele sunt trăite profund, în timp ce în lumea armelor prietenii mor. Este aceasta o formă de rezistenţă în faţa urâtului, o formă de evadare din cotidianul lucrurilor obişnuite. Redau şi aici, în acest sens integral poemul Treziri, scris pe la sfârşitul lunii iunie al anului 1916. „Orice clipă a mea / eu am trăit-o / altădată / într-o epocă profundă / din afara mea // Sunt departe cu memoria mea / în urma acelor vieţi pierdute // Mă trezesc într-o baie / de dragi lucruri obişnuite / surprins / şi îmblânzit // Urmăresc norii / ce se topesc încet / cu ochii atenţi / şi-mi aduc aminte / de câte un prieten / mort // Dar Dumnezeu ce este? // Şi creatura / înfricoşată / deschide larg ochii / şi primeşte / stropi de stele / şi multă câmpie / Şi se simte / din nou bogată." Totuşi, după ce războiul se termină, limbajul şi forma poetică a lui Giuseppe Ungaretti suportă mici schimbări. El devine mai calm, mai pastelat, mai melancolic, iar în unele poeme scriitorul italian îşi atinge scopul apelând la forma detaliată a viziunii poetice. Amintesc doar căteva poeme scrise după 1922: „Sirene", „Imn morţii", „1914-1915", „Milă", „Cain", „Acord amar", „Te-ai zdrobit" şi „Ultime coruri pentru pământul făgăduinţei", poem scris pe parcursul a opt ani, în perioada în care poetul era la Roma, anume 1952-1960, poem în 22 de secvenţe.

Giuseppe UNGARETTI
Viaţa unui om
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009

Anca lui Noe

Când majoritatea artiştilor plastici şi autorilor de carte păşesc printre semne apocaliptice şi ne fac cunoscută imaginea ultimă a acestei lumii, când matematicienii, care posedă cifre, vorbesc despre tentaţia limbajului fără drept la blazon, când lucrurile care ne înconjoară par să fie lipsite de spiritual şi omul nu-şi mai găseşte locul şi protecţia lângă Creator, atunci, ar trebui să ne întrebăm care a fost sau este rolul poetului în acest univers? La această întrebare încearcă să ne răspundă poeta Anca Mizumschi în volumul de poeme Anca lui Noe apărut anul trecut la Editura Humanitas, editură care, cu grijă, alege să publice poezie. Cuvintele care alcătuiesc aritmetica poetică a Ancăi Mizumschi poartă cu ele tensiunea unui gest ritualic, ele produc în intelectul şi inima lectorului dorinţa de a căuta ascunzişurile şi frumuseţea lumii. Cu acest volum de poeme autoarea reuşeşte să creeze un limbaj energetic care iese din tiparul discursului poetic al generaţiei din care autoarea vine. Poezia simfonică, constituie, în fond, proiectul ontologic al autoarei. Asemenea celor care înţeleg că un proiect poetic are nevoie de maturitate pentru a ieşi în lume, asemenea celor care fac din poezie act medical, autoarea înţelege că a venit timpul să primescă în nava ei poetică, realizată împreună cu biblicul Noe, pe toţi aceia care pot contribui la salvarea limbilor pământului. Astfel, în spaţiul locativ al autoarei găsim aurolance, un cimitir al eroilor poeziei, un Dumnezeu care iubeşte femeia şi-i face cadouri, autobuze care fură din trupurile noastre, fiicele machiate ale poeziei, un Dumnezeu odihnit la umbră, cinematografe, ziarişti, pe Isus care citeşte din ziar, corpuri care fac contrabandă cu poeme şi tatuaje permanente în carnea pământului. "Îmi port viaţa ca pe o rasă de călugăr, / ca pe o salopetă de spital, / ca pe o uniformă textilă, / făcută din pielea mea / unde mi s-a brodat pe fiecare sân / o monogramă cu anca îmbujorându-se uşor / la atingere" (Monogramă), ne lasă poeta să ne imaginăm chipul celei care, ca o icoană, s-a angajat în salvarea numelui nostru, al Omului care îşi poartă ca o gravidă pofta de scris şi de lumină.

