Despre apocalipsa artei

Arta a fost şi este dintotdeauna o temă frivolă, o temă care incită la dialog, la războaie, la controverse, la descătuşarea propriilor pasiuni şi chiar, la moarte. Un studiu despre moartea artei nu ştiu dacă va ajuta cuiva, însă sunt sigur că odată pusă problema morţii acesteia vom intra pe tărâmul iluziilor şi al deziluziilor. Este adevărat, mulţi artişti au încercat în diferite moduri să definească arta, iar o serie dintre ei, după ce au atins pragul succesului şi-au îndreptat preocupările spre a o ucide.Este arta un obiect care poate fi ucis? Este ea un modul în apocalipsă? Cine sunt cei care fac arta şi cine sunt cei care o ucid? Iată doar câteva întrebări pe care mi le pun cu privire la această problemă. Esteticieni precum Marcel Breazu, Anton Webern, Paul Klee, Herbert Marcuse, A. Toffler, J. McHale, Ion Pascadi, Roger Pouivet şi mulţi alţii au avut în preocupările lor şi intenţia de a defini, într-o măsură sau alta, arta, raportul acesteia cu socialul şi civilizaţia modernă, cu semiotica, scoţând astfel în evidenţă, obiectul şi subiectul estetic.Deşi există nenumătare studii care au ca model de plecare o anumită perioadă istorică, totuşi, cred că aici, mergând pe linia cercetătorilor creştini, primul document despre sacrificiile artei şi pariurile acesteia în raport cu lumea, este Biblia. Fără îndoială, că această teză poate fi contestată dar, dacă aruncăm o simplă privire în primele pagini ale Cărţii, îl găsim pe Creator în faţa artei sale, iar mai târziu, pe acelaşi Creator îl găsim martor la prima crimă din istorie, crima lui Cain, fiul lui Adam, care îl omoară pe fratele Abel. Aici am putea spune că, dacă s-ar avea în vedere un dialog despre moartea artei, aceasta îşi are punctul de plecare din intenţia autorului. Însă în cazul biblic Autorul nu avea în intenţie moartea dintre cei doi fraţi, ci odată cu descătuşarea cunoaşterii, odată cu ruperea fructului oprit, El a lăsat arta să se desfăşoare sau să aibă cursul ei, adică istoria ei. Existenţialiştii şi fenomenologii sunt de părere că, dacă un lucru este prins în istorie, acesta va avea cu siguranţă un sfârşit, o finalitate. Însă, care ar fi finalitatea artei, unde se termină ea? Într-o conferinţă susţinută recent la universitatea ieşeană „Al. I. Cuza", Roger Pouivet s-a prezentat în faţa studenţilor cu o carte în care el deschidea dialogul despre felul cum este sau poate fi definită arta. El pleacă de la câteva definiţii oferite de alţi esteticieni care au avut în discuţie opera de artă. Iată cele câteva exemple, pe care filosoful le dă atunci când defineşte arta: „Opera de artă este realizarea sensibilă a ideii; Arta este o stare de spirit; Opera de artă este expresia sinelui de către artist; Opera de artă este donaţia invizibilulu în vizibil; Opera de artă face vizibilul vizibil; Opera produce sens; Opera este dincolo de sens; Opera de artă este o întâlnire; Opera de artă este ceea ce deschide o dimensiune inaccesibilă oricărei alte experienţe; Arta este ceea ce se expune: opere, instalaţii, performance-uri, cărnuri, excremente, cadavre, prostituate. etc.". Toate aceste definiţii, filosoful le „împrumută" din lecturile pe care le-a făcut din autori şi critici de artă.Ceea ce este aici de remarcat este faptul că, deşi cele de mai sus se pretind a fi câteva definiţii, găsim printre ele încercări de a defini finalitatea operei de artă, adică moartea acesteia. Dacă avem în vedere definiţii date de-a lungul vremii, vom găsi cu surprindere că gândirea contemporană este cea care are ca subiect moartea artei iar, dacă am arunca o simplă privire prin galeriile lumii vom vedea că, pe bună dreptate, autorii au ca subiect moartea, nu una de natură calmă, aşa cum era ea prezentă la plasticii clasici, ci una în desfăşurare apocaliptică. Prezenţa tot mai flagrantă a cadavrelor în opera de artă, de dragul de a face artă, mă trimite spre ultima definiţie a operei de artă, pe care autorul menţionat aici a oferit-o studenţilor ieşeni. Din punctul meu de vedere, opera de artă trebuie să consume poetic „carnea" şi nu să facă din aceasta punct de desfăşurare, punct prin care „vizibilul se face vizibil".Sunt sigur că poziţia mea poate fi contestată însă, există