"Cuvintele de acces " ale lui Jean BAUDRILLARD

Cuvinte de acces
Jean BAUDRILLARD
Editura ART, Bucureşti, 2008

Într-o lume a cărei istorii pare să fi ajuns la final, într-o lume în care se trăieşte mai mult în virtual decât în real, într-o lume în care valoarea a căpătat un sens deconstructiv, într-o lume în care seducţia ucide „perfect" ideile, moralistul Jean Baudrillard caută „parola", „cuvintul de acces" al postmodernităţii, tocmai pentru a oferi, fără îndoială, ca printr-o magie de marketing, un răspuns contemporanilor cu privire la întrebarea: mai suntem morali într-o lume a maşinăriilor, a tehnologiei?
Ca şi Theodor Adorno, Baudrillard se dovedeşte a fi un moralist, poate ultimul, aşa cum are să ne anunţe din prefaţa cărţii Bogdan Ghiu, asta pentru că în celele aproape 100 de pagini Baudrillard reuşeşte să configureze în forma de spirală scheletul lumii în care trăieşte. Mai mult, autorul are în vedere cîteva obsesii, teme bine alese şi argumentate. Printre acestea amintesc: tema Morţii, a Universului, a Timpului, a Cuvântului, a Obiectului, a Valorii, a Haosului şi chiar tema Schimbului simbolic.
Pentru filosoful francez, preocupat de interiorul lucrurilor, cuvintele sunt purtătoare, generatoare de idei, şi nu ivers. Ca şi G. Deleuze, Baudrillard este interesat de jocul de limbaj. El este de părere că în temporalitatea cuvintelor, există un joc aproape poetic al morţii şi al renaşterii: metaforizările succesive fac ca o idee să devină ceva mai mult şi altceva decât este ea însăşi – o „formă de gândire". Căci limbajul gândeşte, ne gândeşte şi gândeşte pentru noi cel puţin tot atât cât şi noi gândim prin intermediul său.
Obiectul este „parola" sau „cuvântul de acces" pe care Baudrillard ţi-l oferă încă din primele pagini, pentru a avea acces în sistemul de semne, o faună creată de gândire şi limbaj. Ceea ce-l interesează cu adevărat pe autor la acestă problemă este rolul obiectului în relaţia cu subiectul, rol analizat de psihanaliză, de analiza marxistă a producţiei şi mai ales de analiza lingvistică. Nu există o Mântuire a obiectului, undeva rămâne întotdeauna un „rest", pe care subiectul nu poate să pună stăpânire, pe care el crede că îl atenuează prin profunzime, prin aglomerare, dar care nu conduce decât la o multiplicare a obstacolelor în calea relaţiei. Noi comunicăm prin intermediul obiectelor, apoi proliferarea blochează această comunicare, este de părere Baudrillard, motiv pentru care el va încerca să discute despre rolul dramatic pe care îl are obiectul.
O analiză destul de provocatoare, autorul o aplică termenului de seducţie din capitolul Seducţia, care pentru filosof se opune radical universului producţiei. Pentru autor, seducţia constituie acea formă reversibilă prin care ambele sexe fiziologice îşi joacă identitatea, se pun în joc. Omul trăieşte înt-o lume plină de seducţie, el este aproape sedus de orice, însă importante în acest sens sunt mizele puse în joc. Dacă, aşa cum se vede, la Baudrillard seducţia nu are ca miză dorinţa, cât este un joc cu eceasta, ea are totuşi un efect pervers, fatal şi riscant pentru unul dintre subiecţii aflaţi în relaţia seducţiei. Seducţia este un joc mult mai fatal şi mult mai riscant, care nu se opune câtuşi de puţin plăcerii, dar care, dimpotrivă, este altceva decât juistarea. Seducţia este o sfidare, o formă care întotdeauna caută să deregleze pe cineva din punctul de vedere al identităţii sale, al sensului pe care cineva îl poate căpăta pentru sine însuşi, conchide Baudrillard. Autorul critică dur sensurile atribuite termenului de seducţie date de-a lungul timpului. El lămureşte, spunănd că termenului seducţie i-au fost atribuite accepţiuni vulgare, cum ar fi „puterea seduce masele", „seducţia mediatică" sau „marii seducători". În capitolul dedicat crimei perfecte autorul ajunge la părerea că seducţia este crima perfectă, pentru că îl distruge pe celălalt. Crima perfectă distruge alteritatea, îl distruge pe celălat. Este domnia lui Acelaşi.
Ca şi Andrei Pleşu, Baudrillard este preocupat de obscenitate. El vorbeşte de pragul de toleranţă faţă de excesul de obscenitate, se întreabă ce trebuie să expunem, unde şi când, dacă totul trebuie spus. Adevărul însuşi are o parte obscenă, mai ales dacă acesta este obiectiv, însă uneori obscenitatea este insuportabilă, atunci când ea a devenit pe deplin publică. Obscenitatea, altfel spus totala vizibilitate a lucrurilor, este atât de insuportabilă, încât trebuie să-i aplicăm o strategie ironică pentru a putea supravieţui. Altfel, această transparenţă ar fi cu totul ucigătoare, conchide autorul cuvintelor de acces.
Dacă Francis Fukuyama când vorbea despre sârşitul istoriei şi ultimul om, se referea la societatea, lumea dinaintea tehnologizării, mecanizării, dacă Gianni Vattimo vede în lumea postmodernă, pe care are să o identifice apoi ca gândirea slabă, o nouă salvare, o nouă şansă, koiné, J. Baudrillard crede că societatea noastră se preocupă ca totul să meargă bine, ca fiecărei nevoi să-i corespundă o tehnologie. Totuşi acestei tehnologii autorul îi oferă şi un cadru axiologic: întreaga tehnologie se situează pe latura binelui tocmai din acest punct de vedere, acela al satisfacerii dorinţei generale, într-o stare de lucruri unificată. Cu toate acestea, el este convins, ca şi programatorii IT, că în sistem există viruşi, viruşi special creaţi şi programaţi, întocmai pentru a dezvolta tehnologia, întocmai pentru ca societatea să aibă un curs, o istorie. În acest sens, ca şi Michael Johnston, Baudrilard vorbeşte despre corupţie, care, pentru spiritul raţional, reprezintă un total discomfort. Nu ne împiedică să putem vorbi, aşa cum Nietzsche vorbea despre iluzia vitală a aparenţelor, despre o funcţie vitală a corupţiei în societate. Principiul ei fiind însă ilegitim, el nu poate fi oficializat şi deci nu poate opera decât în secret. Când spune acest lucru filosoful este convins că este un punct de vedere cinic, inadmisibil şi din punct de vedere moral, dar, în acelaşi timp, şi un fel de strategie fatală.
Putem conchide astfel că autorul francez urmăreşte îndeaproape evoluţia Haosului, adică a lumii în dezordine, generată de duelul existent între subiect şi obiect. Astăzi, ştiinţele noastre mărturisesc dispariţia strategică a obiectului pe ecranul virtualizării: obiectul a devenit insensibil. Totodată filosoful crede că, în fond, acesta este şi jocul pe care îl parcurge cultura, fie că vorbim de cea virtuală sau cea reală. Cred că toate acestea sunt, între noi fie vorba, de o imensă ironie: regula jocului este pe cale de a se schimba, şi nu mai suntem noi cei care o impunem. Este însuşi destinul unei culturi, cultura noastră. Alte culturi, ale metafizicii sunt, fără îndoială, mai puţin zdrucinate de această evoluţie, pentru că nu au avut ambiţia, exigenţa, fantasma de a poseda lumea, de a o analiza pentru a o lua în stăpânire. Tot el precizează, că omul este criminalul perfect al lumii în care trăieşte, el este generatorul de haos şi totodată el poate fi observatorul axiologis mundis, el este singurul vinovat sau responsabil de finalitatea sa, căci, în fond, spre sfârşit ne îndreptăm, fie că se are în vedere un sfârşit infinit, fie că se face referire la un sfârşit în termeni de iluzie, un sfârşit clonat. Ţinând seama că am avut pretenţia de a stăpâni ansamblul postulatelor, evident că sitemul nostru este cel care se îndreaptă spre catastrofă.(...) Părerea mea este că am depăşit deja punctul de ireversibilitate, că ne aflăm deja într-o formă exponenţială, nelimitată, în care totul se dezvoltă în vid, la nesfârşit, fără a putea fi surprins într-o dimensiune umană, în care se pierd în acelaşi timp şi memoria trecutului, şi proiecţia viitorului, şi posibilitatea de a integra acest viitor într-o acţiune prezentă. Ne-am afla deja într-o stare abstractă, descărnată, în care lucrurile continuă din simplă inerţie şi devin propriul lor simulacru, fără a li se putea pune capăt. Aceasta înseamnă, desigur, a le garanta o existenţă şi un fel de nemurire şi de eternitate – aceea a clonei, a unui univers-clonă, conchide Jean Baudrillard.