Anca MIZUMSCHI
Anca lui Noe
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009

Tucu Moroşanu, păstor al iluziilor în transhumanţa bucovineană

De acolo, din inima Bucovinei, mai exact de la poalele muntelui Rarău, se aude goarna unui hangiu care modelează „din luturi de ivoriu" mitul poetului care cu „argintul" se luptă „c-un dur adevăr", adevărul despre Om şi Lume. Tucu Moroşanu, poet care a semnat până acum patru capitole din evanghelia lui, (Drumuri de rouă – 2000, Exilat în toamnă – 2003, Iarna în bucătăria de vară – 2008 şi Fiare vechi şi-nmiresmate – 2009), înţelege că într-o lume în care valorile sunt concepute de cele mai multe ori „în stări bahice" ca nişte „copii handicapaţi" şi sunt alimentate din „sânii cu miros de otravă", într-o lume în care poeţii au devenit „braconieri cu inima ubicuă", într-o lume în care liniştea este devorată de egoism şi răutate este nevoie de „un anotimp plăsmuit" „pe sub ninsori de cuvinte", care să readucă pacea şi să restaureze povestea, acea „zodie fecundă" în care lupii şi cerbii privesc „cum îşi înţarcă ursoaica puii / şi liniştea într-un fel / cu totul altfel reînviată / spre a fi devorată mai cu folos."
Chiar dacă nu este un poet care şochează prin limbaj şi expresii poetice, chiar dacă de pe malul „lacului de argint" suprarealismul poetic folosit de postmodernişti este servit drept momeală pentru păstrăvi, poetul din Câmpulung Moldovenesc nu poate fi ocolit de cei care cu adevărat trăiesc poezia, asta pentru că prin versurile lui, Tucu Moroşanu reuşeşte să te reconecteze la lumea veche, arhaică, a pământului şi cerului locuite de turmele păstorilor care ca nişte corsari cărunţi de loc temuţi / vor acosta în golful memoriei.
Capitolele trei şi patru ale evangheliei lirice a lui Tucu Moroşanu, respectiv Iarna în bucătăria de vară şi Fiare vechi şi-nmiresmate, apărute amândouă la editurile ieşene Princeps Edit şi Feed Back, nu fac decât să ni-l arate pe poet dezvelindu-şi ca într-un gest de confesiune „sufletul ca un ogor arat / în aşteptarea seminţelor calde.", drept un inventator de triburi pentru înţelesul tuturor. El este conştient că un limbaj poetic trebuie să ajungă la fiecare mioară, la fiecare frunză, la fiecare suflet care se strecoară spre zei, la fiecare floare crescută pe coasta munţilor şi mai ales la îngerii flămânzi. Tucu Moroşanu profeţeşte şi pentru aceia care „tot mai puţin îşi poartă / turmele prin iarba stelelor". El, asemenea călugărilor pustnici, este conştient că păcatul poate fi îmbrăţişat chiar şi în singurătate, motiv pentru care sporeşte rugăciunea cu aceia care îşi „reazemă baltagul de cer" şi cu cei „de sub brazdă".
Lirica lui Tucu Moroşanu se construieşte în jurul a câtorva teme care îl definesc ca poet, teme care apar obsesiv în aceste două volume de poeme. Filosofia poetului din Câmpulung Moldovenesc nu este preparată în oala enormă al iadului comunal, cum nici paşaportul pentru lumea în sine nu este unul al privirii ad-hoc. Teme precum moartea, singurătatea, visul, natura, lutul, râul, vulcanul, iubirea, civilizaţia şi credinţa în zei constituie fundaţia lumii pe care poetul o propune ca alternativă la cea pe care o trăim. În acest sens redăm aici integral poemul Nu-mi pasă din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate: „N-aveţi decât să existaţi / Aşa cum poftiţi dar eu / Am hotărât să purced / La săpatul fundaţiei / Unei lumi paralele / Fără / aprobarea / consiliului / comunal." În acelaşi ton este scris şi poemul Iarna în bucătăria de vară, din volumul cu acelaşi titlu: „E mai cald iarna în bucătăria de vară, / În sufragerie nu stai decât dacă / Eşti posesor al unui paşaport ad-hoc / Numit certificat de deces / Valabil câteva zile, / Timp în care mai poţi privi / Ce se petrece sub tine, fără a comenta / Inventariind disperarea, ipocrizia / Sau pur şi simplu nepăsarea. / Atunci de atâta firesc / Ai toate motivele / Să te muţi mulţumit."