şi autori care sunt de părere că cel care foloseşte moartea Celuilalt, aici fie că vorbim de cadavre umane, fie că vorbim de cadavre ale animalelor, poartă în opera sa un angajament estetic şi, de cele mai multe ori, şi unul social. Părerea mea este că, dacă angajamentul rămâne doar la nivel de teorie estetică, nu atacă deloc intenţia consumatorului de artă însă, în momentul în care această angajare a devenit socială, atunci, autorul are ca intenţie distrugerea conceptului operei de artă, folosindu-se astfel de moarte, actul lui fiind unul apocaliptic. Condiţionarea psihologică a receptării operei de artă este impusă de grupul din care vin autorii şi atunci, când aceasta nu este compatibilă cu trăirile mele, suport mutaţii conceptuale. Arta intră în declin atunci când poartă cadavrul ca pe o doctrină, atunci când ni se bagă pe gât ca o pastilă, atunci când devine drog din rău. Arta trebuie să aibă în vedere frumosul şi binele, ea trebuie să ne completeze accesibilitatea la lumină şi nu să reprezinte un proiect de distugere. Întrebările care s-ar ivi aici ar fi următoarele: în ce măsură intenţia autorului este totuna cu moartea operei de artă sau în ce măsură o operă de artă, care îmi exprimă moartea, mă dezechilibrează, de unde porneşte acest dezechilibru şi până unde se îndreaptă el? Este o astfel de operă cu adevărat intenţia autorului, altfel spus, îşi doreşte autorul să distrugă arta distrugând, astfel, şi publicul căreia i se adresează? Este artistul un sinucigaş? Dacă da, atunci obiectul şi subiectul lui estetic este în raport cu mintea, temerile, sentimentele lui, nu neapărat şi cu ale mele, el reuşind astfel să se distrugă pe el şi, totodată, să distrugă generaţia din care vine. Dar ce facem cu cei care refuză generaţia artistică? S-a spus de foarte multe ori că există, în raport cu intentia autorului şi o intenţie a generaţiei. Dacă am lua în calcul ca intenţie a generaţiei, dorinţa de a distruge arta, prin prezenţa flagrantă a cadavrelor, cu siguranţă arta gândirii contemporane se află pe masa de la morgă? Însă, o autopsie riguroasă, ne-ar arăta că arta a suportat lovituri putenice la nivel de concept şi nu la inimă, spiritul râmânând astfel, să se nască din nou. Cu toate acestea, mie îmi rămâne credinţa că arta cu A mare, prin oricâte intenţii de desfigurare ar trece, nu va reuşi să fie omorâtă de aşa zişii artişti ai groazei, ai apocalipsei, deoarece ea îşi poartă lucrarea Celui care dintâi a suflat-o.Dacă în urmă cu aproape trei decenii esteticianul Marcel Breazu anunţa în una din cărţile colective ale vremii că „nu poate să creadă în moartea artei", nici în „reducerea operei de artă numai la elementul ei estetic", eu sunt de părere că toate aceste încercări de a ucide arta vin din dorinţa egoistă a unor artişti de a ieşi în afară trăgând după ei în istorie comportamentul sinucigaş. Toate aceste încercări de mega-artă pe care o serie dintre artiştii contemporani le asumă nu fac decât să slăbească orizontul publicului, implicându-l, pe acesta din urmă, într-o situaţie confuză. Dorinţa de a distruge miturile şi de a le înlocui ascunde o frustrare personală atât a artiştilor, a politicienilor care de cele mai multe ori, contribuie la definirea operei sociale, a esteticienilor, care găsesc în artă doar o formă epistemologică. Pe de altă parte, arta are cursul ei, desfăşurarea ei, evoluţia ei şi de aceea artistul trebuie să aibă în vedere buna defăşurare a artei asumându-şi cursul, fie că acesta este unul democratic, de consum public, cu extindere, sau unul organizaţional, de consum intim, cu închidere. Nietzsche, când prin vocea profetului Zarathustra anunţa moartea lui Dumnezeu, el nu se referea de fapt la scoaterea din lume a Cadavrului, ci mai curând, el voia scoaterea din biserică a cadavrelor care înşelau prin condiţia de apostoli, o condiţie de altfel confiscată, pe căutătorul de lumină. Putem conchide cu ideea că „noua artă" despre care esteticienii vorbesc în ultima vreme este, de fapt, depăşirea unei generaţii, trecerea în următoarea. Trecerea făcându-se fie cu tehnicile şi utilajele deja existente, fie cu utilaje noi. Ceea ce rămâne este arhitectura unitarului artei, din care până şi „arta nouă" va face parte.