Dan Iordache, după uşa poeziei virtuale

Achtung maybe,
Scurt tratat de înmugurire
Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009

Volumul de poeme, Achtung maybe, Scurt tratat de înmugurire, apărut recent la editura ieşeană Princeps Edit, pe care suceveanu Dan Iordache îl semnează, apare aşa, ca de după uşă, cum de altfel sugestiv mă anunţă şi grafica de pe copertă. Atent să nu şocheze prin brutalitate, atent cu încercările de deschideri ale lumii, Dan Iordache nu se ascunde după chei, ci pentru că deţine controlul metaforei şi jocului vizual, intră în iala uşii poeziei fără nici o rezervă. Şi, pe bună dreptate, atât prefaţatorul cărţii, N. Georgescu, cât şi editorul, poetul Daniel Corbu îl girează printre jucătorii din nisip drept poetul care îşi câştigă libertatea de a trage cu puşca.
Dacă, până nu demult, la poeţii generaţiei douămiiste căutam elemente care să şocheze prin conţinut şi formă, de această dată, Dan Iordache, ca un conştiincios vameş, mă anunţă că el este punctul din care desenul în ţărână nu mai este totuna cu muşcătura din cer. Poetul sucevean are în atenţie teme precum confesiunea, visul, moartea, iubirea, femeia, timpul şi iluzia, toate bine conturate în metaforă. În acest sens izbitor este poemul Evadare în care autorul are în vedere trecerea timpului. El poartă timpul în măduvă, scrie din umbra acestora cenuşa ce-i cade din ochi. Plânsul nu mai este unul lichid, aşa cum ne-au obişnuit majoritatea poeţilor să vedem acest tip de evadare a eului. Poetul este conştient de degradarea lumii în care trăieşte, motiv pentru care îşi construieşte mausoleul poetic ca fiind singurul loc de refugiu. Scrijelesc pereţii / cu timpul ascuţit ce pleacă / din mine / fără răspuns / aş scrie / cu umbra pe falduri promiţătoare / de vânt / cenuşa ce-mi cade din ochi / e roşie / din celula mea, / cerul e chipul tău gol. (Evadare)
Dan Iordache, deşi a debutat relativ recent, dacă am lua în calcul apariţia primei cărţi, putem spune că acest al doilea volum este dovadă maturităţii artistice. El dă în vileag dorinţele copilăreşti ale debutantului, nebunia facerii poeziei faimoase. Poetul sucevean este conştient că nu poezia poate fi faimoasă asemenea unei prostituate, de care să râdă asfaltul. El ştie că poezia nu poate fi un vis de-o vară, ci, că aceasta, dacă este în debut, va fi pentru toată viaţa în pântecul celui ce o poartă. Voiam / să fac poezia faimoasă / să râdă asfaltul / în seminţele serii, / voiam / să te aşez în poala / frunţii mele, / să ne oprim din respirat / deasupra nopţii, / voiam doar / să lumineze lumea, / să iubească poezia / adolescenţii. (Vis) Dan Iordache, poet prin excelenţă, asemenea scepticilor din vechea Grecie, se suspectează pe el însuşi, singuratic. Aş putea să cred că acest lucru denotă un alt element de maturitate poetică. Am crezut că poeţii / sunt singurii care şi-au lăsat / părul lung, lung, lung / ca o pleată de cometă / cu amintirea primei diviziuni / intrauterine, mereu / i-am suspectat de o relaţie / incestuoasă cu vântul, copacii, /stelele, marea şi în special cu / frumuseţea sânului mamei. (Iluzii)
În poezia lui Dan Iordache metafora are un loc aparte, ea este trecută din lumea realităţii în lumea virtuală. Chiar poetul preferă, aşa cum am precizat în deschiderea acestui articol, să fie sigur de ceea ce se află dincolo de lume, motiv pentru care pândeşte trecerea. Născut şi format mai mult în lumea tehnologiei, Dan Iordache se declară un generator de lume virtuală, acest lucru poziţionându-l pe un loc favorabil în peisajul poetic, asta deoarece, prin forţa pe care o dă metaforei, jocului de limbaj pe care îl foloseşte, cât şi întregului arsenal al aparatului confesional, participă la ceea ce el numeşte la cina noastră ochii dorm îngropaţi în plete. Moartea prezentă ca o divă în poemele tânărului sucevean este curtată cu eleganţă şi viclenie atât de poeţi, de femie, de copii, de lucruri, cât şi de bărbatul ce-şi calculează bătăile inimii să-i ajungă să se ridice de pe ringul de metastază a luminii.
În încheiere, mai spunem că, Dan Iordache, ca şi Ahile, poartă în talpă IUBIREA, în timp ce Iisus din plastic îmbrăţişează lumea asta nebună / cu o ură sfântă, ce aminteşte / de primul păcat. (Cum să fac)

Cecilia Ştefănescu: „Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.”

Paul Gorban în dialog cu prozatoarea Cecilia Ştefănescu

Paul Gorban: Spuneai intr-unul din interviurile tale, atunci cand vorbeai despre medii culturale, ca “nu mai poti fi reprezentata prin Cioran”. Intrebarea mea este: prin cine te reprezinti atunci cand esti in afara Romaniei? Stiu ca cele mai multe legaturi le ai cu francezii.

Cecilia Stefanescu: Primul răspuns, şi cel mai înţelept care-mi vine în minte e că mă reprezint prin mine. Cînd spuneam asta, mă refeream în primul rînd la lipsa unei politici culturale care, între timp, pare să se fi remediat. Pe vremea aceea, mă pregăteam, alături de alţi 11 autori români, să mergem în Franţa unde România era invitată specială în cadrul programului Les Belles Etrangeres. Mă refeream atunci la faptul că, în continuare, pentru publicul din afară România înseamnă în cel mai bun caz Brâncuşi, Cioran sau Ionesco. Numai că de atunci s-au mai întîmplat şi alte lucruri. Ar fi fost frumos ca lumea să-i cunoască pe Mircea Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Leonid Dimov, Radu Petrescu.