Poetul recunoaşte şi împărtăşeşte în acelaşi timp sentimentul trăirii întregului univers, îşi exprimă când emotiv, când cu entuziasm, când furios, când ironic întregul crez iconic despre lumea în care trăieşte, din care se inspiră şi pe care o pictează cu har. El descoperă că prin poezie, prin frumos, prin asumarea în taină şi solitudine Dumnezeu se arată în toate. „Tot mai departe călătoresc / Încet şi sigur, mai ales singur / Simt într-o picătură universul / Pulsând mai abitir ca inima poetului / Din tagma celor ce-l văd / Pe Dumnezeu în ceea ce / Nu zgârcit se mai întâmplă." (Mai ales singur din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Poetul atunci când are în vedere problema morţii o abordează când iconic, când ironic. Uşor poate fi observată trecerea de la discursul dur, canonic, la cel ironic. În acest sens redăm aici poemul Gânduri la odihnă din volumul Iarna în bucătăria de vară: „ Cum ar fi să-ţi aduni gândurile / La odihnă într-un turn de argilă / Ne mai încercând să descifrezi viaţa / Alcătuită în ruine al căror sens îţi scapă / Pe când cuvintele se cer cosite / Ca grâul de oamenii mai vechi / Gândul înrourat călăreşte / Aburul vinului ogoit în ulcele / Până la urmă dacă ar avea / Cât de cât spirit practic / Moartea nu şi-ar pune mintea / C-un aiurit ca mine."
Cei care vor avea răbdarea să cunoască de aproape universul poetic al lui Tucu Moroşanu vor observa că acesta este unul al naturii, al cerului şi pământului, elemente care constituie poemele cu turme, poemele unui păstor al iluziei, poemele hangiului care-şi percepe deopotrivă viaţa şi moartea ca o întâmplare livrescă / poate chiar binecuvântată.
Asemenea olarilor care poartă cu ei aroma lutului, Tucu Moroşanu poartă mucegăita zeiţă a pădurii în inimă şi construieşte în schimbul unor fulgi din aripi de înger un timp intim ce se cicatrizează pe sub ninsori de cuvinte, un timp cu vise aduse greu de peste mare, / ascunse sub mormane de poeme, un timp în care goarne siderale / vor vesti că am dobândit / din nou inimi de fluturi.
Hangiul care-şi caută sirena în balta cu arginţi greu acceptă decorul citadin din care face parte, un decor încărcat de „gunoieri, căţei, / femei, poliţie / Legişti, / Sub tei / În tomberon / Un avorton / Într-o sacoşă de naylon / s-oferă singur / plean / oraşului european…" (Decor Citadin din volumul Fiare vechi şi-nmiresmate). Astfel de pastişe pot fi descoperite în multe locuri în poezia lui Tucu Moroşanu, în special în volumul de versuri Fiare vechi şi-nmiresmate, unde poetul îşi arată făţiş dispreţul faţă de cei care distrug mitul frumos de a trăi împreună / cu natura.
De observat în lirica lui Tucu Moroşanu este şi faptul că autorul zugrăveşte în poeme folosind varul de la poalele muntelui Rarău, varul Bucovinei. În multe poeme autorul apelează la arhaisme şi neologisme, cuvinte care ar putea constitui tema principală a unei lucrări ştiinţifice. Putem spune că, lumea adevărată a lui Tucu Moroşanu, este limba şi locul Bucovinei, care se regăsesc în cosmologia poetului ca semne întru mântuire.
Chiar dacă ne este dificil a-l încadra într-o anume generaţie poetică pe Tucu Moroşanu, cert este ca acest poet care şi-a trimis, aşa cum are el să mărturisească, „în lumină / cu încăpăţânare vorbele / chiar şi atunci când / se simte ca un cârciumar / căruia i s-a isprăvit vinul / în zi de duminică…"(Poetul din volumul Iarna în bucătăria de vară), este un poet care fără nici un fel de rezerve poate fi comparat cu autori de sorginte romantică, datorită temelor şi tehnicilor poetice folosite, dar şi cu biografiştii optzecişti, de care realmente se simte apropiat.