Consiliul Judetean Iasi ramane fara secretar general

Asta pentru ca actualul prim secretar al institutiei iesene, Ion Serbina si-a anuntat astazi demisia. Intr-un comunicat de presa el a precizat ca motivul demisiei il reprezinta intocmirea dosarului de pensionare. In acelasi comunicat prim secretatul Consilului Judetean Iasi a mai declarat ca isi va incheia activitatea incepand cu ziua de 26 iunie. Totodata, acesta si-a aratat dorinta de a lasa locul unor functionari mai tineri pe care ii asigura ca meseria nu este deloc usoara. Odata cu demisia anuntata astazi al treilea om din judet, dupa prefect si presedintele consiliului judetean, Ion Serbina a mai precizat ca doreste sa incheie si colaborarea cu presa. “Din motive personale am solicitat incetarea raporturilor de serviciu pentru a-mi intocmi dosarul de pensionare, activitatea mea incetand cu data de 26.06.2009. Consider ca a venit timpul sa lasam celor tineri sansa de a prelua aceasta functie care, va asigur, nu este deloc usoara. Am lucrat cu colaboratori buni si am beneficiat in toate legislaturile de consilieri intelepti. Am avut sansa sa nu fiu supus la nicio presiune politica astfel incat legea sa primeze. Nu am fost perfect, dar sunt convins ca nu am facut niciodata vreun act de nedreptate. Urez celor care raman in apartul propriu al CJ Iasi tot binele din lume. Cred ca iesirea din sfera functiei publice imi da dreptul sa nu mai fiu supus niciunei declaratii publice incepand de azi, 18.06.2009, ora 16:00.” a declarat Ion Serbina in comunicatul de presa. Ion Serbina a intrat in administraţia publica locala încă din 1971, când era inspector la Consiliul Judeţean Vaslui. Din 1990 şi până în prezent, Serbina a numărat la Iasi 11 prefecţi şi cinci preşedinţi ai CJ."

Iubitele din biblioteca si viata mea, sotia si pisica

Nichi, pisica persana printre "versetele satanice"

Cele mai vechi scrieri din lume au fost aduse la Iasi

Incepand de astazi si pana pe 3 iulie pasionatii de semne, lingvistica si istorie vor putea vizita expozitia „Scrierea Dunareana in lumina descoperirilor de la Turda si Tărtaria”. Expozitia este gazduita de Muzeul Unirii si aduna in colectia expusa peste 300 de piese descoperite in secolul XX. Cercetatorii din domeniul arheologiei, istoriei si lingvisticii spun ca piesele au fost datate în mileniul VI înainte de Hristos, undeva prin anul 5200, considerat un început de epocă neolitică. În scrierea cunoscută şi sub numele de scriere dunăreană, semnele erau utilizate pentru a exprima idei sau înţelesuri folosite in cultele religioase.