P.G.: Observ ca, in actualul spatiu cultural romanesc, foarte multi, fie ca vorbim despre personalitati deja cunoscute, fie ca vorbim despre debutanti, aleg, atunci cand se gandesc la Europa, spatiul Francez. Are acesta si pentru tine o semnificatie speciala? Se simte de acolo altfel „sangele” literatilor, filosofilor sau politicienilor romani care au trecut si scris prin Franta?

C.S.: Nicidecum. Şi nu e o alegere, ci mai degrabă rodul unei întîmplări. Am studiat limba şi literatura franceză în facultate şi mă simt legată ombilical de această cultură, însă în realitate faptul că prima traducere a romanului meu de debut a fost în Franţa s-a datorat exclusiv deciziei editorului. Pe de altă parte, azi, din fericire nu mai există acel spaţiu privilegiat care să centralizeze vîrfurile culturale, cum a fost spaţiul francez la începutul secolului XX şi în alte perioade. Azi scriitori buni sau foarte buni se găsesc pretutindeni şi sînt traduşi în aproape toate limbile lumii.

P.G.: Daca ar fi sa vorbim despre un idealism literar, ca model, care crezi ca ar fi profilul acestuia? In fond, fiecare scriitor incearca sa propuna un model, sa iasa din „gasca” sau din generatia din care face parte, asa cum obisnuiesc universitarii sa spuna. Tu in ce generatie scrii? Te consideri, mai exact exponentul unei anume generatii literare? Daca am lua in calcul debutul, care este destul de recent, faci parte din ceea ce criticii numesc generatia douamiista.

C.S.: Am debutat în urmă cu şapte ani şi am mai publicat în volume colective încă din 1998. Deci, n-aş spune că e chiar un debut recent. În plus, habar nu am ce înseamnă generaţia douămiistă, cu atît mai puţin să fac parte din ea. În facultate am frecventat un grup literar format la cenaclul condus de Mircea Cărtărescu. Eram acolo scriitori atît de diferiţi încît chiar termenul de grup pare acum forţat. Am fost un grup în măsura în care am fost şi am rămas şi azi buni prieteni. Mai cred că, de la generaţia '80 încoace, e foarte greu, dacă nu imposibil, să mai vorbim de aşa ceva în literatură.

P.G.: Cecilia Stefanescu este scritoare, in afara de aceasta, ea are si obsesii. Ce obsesii mai are?

C.S.: Nenumărate şi probabil deloc spectaculoase. Una dintre ele e bătrîneţea, pe care probabil o voi şi folosi în următoarea carte.

P.G.: Spuneai in timpul lansarii ultimei tale carti, Intrarea Soarelui, ce avut loc pe aleea Lapusneanu din Iasi, ca desi nu bei, nu te droghezi ca sa scrii, totusi muzica te inspira...

C.S.: Am spus mai exact că evit orice fel de euforizant. Inclusiv muzica. De fiecare dată cînd am scris ascultînd muzică, mi-au ieşit pagini exaltate, numai bune de aruncat la gunoi. Sînt un scriitor cerebral, mai degrabă diurn, mai mult apolinic.

P.G.: Cei mai multi dintre prozatorii contemporani apeleaza, asa cum o faceau scriitorii americani la inceputul secolului XX, la biografismul intim, confesional. Am observat in proza ta multa imagine, mult vizualism, multa, chiar multa poezie, daca imi dai voie sa spun asa, si multa „confesiune”. Unii care nu sunt familiarizati cu acest tip de literatura ar putea confunda usor autoarea cu personajele.

C.S.: Ceea ce spui e ciudat, tocmai pentru că în proza mea nu e mai deloc confesiune. Nu fac şi nu am făcut autoficţiune, nu pentru că aş dispreţui acest tip de literatură, ci pentru că m-am simţit mai confortabil încercînd să creez o lume nouă şi o viaţă diferită de tot ce am trăit şi aş fi putut trăi eu. În asta constă şi frumuseţea scrisului pentru mine, că mă ajută să evadez din propria mea existenţă, din ce în ce mai determinată, şi să cotrobăi în capul unor oameni pe care altfel nu i-aş fi cunoscut.

P.G.: Romanul “Legaturi bolnavicioase”, aparut daca nu ma insel prima data la Paralela 45, pe urma la Polirom a avut succes, mai mult, a fost ecranizat. Ai fost la filmari, pe platou?

C.S.: Am participat şi la filmări şi, în plus, Tudor Giurgiu, regizorul filmului, a fost atît de drăguţ încît m-a chemat şi înainte, la casting, şi după, pe parcursul montajului.

P.G.: Cum se impaca arta cinematografica cu cea a prozei? Nu e un pariu pentru un prozator sa isi vada pe viu fantasmele, fanteziile, credintele prozaice?

C.S.: Sînt două arte complet autonome, deşi, aparent, le-ai putea vedea înrudindu-se prin scenariu, care pentru mulţi pare un fel de proză. Ei, bine, nu e proză şi nu are nimic din caracteristicile literaturii. E altceva şi îmi plac amîndouă în parte tocmai prin ceea ce le diferenţiază. Pentru un prozator, în schimb, a-şi vedea ficţiunea transpusă explicit pe ecran poate fi o experienţă bună cu condiţia să-şi facă el propriul film. Altfel, va rămîne cu mici frustrări.

P.G.: Fiecare scriitor, incearca la un moment dat sa abordeze fenomene culturale sau sociale. Au fost voci care vorbeau desprea „Legaturi bolnavicioase” ca despre un roman gay. Ai scris povestea de dragoste a unor prietene, practic ai dat, mai exact in vileag, ascunzişurile „legaturilor bolnavicoase”. Este in spatele acestui subiect, o persoana excentrica, autoarea, s-ar intreba unii cititori?

C.S.: În spatele poveştii mele putea fi şi un om cu două capete, e mai puţin importantă persoana. Voi răspunde totuşi că în spatele numelui meu se ascunde probabil una dintre cele mai banale existenţe, adică a unui om care are o relaţie veche de 10 ani şi un copil de 9 luni. Repet, însă, eu nu am scris despre o relaţie homoerotică, ci despre un personaj foarte tînăr care încearcă să-şi găsească o identitate la începutul anilor '90 în Bucureşti.

P.G.: Intrarea Soarelui este al doilea roman al tau. Cum este primit? Care sunt reactile criticilor? Si in acest roman, de altfel, ca si in primul, abordezi o tema TABU…. Romanul este o poveste despre cele dintâi experienţe erotice a doi copii.

C.S.: Te contrazic. Romanul este în fapt rescrierea unei poveşti vechi de mai bine de nouă secole, şi anume povestea lui Tristan şi a Isoldei. Tema tabu la care te referi nu poate fi, în această carte, decît adulterul, însă cum cred că de multă vreme adulterul nu mai e un tabu, eu aş spune că romanul meu este o frumoasă şi tristă poveste de dragoste.

P.G.: Ce autori, ce carti, ce oameni te inspira? La Iasi ai vazut, Nicolae Cretu a gasit asemanari cu Eliade, chiar si cu Hortensia P. Bengescu. Eu nu cred asta. Am dreptate?