Fară zece „păcate” România ar fi poate mai fericită

Acesta este mesajul fostului Ministru de Externe al României, Adrian Cioroianu. În cursul zilei de ieri acesta a for prezent la Iaşi, la invitaţia Muzeului Literaturii Romane, pentru a deschide seria noua din acest an a Prelecţiunilor Junimii. Astfel, timp de aproape două ore politicianul şi istoricul Adrian Cioroianu a prezentat publicului ieşean, în Galeriile Pod-Pogor Fiul de la Casa Pogor, zece „păcate” care arată că România nu este un stat fericit, chiar dacă este membră în structurile politice europene şi nord atlantice. Prelecţiunea „Ce-i lipseşte României pentru a fi o ţară fericită?” a adunat la masa de dialog cultural din Podul Casei Pogor importanţi oameni de cultură, oameni politici, studenţi şi simpli admiratori ai istoricului. Moderatorul prelecţiunii, universitarul ieşean Constantin Dram nu a reuşit de fiecare dată să ţină în frâu întrebările care veneau din sală pentru Adrian Cioroianu. Istoricul a vorbit în cadrul prelecţiunii de lipsurile românilor, de proasta relaţie a acestui stat cu vecinii, de slaba pregătire a jurnaliştilor, de managementul şi manipularea informaţiei publice, de sentimentul de proprietate la români, de discursul omului politic din România, precum şi despre situaţia soldaţilor români aflaţi în Afganistan. Practic istoricul a analizat radiografia structurilor importante de conducere a statului şi a scos la iveală „autismul” românesc. Mai mult, unul din punctele importante prezentate în cadrul prelecţiunii a făcut referire la criza sentimentului de feminism, la lipsa empatiei femeie – bărbat. Analistul a precizat că România nu are în momentul de faţă măcar o teoreticiană feministă. În fond, în viziunea lui Adrian Cioroianu această lipsă de empatie nu e vizibilă doar în relaţia bărbat-femeie, ci şi acolo unde se are în vedere relaţia angajat-angajator, elev-profesor, client-vânzător, şofer-pieton, muncitor-intelectual, politician-electorat, etc. De altfel, invitatul muzeului ieşean a vorbit şi despre relaţia cetăţeanului român şi a politicianului român cu statul, despre coexistenta venerării şi sfidării statului. Aici, Adrian Cioroianu a pus accent pe diferenţele de percepere asupra acestui tip de relaţie care apare, pe de o parte, acolo unde cetăţeanul simplu aşteaptă din partea statului o asigurare a calităţii vieţii, prin oferire de servicii sociale, iar pe de altă parte, acolo unde cetăţeanul politic abuzează de serviciile sau rolul statului. Faptul că mulţi dintre români nu cunosc diferenţa dintre naţiune şi patrie, în viziunea istoricului, poate însemna un alt păcat care ne face nefericiţi. Grupurile de interese, găştile de stadioane, faptul că românii sunt mai puţini pretenţioşi, în comparaţie cu alţi cetăţeni europeni, constituie şi ele elemente care contribuie la marea nefericire, a mai ţinut să precizeze istoricul. Faptul că invitatul a vorbit şi despre lipsa de arbitraj din structurile de conducere ale statului, din structurile de formare profesională, precum şi din relaţia telespectator şi multe programe de televiziune, faptul că a mers pe exemple politice, exemple mediatice, a făcut ca în sală să fie create şi sentimente de disconfort. De pildă, şeful judeţului, Constantin Simirad, care deşi a întârziat la prezentarea ideilor invitatului, a ţinut să precizeze că şi-ar fi dorit să găsească alte subiecte tratate, decât cele politice. De partea cealaltă, scriitorul Liviu Antonesei crede că aceste dezbateri sunt prea scurte şi că ele nu reuşesc să atingă toate punctele dorite de public. El a făcut, de altfel, referire la relaţia care există între culturile statelor europene. A dat ca exemplu situaţia Poloniei unde a descoperit in librării zeci de autori români traduşi şi publicaţi în Polonia, în timp ce la noi abia dacă vezi în librării un autor polonez. Evenimentul de ieri s-a încheiat cu lansări de cărţi atât ale invitatului, cât şi a ale lui Petru Frăsilă, realizator de emisiuni locale şi regionale. Potrivit conducerii Muzeului Literaturii Române Iaşi următoarea prelecţiune va avea loc la sfârşitul lunii februarie când invitat va fi istoricul şi analistul Răzvan Theodorescu.