Cornelia Magda Lazarovici.
Asculta mai multe audio Evenimente

A fost organizatorul expozitiei „Scrierea Dunareana in lumina descoperirilor de la Turda si Tărtaria”, Cornelia Magda Lazarovici.

A apărut ultimul număr al Revistei Feed Back

Iadul lui Charles BUKOWSKI

Dragostea e un cîine venit din iad, 61 de poeme erotice
Charles BUKOWSKI
Editura Polirom, Iaşi, 2007

"Dragostea e un câine venit din iad" demonstrează încă o dată importanţa poeziei americane a secolului XX şi totodată, te provoacă să parcurgi drumul lui Charles Bukowski, scriitor cunoscut publicului românesc mai curând ca prozator, datorită romanelor Factotum, Poşta, Femei, De duzină, Poveşti despre nebunia obisnuită şi Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri traduse de edituri de prestigiu de la noi. Dacă ai citit şi proza lui Bukowski nu ai cum să rămâi indiferent în faţa celor 61 de poeme din volumul ce-l avem în discuţie aici. Autorul american ne-a obişnuit cu acest tip de lectură, ne-a provocat, îmediat după căderea regimului comunist, să fim atenţi la detaliile vieţii urbane. Cu siguranţă mulţi cititori vor găsi în poemele din această carte poate o poveste umoristică, o poveste de dragoste, povestea unui obsedat sexual, a unei societăţi bolnave, povestea oraşului american, şi, de ce nu, povestea Americii, pentru că în fond, cartea în ansamblu ei, dă în vileag sentimentul american. Mai mult decât atât, în cele 61 de poeme, traduse de poetul botoşănean Dan Sociu, Charles Bukowski se apropie de metafizica noastră, de la oraş. Aici fac referire la temele pe care poetul le are în atenţie: dragostea, amorul intelectual, delirul, moartea, oraşul, cotidianul, gelozia, etc. Poemele sunt de un biografism ieşit din comun. Autorul nu apelează la încurcatele căi ale postmodernităţii, ba dimpotrivă refuză generaţiile şi acceptă doar femeia, suma de femei, pe care o iubeşte cu toată fiinţa. Astfel, poemele biografice pot fi lecturate ca nişte prozopoeme, în care americanul Charles Bukowski nu ezită nici o clipă să pună pe capotă, pe trotuar, în paharul de whiskey, în lenjeria iubitelor şi chiar la locul de muncă viziunea lui asupra lumii, care are, parcă paradoxal, imaginea iadului. Cu toate acestea, Charles Bukowski reuşeşte să surprindă în mod plăcut cu metafore şi imagini alese parcă din lumea peliculelor, reuşeşte să penetreze dulapul ascuns al cititorului şi să îl aducă la lumină de unde scoate măştile omului angrenat în slujbele oraşului. Poezia lui se dovedeşte a fi o lecţie de viaţă, o lecţie despre iubire, o lecţie de credinţă, şi chiar un curs iniţiatic de supravieţuire. Îl găsim pe Charles Bukowski la toate vârstele, prin tot oraşul, prin suburbia metafizicului căutând rostul, iar rostul lui este acela de a scoate din iad iubirea, iubirea care te respinge sau care te aşteaptă, iubirea care latră sau care tace. Poemele lui Bukowski au chipuri dialectice, metafore vii, pe care le simţi, când puternic, când prelingându-se în stomacul albastru.
Obsesiv apare în poezia americanului, problema morţii, care este profund legată de iubire. Întâmplările cotidiene, adică viaţa pe care o respiră sau prin care se respiră, îl determină să scrie. Am văzut-o în timp ce conduceam / pe Sunset pe bnda din stânga / stătea picior peste picior şi citea o carte. / era grecoaică sau indiancă / sau italiancă / m-am oprit la semafor şi / vântul îi ridica din când în / când fusta / eram chiar peste drum de ea şi / mă holbam / niciodată nu mai văzusem / asemenea picioare perfecte / imaculate. / în esenţă eu sunt ruşinos / dar atunci am privit-o continuu / până când cineva din spate m-a claxonat. // nu mi se mai întâmplase aşa ceva / am ocolit tot cvartalul / şi am parcat lângă supermarket / exact în dreptul ei / şi am continuat să o privesc / ca un băieţel la prima sa / excitaţie. // îi memoram pantofii / rochia / ciorapii / chipul. / câteva maşini mi-au blocat / priveliştea. / apoi am văzut-o iarăşi. / vântul i-a ridicat fusta / în sus de-a lungul coapselor / şi-am început să mi-o frec. / chiar înainte să-i vină autobuzul / em ejaculat. / mi-am mirosit sperma / o simţeam umedă pe cămaşă. // era un autobuz alb şi urât / şi a luat-o cu el. // (...) când am ajuns acasă / am făcut o baie / am dat drumul la ştiri / şi am scris acest / poem. (Fata din staţia de autobuz).
Pe bună dreptate putem spune despre poezia lui Charles Bukowski că este una a vomei, a descărcărilor interioare, a demenţei şi obrazniciei, a ironiei, e eroticului, a fantasiilor, ale cărnii ce înveleşte oasele. Relevat este în acest sens poemul Singur cu toată lumea în care autorul american, fără a menaja realitatea, o demaschează şi o arată semenilor. El se descoperă singur într-o lume în care nimeni nu îşi găseşte perechea. Claxonul este acea palmă pe care o primeşte de cele mai multe ori pentru a nu ieşi din realitatea în care trăieşte. Carnea înveleşte oasele / şi ei pun şi-o minte acolo / şi uneori şi-un suflet / şi femeile sparg vaze / de pereţi / şi bărbaţii beau prea mult / şi nimeni nu-şi găseşte / perechea / dar o ţin tot într-o căutare / târându-se în paturi / afară din paturi. / carnea înveleşte oasele / şi carnea caută / ceva mai mult decât carnea. / n-avem nici o / şansă: / sîntem prizonierii / aceluiaşi scenariu. // nimeni nu-şi găseşte / perechea. // gropile de gunoi pline / ospiciile pline / cimitirele pline / nimic altceva / plin. (Singur cu toată lumea).
Charles Bukowski se descoperă orfan, singur, plin de cimitire, boli, mizerii, prizonierul acestei pelicule, pe care o numeşte iad. În ciuda acestui lucru el iubeşte femeia din casa de-alături, celaltă femeie ce urlă dinăuntru, fetele ce se-ntorc acasă în maşinile lor, femeia care-i taie unghiile de la picioare, femeia care iese din baie cu părul ei roşu ca focul, femeia care îl va găsi mort. Aşteptând moartea / ca pe un pisoi / care-o să-mi sară / pe pat. / îmi pare atât de rău / pentru nevastă-mea / o să găsească / trupul ăsta / ţeapăn / alb / o să-l scuture o dată / apoi poate / încă o dată / Hank! / Hank nimic. / nu că o să crăp / mă îngrijorează, / ci nevastă-mea / singură cu grămăjoara / aia / de nimic. / aş vrea să ştie că pentru toate nopţile în care am dormit împreună / chiar şi cele mai inutile / certuri / au fost lucruri / întotdeauna splendide / şi că cele mai grele / cuvinte / pe care m-am temut / să i le spun / pot fi acum spuse: / te / iubesc. (Confesiune).