C.S.: Cu Eliade cred că e o falsă impresie, probabil venind de la o descriere specifică a Bucureştiului şi de la suprapunerea a două planuri temporale, procedeu care pare să trimită la proza lui fantastică. Cu Hortensia în schimb lucrurile stau diferit. De cînd am citit prozele ei, mai precis din facultate, am devenit o mare admiratoare. E o autoare care nu s-a bucurat de o primire foarte călduroasă şi care cred că are încă o receptare care nu se ridică al nivelul literaturii pe care a scris-o.

P.G.: Cum comentezi faptul ca tot mai des autorii apeleaza la proza si poezia pornografica? Sa facem totodata, pentru cititori, distinctia intre literatura erotica si cea pornografica. Ce le diferentiaza?

C.S.: Talentul. Nimic altceva. Pe de altă parte, e greu să spui despre proza lui Miller că este erotică, fiindcă pare un cuvînt prea moale pentru ce face el, la fel şi în cazul lui Bukowski. Cred că sînt autori care merg cu limbajul licenţios pînă la capăt, pînă acolo unde cuvintele acelea sînt complet denudate de sens.

P.G.: Spuneai intr-un alt interviu, ca dragostea, in literatura romana, este o tema frivola… ce ai vrut sa spui? Dan Sociu, scriitor din generatia ta, in primul lui roman, Urbancolia (un roman, de altfel, biografic), are un fragment in care spune ca despre iubire, copiilor nostri, parintii le vorbesc foarte putin...

C.S.: Mai exact spuneam că dragostea poate părea o temă frivolă într-o literatură care încă încearcă să-şi găsească un loc mai vizibil în contextul celorlalte culturi. Pentru mine, dragostea a fost o temă ca oricare alta. Ce m-a interesat era să spun povestea celor două personaje, care conţine nu numai dragostea unuia faţă de celălalt, dar probabil conţine şi dragostea mea faţă de Bucureşti, oraşul în care m-am născut şi care este scena întîmplărilor din carte.

P.G.: Si o ultima intrebare: Unde o vedem pe Cecilia Stefanescu la urmatoarea carte, in ce poveste?

C.S.: Înr-o poveste morbidă, neagră. În Intrarea Soarelui apare cadavrul unei femei pe care l-am folosit în răspăr cu teoria lui Hitchcock: arată o puşcă în primele minute dintr-un film şi ştii că ea va fi folosită spre final. Eu m-am gîndit să folosesc cadavrul abia în cea de-a treia carte, care va fi despre moarte şi bătrîneţe.

Iasi 21 mai 2009, pentru Revista Feed Back

Primul Salon de Benzi Desenate, la Iasi

Tonomatul de cadavre

Aşteptam să vină tramvaiul 1. În faţa universităţii o gaşcă de meduze îmbrăcate sumar îmi făceau cu ochiul. Era cald şi transpiram ca un cal de munte. Niciun taxi în parcare, doar maşinile universitarilor parcate anapoda. Parcă stăteau la bronzat aşa cum stau fetele aruncate nud pe nisipul de la Purcica. Luceau, iar pe capotele lor clădirea universităţii părea o fantomă sau un cadavru în descompunere. Aş fi vrut să merg la primul chioşc să îmi cumpăr o sticlă de cola, ca să mă răcoresc, dar mă temeam că pierd tramvaiul care se vedea acum câtuşi în orizont. Îmi făceam evantai cu ziarul şi aruncam literele peste frunte ca şi cum m-aş fi stropit cu picături de apă. Eram cel puţin douăzeci de persoane în staţie. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu barbişon şi un baston de argint a spart liniştea virgină înjurând în stânga şi în dreapta primarul. Îl făcea vinovat pentru că nu pusese măcar un loc de adăpost de ploaie şi de soare pentru călători. Asfaltul arăta ca un pardesiu deschis şi plin de muşte. Dacă te apropiai de el îi simţeai mirosul. În ziua aceea mi se părea că el respiră. Tocurile ascuţite de la pantofii damelor îl străpungeau adânc şi îi lăsau cicatrice pe care doar ploaia dacă venea avea să le acopere cu nisipul adus din deal. Şinele de tramvai scârţâiau şi pocneau ca un bici, sau ca o tigaie pe aragaz. Când treceai strada trebuia să fii atent să nu le calci, altfel tălpile de la pantofi rămâneau sudate ca gumele de mestecat.
Trebuia să ajung la Spitalul Sfântul Spiridon. Prietenul meu Lazăr prezenta un program de combatere şi prevenirea tuberculozei. Nu eram încântat de idee. Nu-mi plăceau întâlnirile sofisticate de termenii medicali şi mirosuri de morfine, dar el vroia totuşi să fiu de faţă, să culeg informaţii de la invitaţi privind starea lor de sănătate. Programul lui se baza pe produse naturiste iar în acel moment aş fi vrut să ştiu dacă există produse care să mă determine să nu mai fumez.
Tramvaiul sosie cu o întârziere de câteva zeci de minute. Am cumpărat bilet şi l-am compostat. M-am aşezat lângă o doamnă în vârstă, în partea de la geam. Îi simţeam mirosul transpiraţiei combinat cu un parfum de săpun ieftin. Avea unghii lungi şi vopsite cu ojă portocalie. Mi-am dat astfel seama că era partizana partidului democrat. Reuşise astfel să îmi amintească faptul că suntem în campanie electorală.
Un copil de stradă, boschetar şi hoţ de meserie s-a urcat la prima staţie. S-a apropiat de compostor, i-a dat clapa jos şi i-a schimbat cifrul. M-am speriat. „Dacă cifrul de pe biletul meu nu corespundea? Dacă mă descoperă controlorii civili că am bilet cu date care nu corespund?”, mă întrebam. Am scos biletul din agendă şi l-am verificat. Data corespundea cu ziua naşterii mele, 03071978, iar cifrul de cod corespundea cu numărul străzii mele, 268. Eram bucuros când am văzut biletul. „A trecut ziua mea, deci vremurile sunt mai bune” i-am spus bătrânei de lângă mine. „Ziua mea nu mai vine, cum nici dragostea şi nici umbra ei” mi-a răspuns ea.
Din spatele meu o voce puternică de bărbat îmi atrase atenţia. „Biletul la control”. Când s-a apropiat de mine i-am întins biletul, cu un zâmbet uşor ironic. El după ce l-a analizat bine, l-a semnat cu in pix albastru. „Nu înţeleg ce scrie pe el. Nu îi vad bine seria. L-aţi cumpărat din acest tramvai?” mă întreabă el. Mă luase cu tremurici. Nu aveam asupra mea decât bani cât pentru încă un pachet de ţigări şi un alt bilet. „De aici l-am cumpărat, şi l-am compostat chiar la acest aparat. Doamna de lângă mine vă poate confirma. Dar ce se întâmplă, ce are biletul” am întrebat uşor agitat. „Cred că aveţi mâna transpirată şi i-aţi şters din cerneală. Nu se observă clar seria. Dar nu va faceţi griji, nu va amendăm de data aceasta. Fiţi mai atent data următoare”. Am coborât la următoarea staţie, Piaţa Unirii. Vatmanul s-a uitat râzând mişeleşte spre mine în timpul staţionării. Am cumpărat un pachet nou de ţigări Kent şi m-am aşezat pe o bancă. Am deschis pachetul şi am aprins o ţigară. „Aveţi una în plus?” mă întreabă un tânăr.
- În plus nu am. Am exact cât pentru orele mele de muncă, îi răspund.
- Şi orele dumneavoastră de muncă le faceţi scrum? continuă el.
Dispăruse. Canicula se simţea din ce în ce mai puternic. Porumbeii din piaţă stăteau adunaţi lângă fântânile arteziene, iar blocurile din jur îşi aplecau ramolite umbrele cenuşii. O limuzină trona ca un elefant în piaţă. Tineri curioşi se apropiau şi se fotografiau lângă ea ca lângă nu ştiu ce mireasă. În genţile ei te puteai uita ca într-o oglindă, iar din anvelope puteai să auzi cum vâjâie marea. Tălpile trecătorilor rămâneau pe caldarâm ca nişte grăunţe de porumb, iar porumbeii le culegeau cu ciocurile lor şi le duceai sus spre cer.
Soarele lovea puternic în tâmpla mea. M-am ridicat şi mi-am continuat drumul. Am traversat strada Independenţei şi am ajuns în faţa spitalului. Gardianul m-a îndrumat spre sala de conferinţe. Am parcurs un hol ce semăna foarte bine cu un tunel. Câte un bec atârna din cincizeci în cincizeci de metri. Aerul era umed. Îmi plăcea. Era răcoros faţă de cel de afară. Paşii mei se pierdeau cu fiecare mişcare. Acelaşi sentiment în aveam şi în lumină, între culorile dintre picturile din Sala Paşilor Pierduţi a universităţii.
În capătul holului o uşă verde era întredeschisă. Am împins-o şi am intrat pe un alt culoar. De data aceasta foarte luminos. Aerul era ceva mai călduţ. Dacă te uitai bine la pereţi vedeai urme de graffiti ascunse sub varul proaspăt. În unele locuri cărămizile ieşeau la suprafaţă ca nişte ochi îndreptaţi spre mine. Trăiam cu impresia că pereţii aceia dacă ar fi putut să îmi vorbească mi-ar fi spus câte cadavre au plimbat medicii în timpul celui de-al doilea război mondial. Ştiam că în această clădire a funcţionat pentru o vreme Spitalul Militar. Aici erau aduşi de pe front cei răniţi. Draperiile maro scârţâiau ca nişte candelabre ruginite, iar perdelele se strecurau printre crăpăturile de la ferestre ca nişte păsări, fluturându-şi colţurile albe. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. „Tuberculoza este o boală care ucide. Este boala atât a săracilor, cât şi a bogaţilor. De tuberculoză scapi doar dacă ai timpul necesar să ţii un tratament.” se auzea de după prima uşă din faţă. Eram bucuros. Ajunsesem în sfârşit în dreptul sălii în care prietenul meu, Lazăr îşi prezenta programul de prevenţie a tuberculozei. În sală erau foarte multe sicrie. În ele erau aşezaţi ultimii bolnavi veniţi în spital. Sub fereastră era o catedră imensă. Lazăr era aşezat în mijlocul ei. În partea dreaptă a sălii era adus un tonomat cu pachete de ţigări. „Nu mai am bani, că aş mai cumpăra un pachet ca să am şi pentru acasă” mi-am spus. Lazăr mă observase şi mi-a făcut din mână. M-am apropiat de catedră şi m-am întors cu faţa la sală. Din sicrie urca albastru, fumul de ţigară. Se oprea în lustră şi atârna pe urmă ca un cadavru. Din mijlocul sălii o femeie s-a ridicat şi m-a întrebat dacă nu am să îi dau o ţigară.
- Nu, am exact cât pentru orele mele de muncă, i-am răspuns.