Liderii PSD si PD-L în horă sub flacara alba de la Iaşi

Mius 20 de grade celsius, sute de litri de ceai si discursuri festive au fost igredientele necesare pentru ca iesenii sa se bucure de ziua de 24 ianuarie. Chiar daca in atmosfera se putea vedea usor cum de peste multime se ridica flacara alba a gerului, participantii din Piata Unirii au dansat in hora si s-au fotografiat cu liderii urbei, dar si cu cei veniti de la centru. Trebuie sa spunem, ca de la centru au fot prezenti la Iasi pentru a sarbatori minunea lui Cuza, Presedintele Romaniei, Traian Basescu, Presedintele Senatului Romaniei, Mircea Geoana si liderul PDL Suceava, Gheorghe Flutur. Totodata iesenii s-au bucurat si de prezenta primarului Chisinau, Dorin Chirtoaca, edil care a cerut sprijinul Romaniei pentru Republica Moldova in procesul de aderare la structurile politice europene. Daca in anii trecuti Piata Unirii era incarcata de afise electorale, in acest an politicienii s-au tinut de cuvand si nu au adus, cel putin in format vizual, culorile politice. Insa cei care au luat cuvantul nu au ezitat sa transmita iesenilor creddintele si mesajele politice. Astfel primarul Iasului, Gheorghe Nichita a declarat ca doreste ca aceasta zi importanta a Moldovei sa fie sarbatorita legat de toti romanii. « Trebuie sa ne regasim entuziasmul si increderea intr-un ideal daca vrem o alta Romania, dincolo de acuze si vaicareli, trebuie sa luptam sa lasam deoparte disputele politice si sa facem eforturi cu totii ca aceasta regiune a Moldovei sa nu mai fie cea mai saraca din Europa . In calitate de primar al Iasului, lansez public Proclamatia de a declara ziua de 24 ianuarie drept sarbatoare nationala legala a Romaniei.» a spus edilul muncipalitatii iesene. Presedintele Senatului Romaniei a tinut sa aminteasca faptul ca s-a terminat campania electorala si ca cel putin pentru urmatorii trei ani edilii trebuie sa se uneasca pentru a scoate Romania din criza economica. « S-a incheiat un lung sir electoral in Romania. De 3 ani de zile stam mai degraba cu ochii pe sondajele de opinie, decit pe problemele adevarate ale romanilor. Daca in clipa in care ne dam jos de pe scena ne intoarcem la circoteala, la dezbinare, la coruptie nu vom face nimic pentru romani. Nu vom putea trece aceasta criza decit daca sintem uniti. Haideti sa punem acest sentiment de unire in practica si sa lasam discursurile festiviste.» a declarat serful Senatului Romaniei. Seful statului, Traian Basescu a profitat de ocazia celebrarii unirii si a declarat ca, asa cum Cuza era interesat de modernizarea romaniei, asa si el va continua procesul de reformare a statului roman. «La 1859, era nevoie de o Constitutie moderna, pentru un stat modern si atunci ca si acum avem nevoie de reforma sistemului de educatie, in agricultura, de un cod al asistentei sociale. Natiunile, oricit ar avansa in timp, trebuie sa se afle intr-un proces continuu de modernizare. Astazi, la 151 de ani de la unire, ne apropiem si de sarbatorirea a 150 de ani de la infiintarea Universitatii Al.I.Cuza. Natiunile evolueaza prin educatie, mai mult ca oricind. Nu numai de unitate trebuie sa vorbim, ci si de scoala.» a spus seful statului, Traian Basescu. Dincolo de aceste declaratii se pare, totusi ca la Iasi, sarbatoarea unirii a fost doar a gruparilor PD-L si PSD, asta deoarece de la celalalte formatiuni politice abia am vazut cate un reprezentant.