"Cuvintele de acces " ale lui Jean BAUDRILLARD

Cuvinte de acces
Jean BAUDRILLARD
Editura ART, Bucureşti, 2008

Într-o lume a cărei istorii pare să fi ajuns la final, într-o lume în care se trăieşte mai mult în virtual decât în real, într-o lume în care valoarea a căpătat un sens deconstructiv, într-o lume în care seducţia ucide „perfect" ideile, moralistul Jean Baudrillard caută „parola", „cuvintul de acces" al postmodernităţii, tocmai pentru a oferi, fără îndoială, ca printr-o magie de marketing, un răspuns contemporanilor cu privire la întrebarea: mai suntem morali într-o lume a maşinăriilor, a tehnologiei?
Ca şi Theodor Adorno, Baudrillard se dovedeşte a fi un moralist, poate ultimul, aşa cum are să ne anunţe din prefaţa cărţii Bogdan Ghiu, asta pentru că în celele aproape 100 de pagini Baudrillard reuşeşte să configureze în forma de spirală scheletul lumii în care trăieşte. Mai mult, autorul are în vedere cîteva obsesii, teme bine alese şi argumentate. Printre acestea amintesc: tema Morţii, a Universului, a Timpului, a Cuvântului, a Obiectului, a Valorii, a Haosului şi chiar tema Schimbului simbolic.
Pentru filosoful francez, preocupat de interiorul lucrurilor, cuvintele sunt purtătoare, generatoare de idei, şi nu ivers. Ca şi G. Deleuze, Baudrillard este interesat de jocul de limbaj. El este de părere că în temporalitatea cuvintelor, există un joc aproape poetic al morţii şi al renaşterii: metaforizările succesive fac ca o idee să devină ceva mai mult şi altceva decât este ea însăşi – o „formă de gândire". Căci limbajul gândeşte, ne gândeşte şi gândeşte pentru noi cel puţin tot atât cât şi noi gândim prin intermediul său.
Obiectul este „parola" sau „cuvântul de acces" pe care Baudrillard ţi-l oferă încă din primele pagini, pentru a avea acces în sistemul de semne, o faună creată de gândire şi limbaj. Ceea ce-l interesează cu adevărat pe autor la acestă problemă este rolul obiectului în relaţia cu subiectul, rol analizat de psihanaliză, de analiza marxistă a producţiei şi mai ales de analiza lingvistică. Nu există o Mântuire a obiectului, undeva rămâne întotdeauna un „rest", pe care subiectul nu poate să pună stăpânire, pe care el crede că îl atenuează prin profunzime, prin aglomerare, dar care nu conduce decât la o multiplicare a obstacolelor în calea relaţiei. Noi comunicăm prin intermediul obiectelor, apoi proliferarea blochează această comunicare, este de părere Baudrillard, motiv pentru care el va încerca să discute despre rolul dramatic pe care îl are obiectul.
O analiză destul de provocatoare, autorul o aplică termenului de seducţie din capitolul Seducţia, care pentru filosof se opune radical universului producţiei. Pentru autor, seducţia constituie acea formă reversibilă prin care ambele sexe fiziologice îşi joacă identitatea, se pun în joc. Omul trăieşte înt-o lume plină de seducţie, el este aproape sedus de orice, însă importante în acest sens sunt mizele puse în joc. Dacă, aşa cum se vede, la Baudrillard seducţia nu are ca miză dorinţa, cât este un joc cu eceasta, ea are totuşi un efect pervers, fatal şi riscant pentru unul dintre subiecţii aflaţi în relaţia seducţiei. Seducţia este un joc mult mai fatal şi mult mai riscant, care nu se opune câtuşi de puţin plăcerii, dar care, dimpotrivă, este altceva decât juistarea. Seducţia este o sfidare, o formă care întotdeauna caută să deregleze pe cineva din punctul de vedere al identităţii sale, al sensului pe care cineva îl poate căpăta pentru sine însuşi, conchide Baudrillard. Autorul critică dur sensurile atribuite termenului de seducţie date de-a lungul timpului. El lămureşte, spunănd că termenului seducţie i-au fost atribuite accepţiuni vulgare, cum ar fi „puterea seduce masele", „seducţia mediatică" sau „marii seducători". În capitolul dedicat crimei perfecte autorul ajunge la părerea că seducţia este crima perfectă, pentru că îl distruge pe celălalt. Crima perfectă distruge alteritatea, îl distruge pe celălat. Este domnia lui Acelaşi.
Ca şi Andrei Pleşu, Baudrillard este preocupat de obscenitate. El vorbeşte de pragul de toleranţă faţă de excesul de obscenitate, se întreabă ce trebuie să expunem, unde şi când, dacă totul trebuie spus. Adevărul însuşi are o parte obscenă, mai ales dacă acesta este obiectiv, însă uneori obscenitatea este insuportabilă, atunci când ea a devenit pe deplin publică. Obscenitatea, altfel spus totala vizibilitate a lucrurilor, este atât de insuportabilă, încât trebuie să-i aplicăm o strategie ironică pentru a putea supravieţui. Altfel, această transparenţă ar fi cu totul ucigătoare, conchide autorul cuvintelor de acces.
Dacă Francis Fukuyama când vorbea despre sârşitul istoriei şi ultimul om, se referea la societatea, lumea dinaintea tehnologizării, mecanizării, dacă Gianni Vattimo vede în lumea postmodernă, pe care are să o identifice apoi ca gândirea slabă, o nouă salvare, o nouă şansă, koiné, J. Baudrillard crede că societatea noastră se preocupă ca totul să meargă bine, ca fiecărei nevoi să-i corespundă o tehnologie. Totuşi acestei tehnologii autorul îi oferă şi un cadru axiologic: întreaga tehnologie se situează pe latura binelui tocmai din acest punct de vedere, acela al satisfacerii dorinţei generale, într-o stare de lucruri unificată. Cu toate acestea, el este convins, ca şi programatorii IT, că în sistem există viruşi, viruşi special creaţi şi programaţi, întocmai pentru a dezvolta tehnologia, întocmai pentru ca societatea să aibă un curs, o istorie. În acest sens, ca şi Michael Johnston, Baudrilard vorbeşte despre corupţie, care, pentru spiritul raţional, reprezintă un total discomfort. Nu ne împiedică să putem vorbi, aşa cum Nietzsche vorbea despre iluzia vitală a aparenţelor, despre o funcţie vitală a corupţiei în societate. Principiul ei fiind însă ilegitim, el nu poate fi oficializat şi deci nu poate opera decât în secret. Când spune acest lucru filosoful este convins că este un punct de vedere cinic, inadmisibil şi din punct de vedere moral, dar, în acelaşi timp, şi un fel de strategie fatală.
Putem conchide astfel că autorul francez urmăreşte îndeaproape evoluţia Haosului, adică a lumii în dezordine, generată de duelul existent între subiect şi obiect. Astăzi, ştiinţele noastre mărturisesc dispariţia strategică a obiectului pe ecranul virtualizării: obiectul a devenit insensibil. Totodată filosoful crede că, în fond, acesta este şi jocul pe care îl parcurge cultura, fie că vorbim de cea virtuală sau cea reală. Cred că toate acestea sunt, între noi fie vorba, de o imensă ironie: regula jocului este pe cale de a se schimba, şi nu mai suntem noi cei care o impunem. Este însuşi destinul unei culturi, cultura noastră. Alte culturi, ale metafizicii sunt, fără îndoială, mai puţin zdrucinate de această evoluţie, pentru că nu au avut ambiţia, exigenţa, fantasma de a poseda lumea, de a o analiza pentru a o lua în stăpânire. Tot el precizează, că omul este criminalul perfect al lumii în care trăieşte, el este generatorul de haos şi totodată el poate fi observatorul axiologis mundis, el este singurul vinovat sau responsabil de finalitatea sa, căci, în fond, spre sfârşit ne îndreptăm, fie că se are în vedere un sfârşit infinit, fie că se face referire la un sfârşit în termeni de iluzie, un sfârşit clonat. Ţinând seama că am avut pretenţia de a stăpâni ansamblul postulatelor, evident că sitemul nostru este cel care se îndreaptă spre catastrofă.(...) Părerea mea este că am depăşit deja punctul de ireversibilitate, că ne aflăm deja într-o formă exponenţială, nelimitată, în care totul se dezvoltă în vid, la nesfârşit, fără a putea fi surprins într-o dimensiune umană, în care se pierd în acelaşi timp şi memoria trecutului, şi proiecţia viitorului, şi posibilitatea de a integra acest viitor într-o acţiune prezentă. Ne-am afla deja într-o stare abstractă, descărnată, în care lucrurile continuă din simplă inerţie şi devin propriul lor simulacru, fără a li se putea pune capăt. Aceasta înseamnă, desigur, a le garanta o existenţă şi un fel de nemurire şi de eternitate – aceea a clonei, a unui univers-clonă, conchide Jean Baudrillard.