A aparut ultimuol nr. al revistei Feed BackIn cateva zile va putea fi cititi si de pe http://www.acfeedback.ro/
Pentru comenzi, vedeti detaliile de pe site-ul revistei.

Mulţimea de paşi şi mulţimea de trupuri ale lui Virgil Costiuc

Virgil COSTIUC
Tăcerea semnelor
Princeps Edit, Iaşi, 2009

Poetul, în anumite ipostaze, poate fi chirurg, poate fi reporter, poate fi fotbalist, poate fi o secvenţă matinală, însă de cele mai multe ori el este un semn. Aşa ni se arată şi poetul Virgil Costiuc, în volumul de versuri Tăcerea semnelor, apărut anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit. În chipul lui, cu bucuriile lui, în spitalul lui, gălăţeanul operează în tăcere cu versuri, semnele lumii în care trăieşte. Deşi, cei mai mulţi dintre cititori vor putea descoperi, mai curând, un bun povestitor, totuşi, în această carte Virgil Costiuc, matinal îşi desface sufletul şi invită să-i fii martorul schimbărilor de nuanţă a interiorului. El este, aşa cum am precizat, un bun povestitor, dar în acelaşi timp, el este poetul prin care trec oasele / celor din pământ / ca nişte hornuri / prin care respiră / vorbesc / pun de-o răscoală / vor să-i răstoarne / pe cei din afară.
Profund în exprimare, folosind cuvinte şi expresii penetrabile, poetul asemenea unui copil lansează bărcuţe din frunze, stă ca un rege pe un capac de canalizare, probabil punctul din care lumea se vede cel mai bine, şi aruncă monede. Întrebările despre lume sunt parte a trăirii şi totodată făina din care este compus aluatul poetic al lui Costiuc. El trăieşte într-un barter, respiră aerul de dincolo, culege fructe şi le dăruieşte altora. Acest întreg sistem gnoseologic are la bază ideile fundamentale ale creştinismului privind problema adevărului şi a cunoaşterii. Chiar dacă întrebările îi vin în minte ca un vulcan în fază de erupţie, chiar dacă acestea apar ca nişte bunuri pe tarabă, poetul gălăţean nu scapă o clipă controlul asupra lor. Ele sunt, aşa cum are să mărturisească poetul, bine ancorate, sunt acea verigă pe care o bagi în buzunar-ul de la piept. Numai când se cere, ele pot pune în derivă lumea întreagă.
Poetul, crede gălăţeanul, trebuie, să scrie cu inima, el trebuie să-şi accepte această sentinţă şi să asculte în tăcere semnele care par să-l ucidă: Într-un sfârşit / voi primi sentinţa / să mă spânzur de acest stilou / cu agrafă de aur / îi las plăcerea de-a auzi / ultima bătaie / a inimii.
Chiar dacă în unele locuri pare un pariu imens, ca şi colegii din generaţia virtuală, Virgil Costiuc se apropie de poezia vizuală, apelând nu la imagini imortalizate în fotografii, ci la acele imagini stocate cu ajutorul cuvintelor şi a jocurilor de metafore. Reuşeşte să surprindă, în acest fel, cotidianul şi efectele lumii în care îşi întoarce capul văzând cuvinte legate încă de la naştere. În acest sens, relevant este poemul RO în care poetul gălăţean aduce la vedere masca interioară a lucrurilor: lumea nu aude câini cum latră / ferestrele cum se închid / frunzele rotite în jurul axului de pom / până când jucăriile sunt urcate în pătuţul copilului / bat un cui la mijloc şi o învârt până dimineaţă / somnul / ziua cu noaptea / culcuşul secret aproape de lună / atingerea îmi lasă o gură dureroasă / dimineaţa se văd firmiturile de rouă / fulgi / o umbră purtată în spate / în spatele capului un chip de piatră imobil / mască interioară la vedere /(…).
Putem conchide, spunând că, aceste firmituri higroscopice pe care poetul gălăţean le lasă în lume, viclean totodată, în tăcere, sunt motivele pentru care merită să descoperi paşii înapoi ai dimineţilor şi ale buzunarelor omului care trăieşte doar pentru a îşi cânta, asemenea păsărilor în cuib traforând, mulţimea de paşi, şi mulţimea de trupuri, toate cu o lumânare topită.