trunchiul liniştii

soarele a obosit pe cer şi-l acoperă un nor
ce descarcă peste mine supărările
fulgerele şi tunetele pe care le-a adunat
în zeci de ani de pe ogoarele din sat

de paşte am crezut că voi purta coroana
plină de spice şi că voi fi măcar pentru o noapte
iubitul tău dar am avut rochia pe care
tatăl meu a zugrăvit-o-n menghină

copacii au crescut sub catacombele cerului
urcam în ei când eram în pruncie
credeam că sunt zmeii în care păsările-şi fac
cuiburi cioplite după chipurile şi asemănarile noastre

acum culeg din ei cadavre ca din pomul de crăciun
le duc lângă sobă lângă trunchiul împrejurul
frumoaselor mâini care-au anunţat primul poem
le duc lângă vulturul care-şi prinde prada
împăiată în dormitorul meu şi sărut picurii
raiului ce-au scăpat din buze şi morminte

atâta linişte în jur n-a asfinţit niciodată
atâta alb rostit de greieri n-am
auzit în marginea codrului atâtea căpriaore
n-am văzut pe trunchiul ce ţi-a cioplit sicriul
cum nici atâţia sori în noapte-aceasta
n-am văzut în ochi-mi negri am obosit şi-mi pare
că mă sugrumă pământul cu buzele pline de cruci
cu tot cu numele tău frumoas-o
ce-l port în picuri printre vene

zăpada îşi topeşte albul

dacă reuşesc să-i găsesc pe cei buni
îţi promit doamne că-ţi voi aduce o listă
care să îţi locuiască cerul
dacă reuşesc să-i fac iubitei
icoană în jurul buricului
îţi promit tată că-ţi voi aduce un fiu
dacă reuşesc să culeg flori de pe drumul
ce duce spre biserica ce-şi ţine
braţele ascunse în pământ
îţi promit mamă că-ţi voi aduce timpul
într-o colivie să-ţi sugă la piept

dar nu pot să-i găsesc pe cei buni doamne
decât în biblia ce-ai luat-o cu tine
nu pot să construiesc icoane tată
decât să amăgesc orizontul pe foi de dafin
nu pot mamă să-ţi aduc timpul
decât trupul meu plin de oase
care bat secundele zbârcite în părul tău
o agrafă de zăpadă ce-şi topeşte albul

un cactus, dezbrăcat până la oase

am căştile pe urechi
şi ascult frecvenţa unui cactus
lăsat săptămâni întregi
pe trotuar în faţa casei