Dan Iordache, după uşa poeziei virtuale

Achtung maybe,
Scurt tratat de înmugurire
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009

Volumul de poeme, Achtung maybe, Scurt tratat de înmugurire, apărut recent la editura ieşeană Princeps Edit, pe care suceveanu Dan Iordache îl semnează, apare aşa, ca de după uşă, cum de altfel sugestiv mă anunţă şi grafica de pe copertă. Atent să nu şocheze prin brutalitate, atent cu încercările de deschideri ale lumii, Dan Iordache nu se ascunde după chei, ci pentru că deţine controlul metaforei şi jocului vizual, intră în iala uşii poeziei fără nici o rezervă. Şi, pe bună dreptate, atât prefaţatorul cărţii, N. Georgescu, cât şi editorul, poetul Daniel Corbu îl girează printre jucătorii din nisip drept poetul care îşi câştigă libertatea de a trage cu puşca.
Dacă, până nu demult, la poeţii generaţiei douămiiste căutam elemente care să şocheze prin conţinut şi formă, de această dată, Dan Iordache, ca un conştiincios vameş, mă anunţă că el este punctul din care desenul în ţărână nu mai este totuna cu muşcătura din cer. Poetul sucevean are în atenţie teme precum confesiunea, visul, moartea, iubirea, femeia, timpul şi iluzia, toate bine conturate în metaforă. În acest sens izbitor este poemul Evadare în care autorul are în vedere trecerea timpului. El poartă timpul în măduvă, scrie din umbra acestora cenuşa ce-i cade din ochi. Plânsul nu mai este unul lichid, aşa cum ne-au obişnuit majoritatea poeţilor să vedem acest tip de evadare a eului. Poetul este conştient de degradarea lumii în care trăieşte, motiv pentru care îşi construieşte mausoleul poetic ca fiind singurul loc de refugiu. Scrijelesc pereţii / cu timpul ascuţit ce pleacă / din mine / fără răspuns / aş scrie / cu umbra pe falduri promiţătoare / de vânt / cenuşa ce-mi cade din ochi / e roşie / din celula mea, / cerul e chipul tău gol. (Evadare)
Dan Iordache, deşi a debutat relativ recent, dacă am lua în calcul apariţia primei cărţi, putem spune că acest al doilea volum este dovadă maturităţii artistice. El dă în vileag dorinţele copilăreşti ale debutantului, nebunia facerii poeziei faimoase. Poetul sucevean este conştient că nu poezia poate fi faimoasă asemenea unei prostituate, de care să râdă asfaltul. El ştie că poezia nu poate fi un vis de-o vară, ci, că aceasta, dacă este în debut, va fi pentru toată viaţa în pântecul celui ce o poartă. Voiam / să fac poezia faimoasă / să râdă asfaltul / în seminţele serii, / voiam / să te aşez în poala / frunţii mele, / să ne oprim din respirat / deasupra nopţii, / voiam doar / să lumineze lumea, / să iubească poezia / adolescenţii. (Vis) Dan Iordache, poet prin excelenţă, asemenea scepticilor din vechea Grecie, se suspectează pe el însuşi, singuratic. Aş putea să cred că acest lucru denotă un alt element de maturitate poetică. Am crezut că poeţii / sunt singurii care şi-au lăsat / părul lung, lung, lung / ca o pleată de cometă / cu amintirea primei diviziuni / intrauterine, mereu / i-am suspectat de o relaţie / incestuoasă cu vântul, copacii, /stelele, marea şi în special cu / frumuseţea sânului mamei. (Iluzii)
În poezia lui Dan Iordache metafora are un loc aparte, ea este trecută din lumea realităţii în lumea virtuală. Chiar poetul preferă, aşa cum am precizat în deschiderea acestui articol, să fie sigur de ceea ce se află dincolo de lume, motiv pentru care pândeşte trecerea. Născut şi format mai mult în lumea tehnologiei, Dan Iordache se declară un generator de lume virtuală, acest lucru poziţionându-l pe un loc favorabil în peisajul poetic, asta deoarece, prin forţa pe care o dă metaforei, jocului de limbaj pe care îl foloseşte, cât şi întregului arsenal al aparatului confesional, participă la ceea ce el numeşte la cina noastră ochii dorm îngropaţi în plete. Moartea prezentă ca o divă în poemele tânărului sucevean este curtată cu eleganţă şi viclenie atât de poeţi, de femie, de copii, de lucruri, cât şi de bărbatul ce-şi calculează bătăile inimii să-i ajungă să se ridice de pe ringul de metastază a luminii.
În încheiere, mai spunem că, Dan Iordache, ca şi Ahile, poartă în talpă IUBIREA, în timp ce Iisus din plastic îmbrăţişează lumea asta nebună / cu o ură sfântă, ce aminteşte / de primul păcat. (Cum să fac)

Cecilia Ştefănescu: „Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.”

Paul Gorban în dialog cu prozatoarea Cecilia Ştefănescu

Paul Gorban: Spuneai intr-unul din interviurile tale, atunci cand vorbeai despre medii culturale, ca “nu mai poti fi reprezentata prin Cioran”. Intrebarea mea este: prin cine te reprezinti atunci cand esti in afara Romaniei? Stiu ca cele mai multe legaturi le ai cu francezii.

Cecilia Stefanescu: Primul răspuns, şi cel mai înţelept care-mi vine în minte e că mă reprezint prin mine. Cînd spuneam asta, mă refeream în primul rînd la lipsa unei politici culturale care, între timp, pare să se fi remediat. Pe vremea aceea, mă pregăteam, alături de alţi 11 autori români, să mergem în Franţa unde România era invitată specială în cadrul programului Les Belles Etrangeres. Mă refeream atunci la faptul că, în continuare, pentru publicul din afară România înseamnă în cel mai bun caz Brâncuşi, Cioran sau Ionesco. Numai că de atunci s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Ar fi fost frumos ca lumea să-i cunoască pe Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu.

P.G.: Observ ca, in actualul spatiu cultural romanesc, foarte multi, fie ca vorbim despre personalitati deja cunoscute, fie ca vorbim despre debutanti, aleg, atunci cand se gandesc la Europa, spatiul Francez. Are acesta si pentru tine o semnificatie speciala? Se simte de acolo altfel „sangele” literatilor, filosofilor sau politicienilor romani care au trecut si scris prin Franta?

C.S.: Nicidecum. Şi nu e o alegere, ci mai degrabă rodul unei întîmplări. Am studiat limba şi literatura franceză în facultate şi mă simt legată ombilical de această cultură, însă în realitate faptul că prima traducere a romanului meu de debut a fost în Franţa s-a datorat exclusiv deciziei editorului. Pe de altă parte, azi, din fericire nu mai există acel spaţiu privilegiat care să centralizeze vîrfurile culturale, cum a fost spaţiul francez la începutul secolului XX şi în alte perioade. Azi scriitori buni sau foarte buni se găsesc pretutindeni şi sînt traduşi în aproape toate limbile lumii.

P.G.: Daca ar fi sa vorbim despre un idealism literar, ca model, care crezi ca ar fi profilul acestuia? In fond, fiecare scriitor incearca sa propuna un model, sa iasa din „gasca” sau din generatia din care face parte, asa cum obisnuiesc universitarii sa spuna. Tu in ce generatie scrii? Te consideri, mai exact exponentul unei anume generatii literare? Daca am lua in calcul debutul, care este destul de recent, faci parte din ceea ce criticii numesc generatia douamiista.