Florin Caragiu şi catacombele postmodenităţii

Florin Caragiu, « Catacombe. Aici totul e viu » Ed Vinea, Bucureşti, 2008


Poeţii vremurilor ce le trăim aleg de cele mai multe ori să aducă, în faţa auditorului sau a lectorului de poezie, frământările omului trecut prin toate cartierele urbanului, obsesiile acestuia, lăsate ca nişte umbre, parcă special pentru recuperatorii de memorii, de cuvânt şi de ce nu de mituri, pentru că, în fond, asta se urmăreşte, crearea unor mituri. Dacă întrebi acum, care este mitul lui Florin Caragiu, este acela că el, este poetul catacombelor postmodernităţii.
Parcă, în ciuda vremurilor pe care le trăieşte, în care majoritatea semenilor lui preferă eliberarea de tot ce este mistic, ce este religios, debutantul aduce în lumină semnele, mărturiile unui călugăr, harul unui iconograf, dar şi o lecţie de metafizică. În urma lecturării volumului „Catacombe. Aici totul e viu", carte apărută anul trecut la Editura Vinea din Bucureşti, nu ai cum să rămâi rece şi distant faţă de poemele lui Florin Caragiu. Ele se cicatrizează pe inimă, asemenea cuvintelor lăsate, de creştinii prigoniţi de romani, pe zidurile cetăţii. Invitaţia de a coborî în cele 42 de tuneluri ale catacombelor caragiene este făcută, aşa cum poetul însuşi mărturiseşte în poemul tunelului XII, „între noi s-a crăpat de ziuă", odată cu ieşirea noastră în lume în cătarea identităţii, a iubirii, a Dumnezeului nostru şi de ce nu a semnelor noastre: oamenii ies în stradă să afle cum îi cheamă / hainele lor vociferează atât de tare / încât nu se mai aud unul pe alatul / iar sufletele li se întorc în buzunarul de la piept // tu ştii că te iubesc şi îţi este de ajuns vasul din care bem împreună: chiar dacă se sparge în bucăţi mici // apa nu se împrăştie ci rămâne să înfăşoare memoria.
Nu e nevoie de prea multă atenţie, ca să îţi dai seama la o primă lectură că debutantul în versuri nu apelează la fardurile literaturii contemporane. El refuză, asemenea călugărilor pustnici să îşi construiască universul poetic apelând la măştile de gaşcă sau cele de grup cultural. Preferă să fie singur, să fie lăsat să îşi facă rugăciunea în taină, în chilia lui să descifreze mesajele creatorului lui, mesaje lăsate pe zidurile catacombelor pe care odată cu el Dumnezeu le-a construit. În fond, catacombele caragiene sunt trăirile personale ale poetului, sunt acele direcţii pe care poetul le are de parcurs pe întreaga lui vizită în lume. Sunt direcţiile iubirii, ale memoriei, ale luminii şi ale viului în general, pentru că în afara viului semnele catacombelor nu mai există.
Smerit, luminos, recuperator al creştinătăţii, melodios şi sobru în acelaşi timp, Florin Caragiu face o incursiune în istoria iubirii de oameni, de Dumnezeu şi de cuvânt. Matematician la origini, poetul de faţă face suma timpului cu omul, a cărui rezultat este însemnarea, resemnarea, trăirea şi cotidianul, motiv pentru care propune spre meditaţie câteva teme fundamentale ale filosofiei: timpul, naşterea (geneza, facerea), moartea, credinţa, etc. Poetul este conştient că în oricare lume posibilă, în oricare tunel din catacombe ne-am afla, nu putem înainta fără lumină şi fără cruce. Părăsiţi de lumină, are să ne spună poetul, în ghidul catacombelor, lumea ne atârnă de gât / ca o spânzurătoare … Fără cruce, cuvintele orbesc şi alergarea / e o continuă adăstare în prag, când nimeni / nu vine să-şi lase sufletul în palmele tale.
Dacă atunci când nu are sfinţi la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi, dacă timpul ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere, dacă moartea ni se varsă în palme / ca o apă limpede / în care ne privim chipul, dacă traversând grădina te arunci la pământ / printre merele rostogolite fără umbră de tristeţe, dacă vom împărţi acelaşi strai, scăpărând amarul / până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor, dacă ne despletim în joacă urmele, ne-ascundem în scorburi, până ce crengile se ridică spre cer, iar ecoul se-ntoarce, lovind ca o ciută rănita apa, dacă şi cuvintele nu au învăţat să vorbească, / ne trag de mânecă să venim mai aproape de locul / în care timpul se sfârşeşte, abia atunci vedem cum în capătul catacombelor, la capătul privirii se naşte un pământ nou…// cuvintele se prind de bulgărul de lumină / care se rostogoleşte din ce în ce mai iute spre noi.

Ziua internationala a romilor a fost sarbatorita si la Iasi

Rromii din România au sarbatorit miercuri, 8 aprilie, alaturi de cei din restul lumii, Ziua Internationala a Romilor, moment marcat si la Iasi, printr-o serie de evenimente. Astfel in jurul orei 14 acestia au imbracat bulevardele iesene cu traditionalele costume invitindu-i pe trecatori sa fie martorii "Paradei costumelor traditionale". Ajunsi pe bulevardul Copou, artistii rromi au poposit timp de aproape doua ore in Sala Pasilor Pierduti a Universitatii iesene Al. I. Cuza unde si-au argumentat portul cu ajutorul imaginilor vernisajului de fotografie "Scene din viata rromilor". Mai mult, pentru a arata ca portul si traditia lor sunt motive in plus pentru a simti ritmurile Satrei, liderii spirituali ai comunitatii rrome din Iasi au oferit pe scena Casei de cultura a Studentilor un spectacol de muzica, dans si poezie rroma, asa cum numai pasul tigancii il poate oferi. Pe scena, care devenise la un moment dat neincapatoare, si-au dat concursul zeci de formatii si ansambluri scolare, renumita trupa de dans si port rroma "Gipsy Eye", dar si vestitul ansamblu folcloric, "Taraful de la 10 prajini". Evenimentul a fost organizat de Asociatia "Gipsy Eye" in parteneriat cu Asociatia Romanitin, Consiliul Judetean Iasi si Primaria Municipiului Iasi.

Presedintele Asociatiei „Gipsy Eye”, Ionut Stan
Asculta mai multe audio Evenimente »

Studentii basarabeni protezteaza impotriva fraudarii alegerilor parlamentare

In aceatsa dimineata, in jurul orei 10 si 30 de minute un grup de aproape 150 de studenti si elevi basarabeni veniti din toate orasele Romaniei au pornit spre vama Sculeni, din fata Palatului Culturii din Iasi. Acestia au incercat si in cursul zilei de ieri sa treaca frontira si sa ajunga spre Chisinau pentru a se solidariza cu fratii de peste Prut la protestul din Piata Marii Adunari, insa granigeri nu le-au dat acceptul de trecere. Cei mai multi dintre protestatri sunt nemultumiri de rezultatele obtinute in urma alegerilor parlamentare, ce au avut loc duminica trecuta, unde majoritar a iesit Partidul Comunist. Protestatarii cred ca alegerile au fost fraudate, motiv pentru care cer alegeri anticipate. Mai mult, in semn de pace, tinerii basarabeni care au plecat innaceasta dimineata spre vama Sculeni au luat cu ei buchete de flori pentru a le oferi granicerilor.