îi înţeleg şoaptele
îi scot încet fiecare ac
de pe creştet şi-l răcoresc
cu buzele mele cu degetele tale
ce flutură prin aer
mirosul de femeie cu tălpile goale

ultima dată eram într-un lan de trifoi
când peste noi a lovit
pământul cu iepuri de câmp
ce căutau frica din coastele
noastre să o mănânce

am alergat atunci
dezbrăcaţi până la oase
prin verdele care
te ascundea printre unicorni de lemn
şi ne-am hidratat complet
cu mirodenii prăbuşite
din cerul pornit pe urmele noastre

acum din cactusul acesta
aud obiectele oraşului
care brusc trosnesc
de sudoare în sufletul meu
simt cum floarea aceasta perfectă
îşi înfige în sângele meu
limba ta o rochie de mireasă

mălaiul îngerilor

constantin era întins de câteva luni
pe acel pat din paie de grâu
şi număra cuiele bătute în covorul din perete
exact şaptezeci şi trei se opreau la poatcoava
calului alb priponit la tulpina unui trandafir
în 1911 cules de tatăl nostru din pieptul mamei

noaptea era mai lungă decât o săptămână
de lumină şi mi se părea că stă de vorbă
cu grinda ce sprijinea icoana
constantin aducea în casă mălai
de la moara din sat când putea înhăma
la căruţă toate tălpile din grajd
şi mergea pe dealuri
după mohor verde pentru lapte

constantin se certa în noaptea aceea
cu trupul lui plin de anii care-au
născut pe fiecare dintre noi
şi auzeam cum îi bate inima
ca intr-o duminică mare în care femeia
nu poate să-l iubească doar pe dumnezeu

picioarele lui pline cu apă crăpau
ca un vas de lut şi scăpau vene la furnici
nu-i aşa că am început să vă chinui
nu-i aşa că acum aţi schimbat locul cocoşului
nu-i aşa că sufletul meu pescuieşte
în balta din spatele vii
ne spunea când cerul tuna puternic
peste casă nu-i aşa că veţi rupe chirpici
peste trupul meu şi-l veţi da de pomană la păsări

***

când a venit pământul peste el
constantin a prins viaţă
am dansat ca la nunta cu maria
şi am băut până ne-am îmbrăţişat
ca doi amanţi şi am aşteptat să coboare noaptea
peste cocoşul care nu mai cânta de câteva zile bune
pe tălpile noastre legănundu-şi creasta
şi ne-am înhămat la mălaiul îngerilor

şoarec legat în coadă cu două funii

staţia e plină de oameni
care aşteaptă să vină tramvaiul
în piaţa unirii doar porumbeii
mai au voie să danseze
în faţa femeilor ce-ţi poartă
trena albă prin pământ

eu tuşesc şi din plămâni
scuip fluturi pentru păsări
pentru pisicile persane
care merg pe linii şi înfulecă
suflete pierdute în
colindele zăpezilor sărate

iubita mea şi-a cumpărat
un borcan cu dulceaţă de tei
de la alimentara din staţie
ce-i pasă dacă nu vine tramvaiul
ne urcăm în borcan
şi ne rostogolim pe linii până
când răceala mea încet
încet va naşte un bolnav ce-şi
va zvârcoli tusea până la umilinţă
până la capăt de linie

din buzunar scot un bilet perforat
de 27 de ori şi-l ridic deasupra capului
prin el văd un preot cu pieptul desfăcut
văd o lume mai sigură
văd un tramvai cu geamuri aburite
care se apropie de groapa bunicului meu
şi ţipă la toţi cei care suntem în staţie
şi înţepeneşte ca un mire în faţa unui zid lovit de sâni
şi-l înghite pisica persană
ca pe un şoarec legat în coadă cu două funii
staţia e plină de oameni