C.S.: Am debutat în urmă cu şapte ani şi am mai publicat în volume colective încă din 1998. Deci, n-aş spune că e chiar un debut recent. În plus, habar nu am ce înseamnă generaţia douămiistă, cu atît mai puţin să fac parte din ea. În facultate am frecventat un grup literar format la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu. Eram acolo scriitori atît de diferiţi încît chiar termenul de grup pare acum forţat. Am fost un grup în măsura în care am fost şi am rămas şi azi buni prieteni. Mai cred că, de la generaţia '80 încoace, e foarte greu, dacă nu imposibil, să mai vorbim de aşa ceva în literatură.

P.G.: Cecilia Stefanescu este scritoare, in afara de aceasta, ea are si obsesii. Ce obsesii mai are?

C.S.: Nenumărate şi probabil deloc spectaculoase. Una dintre ele e bătrîneţea, pe care probabil o voi şi folosi în următoarea carte.

P.G.: Spuneai in timpul lansarii ultimei tale carti, Intrarea Soarelui, ce avut loc pe aleea Lapusneanu din Iasi, ca desi nu bei, nu te droghezi ca sa scrii, totusi muzica te inspira...

C.S.: Am spus mai exact că evit orice fel de euforizant. Inclusiv muzica. De fiecare dată cînd am scris ascultînd muzică, mi-au ieşit pagini exaltate, numai bune de aruncat la gunoi. Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.

P.G.: Cei mai multi dintre prozatorii contemporani apeleaza, asa cum o faceau scriitorii americani la inceputul secolului XX, la biografismul intim, confesional. Am observat in proza ta multa imagine, mult vizualism, multa, chiar multa poezie, daca imi dai voie sa spun asa, si multa „confesiune”. Unii care nu sunt familiarizati cu acest tip de literatura ar putea confunda usor autoarea cu personajele.

C.S.: Ceea ce spui e ciudat, tocmai pentru că în proza mea nu e mai deloc confesiune. Nu fac şi nu am făcut autoficţiune, nu pentru că aş dispreţui acest tip de literatură, ci pentru că m-am simţit mai confortabil încercînd să creez o lume nouă şi o viaţă diferită de tot ce am trăit şi aş fi putut trăi eu. În asta constă şi frumuseţea scrisului pentru mine, că mă ajută să evadez din propria mea existenţă, din ce în ce mai determinată, şi să cotrobăi în capul unor oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut.

P.G.: Romanul “Legaturi bolnavicioase”, aparut daca nu ma insel prima data la Paralela 45, pe urma la Polirom a avut succes, mai mult, a fost ecranizat. Ai fost la filmari, pe platou?

C.S.: Am participat şi la filmări şi, în plus, Tudor Giurgiu, regizorul filmului, a fost atît de drăguţ încît m-a chemat şi înainte, la casting, şi după, pe parcursul montajului.

P.G.: Cum se impaca arta cinematografica cu cea a prozei? Nu e un pariu pentru un prozator sa isi vada pe viu fantasmele, fanteziile, credintele prozaice?

C.S.: Sînt două arte complet autonome, deşi, aparent, le-ai putea vedea înrudindu-se prin scenariu, care pentru mulţi pare un fel de proză. Ei, bine, nu e proză şi nu are nimic din caracteristicile literaturii. E altceva şi îmi plac amîndouă în parte tocmai prin ceea ce le diferenţiază. Pentru un prozator, în schimb, a-şi vedea ficţiunea transpusă explicit pe ecran poate fi o experienţă bună cu condiţia să-şi facă el propriul film. Altfel, va rămîne cu mici frustrări.

P.G.: Fiecare scriitor, incearca la un moment dat sa abordeze fenomene culturale sau sociale. Au fost voci care vorbeau desprea „Legaturi bolnavicioase” ca despre un roman gay. Ai scris povestea de dragoste a unor prietene, practic ai dat, mai exact in vileag, ascunzişurile „legaturilor bolnavicoase”. Este in spatele acestui subiect, o persoana excentrica, autoarea, s-ar intreba unii cititori?

C.S.: În spatele poveştii mele putea fi şi un om cu două capete, e mai puţin importantă persoana. Voi răspunde totuşi că în spatele numelui meu se ascunde probabil una dintre cele mai banale existenţe, adică a unui om care are o relaţie veche de 10 ani şi un copil de 9 luni. Repet, însă, eu nu am scris despre o relaţie homoerotică, ci despre un personaj foarte tînăr care încearcă să-şi găsească o identitate la începutul anilor '90 în Bucureşti.

P.G.: Intrarea Soarelui este al doilea roman al tau. Cum este primit? Care sunt reactile criticilor? Si in acest roman, de altfel, ca si in primul, abordezi o tema TABU…. Romanul este o poveste despre cele dintâi experienţe erotice a doi copii.

C.S.: Te contrazic. Romanul este în fapt rescrierea unei poveşti vechi de mai bine de nouă secole, şi anume povestea lui Tristan şi a Isoldei. Tema tabu la care te referi nu poate fi, în această carte, decît adulterul, însă cum cred că de multă vreme adulterul nu mai e un tabu, eu aş spune că romanul meu este o frumoasă şi tristă poveste de dragoste.

P.G.: Ce autori, ce carti, ce oameni te inspira? La Iasi ai vazut, Nicolae Cretu a gasit asemanari cu Eliade, chiar si cu Hortensia P. Bengescu. Eu nu cred asta. Am dreptate?

C.S.: Cu Eliade cred că e o falsă impresie, probabil venind de la o descriere specifică a Bucureştiului şi de la suprapunerea a două planuri temporale, procedeu care pare să trimită la proza lui fantastică. Cu Hortensia în schimb lucrurile stau diferit. De cînd am citit prozele ei, mai precis din facultate, am devenit o mare admiratoare. E o autoare care nu s-a bucurat de o primire foarte călduroasă şi care cred că are încă o receptare care nu se ridică al nivelul literaturii pe care a scris-o.

P.G.: Cum comentezi faptul ca tot mai des autorii apeleaza la proza si poezia pornografica? Sa facem totodata, pentru cititori, distinctia intre literatura erotica si cea pornografica. Ce le diferentiaza?