Dan Caranfil
Asculta mai multe audio Evenimente »

Adrese ale revistelor de cultura din Romania

Contemporanul (Bucureşti) contemporanul@yahoo.com
Cuvântul (Bucuresti) redacti@cuvantul.ro
Contrafort (Chisinau) contrafort@moldnet.md
Observator Cultural (Bucuresti) agendaculturala@yahoo.com
Porto-Franco (Galati) revistaportofranco@yahoo.com Sterian Vicol
Acolada (Satu Mare) acolada@editurapleiade.eu
Poesis (Satu Mare) vulturescu@poesis.ro G Vulturescu
HYPERION (Botoşani) doriangellu@yahoo.com
Convorbiri Literare (Iasi) convlit@mail.dntis.ro C M Spiridon
Poezia (Iasi) Telefon/Fax. 0232/260 390. C M Spiridon
DACIA LITERARĂ (Iasi) dacialiterara@yahoo.com L Vasiliu
PARADIGMA (Constanţa) editura@pontica.ro M. Mincu
ARCA (Arad) revista_arca_arad@yahoo.com Vasile Dan
CRONICA (Iaşi) valerist@mail.dntis.ro V. Stancu
ANTITEZE (Piatra Neamţ) adrianvlad@ambra.ro Adian Alui Gheorghe
TOMIS (Constanţa) tomis_revista@yahoo.com Ion Tiţoiu
OGLINDA LITERARĂ (Focsani) gheorgheneagu@yahoo.com
NORD LITERAR (Baia Mare) ghglodeanu@yahoo.fr
Nouă (Prahova) fdochia@gmail.com
DUNĂREA DE JOS (Galati) florinazaharia@yahoo.com
Axioma revista.axioma@yahoo.com Marian Ruscu
ARGEŞ revista_arges@yahoo.com
CAFENEAUA LITERARĂ (Arges) virgildiaconu2004@yahoo.com
LUMINĂ LINĂ-NEW YORK marlbu_10@yahoo.com Mihaela Albu
CULTURA (Bucuresti) culturafcr@yahoo.com Cornelia-Maria Savu
Noua Literatura (Bucuresti) noua_literatura@yahoo.com
Dilema Veche (Bucuresti) dilema@satiricon.ro
Orizont (Timisoara)
Vatra (Targu Mures) vatra@rdslink.ro Virgil Podoaba
Viata romaneasca (Bucuresti) viata_romaneasca@yahoo.com NICOLAE PRELIPCEANU
Absolut Cultural (Botosani) augustineden_vt@yahoo.com
Lykeion (Dorohoi) exorcistul_cip@yahoo.com Ciprian Voloc
Feed Back (Iasi) vongorby24@yahoo.com sau danielcorbu@yahoo.com
Hermeneia (Iasi) petrubejan63@yahoo.com
Symposion (Iasi) institut@ices.ro Teodor Dima sau vali_plesca@yahoo.com