Poetul national Mihai Eminescu a fost sarbatorit la Iasi

Astazi se implinesc 160 de ani de la nasterea marelui poet national, motiv pentru care reprezentanti ai municipalitatii iesene, importanti oameni de cultura, precum si tineri iubitori de poezie au adus flori si omagiu la statuia poetului din Parcul Copou. Totodata, chiar daca afara ningea si viscolea, aleele parcului au fot batute de talpile cuplurilor formate din tineri imbracati in haine de epoca. De altfel, pentru a omagia ziua poetului national conducerea Casei de Cultura « Mihai Ursachi » din Iasi a inaugurat sub teiul lui Eminescu un covor de marmura pe care sunt gravate versuri ale poetului national. « Ar trebui sa fie cea mai importanta zi, la fel de importanta ca si ziua nationala pentru ca acici vorbim despre poetul care si-a pus amprenta definitiva asupra culturii nationale. Nu avem un alt Eminescu, vor mai trece cateva sute de ani pana vom avea un alt Eminescu. Noi ne-am pregatit cum se cuvine pentru acest mare pot. Am chemat fanfara pentru a crea un fond sonor placut, am invitat tinerii de la casa de cultura sa aduca pe aleele din parc atmosfera din anii lui Eminescu, au venit actori renumiti ai iasului sa recite din versurile Poetului si am pus langa teiul iubit de Eminescu melodii cantate de maetrul Tudor Gheorghe pe versurile Eminescu. » ne-a declarat directorul Casei de Cultura Mihai Ursachi din iasi, Nichta Danilov.
Evenimentele dedicate celebrarii zilei de nastere a marelui poet au inceput la Iasi de iari, cand in muzeul care ii pota numele din Parcul Copou au fost lansate mai multe carti sub tematica « Actualiattea operei lui Mihai Eminescu ». Astfel universitarul iesean Traian Diaconescu a adus in cel de-al treilea mileniu cartea « Mihai Eminescu si gandirea greco-latina » carte publicata la editura Feed Back din Iasi anul trecut, poetul Casian Maria Spiridon a lansat cu acest prilej « Opera Politica a lui Mihai Eminescu» la Editura Timpul, carte ce cuprinde texte inedite si articole redactate de poet in perioada in care a lucrat ca jurnalist, dar si fragmente cu privire la fenomenul politic si religios al vremii. Pentru a-l aduce pe marele poet in spiritul lumii contemporane, in computerele tinerilor mai putin pasionati de carte in format hartie, Poetul Daniel Corbu a lansat un DVD multimedia « Viata si Opera lui Mihai Eminescu », dar si cartea « Icoana si Privaz », care aduna in cele 1000 de pagini intreaga opera poetica a lui Mihai Eminescu, carte aparuta la Editura Princeps Edit, Iasi chiar in aceasta dimineata. « Mihai Eminescu a marcat profund Iasul, in cei aproape sapte ani cat a locuit aici, in doua etape, si de aceea cred ca 15 ianuarie in sufletul fiecarui iesean inseamna ceva, pentru ca Eminescu intre poetii romani a ramas Poetul. Pentru poetii care au urmat el a ramas modelul in absolut motiv pentru care am lansat la Iasi pentru prima oara opera poetica a marelui poet. Asfel am adunat intr.un singgur volum de 1000 de pagini, format academic, toate poemele lui Eminescu, atat opera poetica antima cat si cea postuma. Vorbim de o editie critica ce are prefata, itinerariu biografic, dar si cele mai bune studii care au aparut de la Eminescu pana astazi. » ne-a declarat directorul adjunct al Muzeului literature romane iasi, Daniel Corbu, editor al operei poetice eminesciene. Cele doua zile dedicate poetului national, Mihai Eminescu s-au incheiat la Iasi cu simpozionul « Eminescu azi » sustinut de poetii Daniel Corbu, Liviu Apetroaie si Horia Zilieru.

Poetii Liviu Apetroaie, Horia Zilieru si Daniel Corbu

Poetul Horia Zilieru

Primarul Iasului, Gheorghe Nichita si Poetul Daniel Corbu

actrita recitand langa bustul lui Mihai Eminescu

scriitorul Nichita Danilov si iesenii

poetul Daniel Corbu, lingvistul Traian Diaconescu si Paul Gorban