C.S.: Talentul. Nimic altceva. Pe de altă parte, e greu să spui despre proza lui Miller că este erotică, fiindcă pare un cuvînt prea moale pentru ce face el, la fel şi în cazul lui Bukowski. Cred că sînt autori care merg cu limbajul licenţios pînă la capăt, pînă acolo unde cuvintele acelea sînt complet denudate de sens.

P.G.: Spuneai intr-un alt interviu, ca dragostea, in literatura romana, este o tema frivola… ce ai vrut sa spui? Dan Sociu, scriitor din generatia ta, in primul lui roman, Urbancolia (un roman, de altfel, biografic), are un fragment in care spune ca despre iubire, copiilor nostri, parintii le vorbesc foarte putin...

C.S.: Mai exact spuneam că dragostea poate părea o temă frivolă într-o literatură care încă încearcă să-şi găsească un loc mai vizibil în contextul celorlalte culturi. Pentru mine, dragostea a fost o temă ca oricare alta. Ce m-a interesat era să spun povestea celor două personaje, care conţine nu numai dragostea unuia faţă de celălalt, dar probabil conţine şi dragostea mea faţă de Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi care este scena întîmplărilor din carte.

P.G.: Si o ultima intrebare: Unde o vedem pe Cecilia Stefanescu la urmatoarea carte, in ce poveste?

C.S.: Înr-o poveste morbidă, neagră. În Intrarea Soarelui apare cadavrul unei femei pe care l-am folosit în răspăr cu teoria lui Hitchcock: arată o puşcă în primele minute dintr-un film şi ştii că ea va fi folosită spre final. Eu m-am gîndit să folosesc cadavrul abia în cea de-a treia carte, care va fi despre moarte şi bătrîneţe.

Iasi 21 mai 2009, pentru Revista Feed Back

Primul Salon de Benzi Desenate, la Iasi

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

Mulţimea de paşi şi mulţimea de trupuri ale lui Virgil Costiuc

Virgil COSTIUC
Tăcerea semnelor
Princeps Edit, Iaşi, 2009

Poetul, în anumite ipostaze, poate fi chirurg, poate fi reporter, poate fi fotbalist, poate fi o secvenţă matinală, însă de cele mai multe ori el este un semn. Aşa ni se arată şi poetul Virgil Costiuc, în volumul de versuri Tăcerea semnelor, apărut anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit. În chipul lui, cu bucuriile lui, în spitalul lui, gălăţeanul operează în tăcere cu versuri, semnele lumii în care trăieşte. Deşi, cei mai mulţi dintre cititori vor putea descoperi, mai curând, un bun povestitor, totuşi, în această carte Virgil Costiuc, matinal îşi desface sufletul şi invită să-i fii martorul schimbărilor de nuanţă a interiorului. El este, aşa cum am precizat, un bun povestitor, dar în acelaşi timp, el este poetul prin care trec oasele / celor din pământ / ca nişte hornuri / prin care respiră / vorbesc / pun de-o răscoală / vor să-i răstoarne / pe cei din afară.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.

Florin Caragiu şi catacombele postmodenităţii

Florin Caragiu, « Catacombe. Aici totul e viu » Ed Vinea, Bucureşti, 2008


Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.
Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.
Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.
Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.
Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

Ziua internationala a romilor a fost sarbatorita si la Iasi

Rromii din România au sarbatorit miercuri, 8 aprilie, alaturi de cei din restul lumii, Ziua Internationala a Romilor, moment marcat si la Iasi, printr-o serie de evenimente. Astfel in jurul orei 14 acestia au imbracat bulevardele iesene cu traditionalele costume invitindu-i pe trecatori sa fie martorii "Paradei costumelor traditionale". Ajunsi pe bulevardul Copou, artistii rromi au poposit timp de aproape doua ore in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii iesene Al. I. Cuza unde si-au argumentat portul cu ajutorul imaginilor vernisajului de fotografie "Scene din viata rromilor". Mai mult, pentru a arata ca portul si traditia lor sunt motive in plus pentru a simti ritmurile Satrei, liderii spirituali ai comunitatii rrome din Iasi au oferit pe scena Casei de cultura a Studentilor un spectacol de muzica, dans si poezie rroma, asa cum numai pasul tigancii il poate oferi. Pe scena, care devenise la un moment dat neincapatoare, si-au dat concursul zeci de formatii si ansambluri scolare, renumita trupa de dans si port rroma "Gipsy Eye", dar si vestitul ansamblu folcloric, "Taraful de la 10 prajini". Evenimentul a fost organizat de Asociatia "Gipsy Eye" in parteneriat cu Asociatia Romanitin, Consiliul Judetean Iasi si Primaria Municipiului Iasi.

Presedintele Asociatiei „Gipsy Eye”, Ionut Stan
Asculta mai multe audio Evenimente »

Studentii basarabeni protezteaza impotriva fraudarii alegerilor parlamentare

In aceatsa dimineata, in jurul orei 10 si 30 de minute un grup de aproape 150 de studenti si elevi basarabeni veniti din toate orasele Romaniei au pornit spre vama Sculeni, din fata Palatului Culturii din Iasi. Acestia au incercat si in cursul zilei de ieri sa treaca frontira si sa ajunga spre Chisinau pentru a se solidariza cu fratii de peste Prut la protestul din Piata Marii Adunari, insa granigeri nu le-au dat acceptul de trecere. Cei mai multi dintre protestatri sunt nemultumiri de rezultatele obtinute in urma alegerilor parlamentare, ce au avut loc duminica trecuta, unde majoritar a iesit Partidul Comunist. Protestatarii cred ca alegerile au fost fraudate, motiv pentru care cer alegeri anticipate. Mai mult, in semn de pace, tinerii basarabeni care au plecat innaceasta dimineata spre vama Sculeni au luat cu ei buchete de flori pentru a le oferi granicerilor.

Dan Caranfil
Asculta mai multe audio Evenimente »