Daniel Corbu şi chipul întors în oglindă

Dacă în 1979 scriitorul de pe malul Ozanei, Daniel Corbu, debuta în revista România Literară cu poeme şi eseuri, iată că după trei decenii de experimente lirice, în care şi-a construit manualul bunului singuratic şi propria Evanghelie, el vine cu o carte de povestiri, o carte în care poetul Cenaclului de Luni scoate din buzunarul imaginarului şi fantasticului caseta construcţiei postmoderne. Pe banda casetei, pe care autorul o numeşte Urmele lui Dumnezeu (Princeps Edit, Iasi. 2008), au fost imprimate nouăsprezece povestiri în ritm de blue-jazz.
În linia ideii de experiment literar, cunoscutul poet din Tîrgu Neamţ, stabilit de zece ani în Iaşi, deschide volumul de povestiri invitând cititorul la banchet, şi nu la orice fel de banchet, ci la unul la care a chemat scriitorii, filosofii, eseiştii, politicienii şi artiştii din toate timpurile. Cu o emoţie adolescentină autorul spionează, parcă dintr-un univers numai de el ştiut, fiecare gest pe care-l face cititorul. Curiozitatea îl determină pe acesta din urmă să îşi tragă casetofonul aproape de el şi să asculte sub semnul clepsidrei dialogul ciudat dintre Martha şi Augustin, doi tineri bănuiţi ca ar fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Autorul Urmelor lui Dumnezeu reuşeşte să îl surprindă pe cititor atât prin jocul de limbaj pe care îl foloseşte, de cele mai multe ori filosofic şi poetic, cât şi prin mesajul uşor ironic, pe care îl divulgă atunci când îşi fixează, prin replicile personajelor, intenţia. În acest sens, relevant e următorul dialog:
„Augustin: Să fim liniştiţi, apocalipsa seamână în fiecare dimineaţă cu 24 de ore. (Thornton Wilder)
Martha: Să aprindem lumina! (Lenin)
Augustin: Mai multă lumină! (Goethe) E întuneric ca-n cur! (Céline)
Martha: Desigur. (Tupan)
Augustin: Ce cald e aicea la tine / Şi toate din casă…(Bacovia)
Martha: Merg s-aduc cafeaua. (Cărtărescu)
Augustin: Ea făcea cea mai bună cafea. / Să încep chiar aşa / Cu o tautologie, cu o tautologie? (Cezar Ivănescu)
Martha: O vrei mai dulce? (I. Teodoreanu)
Augustin: Nu. (Eugen Ionescu)
Martha: Despre ce vorbim astăzi? (Piru)
Augustin: Nu ştiu! (Muşina) E nevoie doar să începem. Restul îl va aduce contextul. (Sallustius)
Martha: Cine începe, are jumătatea înfăptuită. (Horaţiu)
Augustin: Trebuie să îndrăznesc, fie că reuşesc, fie că nu. (Euripide) Mai întâi despre iubirea cea făr`de hotar. (Blaga) Pe urmă, despre libertatea filozofării şi filozofarea libertăţii. (Yung) Cine ne ajută? (P. Groza)
Martha: Dar ne avem pe noi înşine, şi pe câţiva alţii, şi e frumos să regăseşti în tine şi în cei câţiva o lume. (Hölderlin)
Augustin: Să-ncepem. (Vianu)
Martha: Sub semnul clepsidrei?(Clezio)”.
Din fragmentul redat mai sus reiese că autorul oferă, pe de o parte, cititorului un dialog cursiv dintre două personaje, în timp ce pe de altă parte dă o lecţie de exerciţiu postmodern colegilor din generaţia sa. Prin această povestire Daniel Corbu ne arată cât de bine deţine controlul atât asupra firului epic, oferind simplului cititor un tablou viu colorat, în care personajele vin să îi răspundă căutărilor şi aşteptărilor, cât şi asupra intenţiei ironice pe care o dezvăluie cititorilor avizaţi, şi anume, mesajul că mulţi dintre scriitorii, filosofii şi eseiştii care ocupă locuri de cinste în biblioteci nu fac decât să prezinte naiv anumite stări ale omului.
Daniel Corbu se apropie, aş putea spune, de literatura unui univers şocant, al senzualităţii. În povestirea Ultimul călău, pe măsură ce citeşti devii prizonierul rândurilor, al metaforelor folosite, al simbolurilor şi deopotrivă al fanteziilor. Ai senzaţia că între tine şi autor se încearcă stabilirea unei relaţii de parteneriat. Te trezeşti în mijlocul unor crime pasionale, martor al unor execuţii radicale, puse în practică de oamenii legii. „Când călăul a ajuns pe eşafod, cei din sat au putut vedea un individ vlăguit şi cu privirile stinse. «Domnilor, spuse judecătorul, după ce făcu un ocol în jurul ghilotinei, dând din cap cu admiraţie, acest ticălos criminal cu premeditare a fost condamnat la moarte. Nu vom strica praful de puşcă pe acest abominabil cu sânge de călău, ci am acceptat să-şi facă singur de petrecanie, după legea veche şi după tipic.» Ceea ce a urmat, ceremonia morţii călăului, s-a petrecut în etape…”
Pentru a nu-l brutaliza pe cititor cu imagini de coşmar, Daniel Corbu se foloseşte de tehnica povestitorului comic. „Călăul avea într-adevăr un chip de maimuţă, cu fruntea aşa de îngustă încât aveai impresia că sprâncenele se unesc cu părul ţepos, mâinile scurte şi puternice aveau degetele butucănoase, terminate cu nişte unghii late…”. Şi în povestirea Hainele poetului, scriitorul se apropie de genul de povestire care prin conţinut şochează. Suntem martorii unei metamorfoze. Un tânăr debutant primeşte de pomană hainele unui cunoscut poet, care sfârşise, leucemic, la treizeci şi cinci de ani. După ce le îmbracă observa că poemele pe care le scrie sunt identice cu ale răposatului, lucru care generează un întreg proces de redescoperire a eului.
În povestirile: Piticul de la marele circ, Subiect pentru o naraţiune, Sticleţii domnului profesor, Opera, Peţitorul, ca şi Gogol, ca şi Nichita Danilov sau Philip Roth, Daniel Corbu, echilibrat, inventează personaje şi situaţii paradoxale. Uneori, deşi mergând pe aceeaşi linie umoristică pe care a adaptat-o încă din primele povestiri, el propune subiecte absolut complexe. Cu fiecare nou personaj, cu fiecare povestire el se creează şi se dezvoltă pe sine însuşi, mereu nou. Cititorul îl descoperă când un pitic cu picioare imense, când un bărbat retras în bucătărie speriat de calul găsit în pat, când ridicat deasupra globurilor negre.
Conştient de iluzia pe care ţi-o poate crea plutirea pe fluviul fantasmelor, evanghelistul nu pierde nici o secunda contactul cu realul. El este conştient că orice rătăcire, în afara realului poate avea şi consecinţe nedorite. „Mă ridicasem deasupra globurilor negre, întruchipări ale sufletelor păcătoase şi pluteam prin globuri de lumină albă şi galbenă, care la apropiere luau chip de om şi se-alungeau într-o mantie luminoasă. Pluteam, dar nu trebuia să mă vând plutirii, nici să mă ofer reveriei”, scrie Daniel Corbu.
Pe tot parcursul cărţii autorul nu foloseşte un limbaj de lemn, un limbaj care să îngreuneze lectura, ci dimpotrivă, face adesea apel la descrieri spre obiect, fără prea multe detalii, fie ele şi protocolare, oferindu-i astfel, cititorului posibilitatea de a deveni el însuşi creator de cadre necesare încheierii unei povestiri. Autorul înţelege că el este cel-de-foarte-de-desubt, motiv pentru care povesteşte numai în şoaptă, arătând astfel, ierarhia guşterilor. Ca o pastişă este plasat prozopoemul Ierarhie. „Într-o zi vroia să se odihnească. Deasupra lui stătea un guşter. Speriat încercă să-l arunce. – Nu încerca să mă arunci, spuse cu totul şi cu totul speriat guşterul, să nu încerci! Deasupra mea stă un alt guşter şi amândoi am plăti scump necugetata faptă. (Cel-de-desubt se holbă deasupra, neîncrezător.) – La mine nu mă gândesc, continuă guşterul, dar teamă mi-e de guşterul meu, care ţine în spate alt guşter, dar mai ales de guşterul guşterului meu, care ţine în spate pe însuşi guşterul princiar.”
Cunoscut ca om plin de hâtrenie şi poveste printre scriitorii ieşeni, Daniel Corbu are acelaşi dar al povestirii ca şi bunicul profesorului Arnold Paleologu, Toader Stoican, personaj al povestirii Vin papuaşii. „Doar de şapte-opt ori a izbit moş Toader cu toporul la baza cireşului, că cireşul înalt s-a şi prăbuşit la vale, iar babele, în strigăte disperate, pe deasupra cireşului au aterizat în nămeţi de nu se mai vedeau. Dar unde sunteţi păcatele mele? Frăsină, Didină!, le striga moş Toader, văzând cum se ridică din zăpadă şi-şi pipăie coastele: Vedeţi, dacă n-aţi ţinut bine, cireşul v-a făcut babe zburătoare!”
Personajele din carte, recunoaşte însuşi autorul, se întâlnesc toate şi se iscodesc, flirtează cu cititorul, se suspectează între ele şi se construiesc în aşa fel încât împreună să formeze acel rânjet ironic, acea poveste care de fiecare dată privită din oglindă pare să fie alta. Ca şi inima poetului, şi inima povestitorului începe să bată mai tare în prezenţa urmelor lui Dumnezeu. „Aşteptăm. Suntem, Fiecare, aşteptarea celuilalt. Povesteşte, hai povesteşte ceva! Nu ştiu ce să fac cu mine. Povesteşte, povesteşte ceva! Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă. Există cuvinte cristaline, ţipătoare, există cuvinte bolnăvicioase, există, o, există grohotişurile! Sau cuvintele încinse de furtună. (…) Ştim că nu suntem făcuţi din înălţări fără oprire, iar în fericire e mult loc de dispreţ, facă-se voia abstracţiunilor!...”
Ultima povestire, cea care dă şi titlul cărţii, Urmele lui Dumnezeu, se înscrie în aceeaşi manieră ironică şi poetică în care s-a înscris şi fragmentul ce a deschis culegerea de povestiri, Banchetul. Dacă în prima povestire autorul făcea trimitere la autorii de duzină, în ultima mesajul e îndreptat spre istorie, spre politic. Fragmentul mă trimite cu gândul la întemeierea URSS-ului, uniune care nega complet existenţa lui Dumnezeu. Mesajul poetic, profetic aş putea spune, pe care îl are în vedere Daniel Corbu este foarte limpede, orice uniune, oricât ar încerca să demonstreze neexistenta lui Dumnezeu, a frumosului, a binelui, a adevărului şi libertăţii nu poate rezista multă vreme în istorie, ea este înlocuită cu o altă generaţie, pentru că e sortită îmbolnăvirii. Acest lucru este arătat de autor prin situaţia în care va fi pus personajul Porfiri Semionovici (personaj inspirat poate de romanul Crima şi Pedeapsă a lui Dostoievski). Acesta deşi prosperă în activitatea de cercetare, se va îmbolnăvi, aşa cum s-a îmbolnăvit şi regimul în anii 80-90, motiv pentru care a fost înlocuit. „Într-una din nopţile în care transpira răsucindu-şi inteligenţa şi experienţa de câteva decenii să aducă argumente împotriva lui Dumnezeu, adică mai exact între orele 3.25 – 3.27 când ştim bine, de la Jung încoace, că în lume se întâmplă atâtea nenorociri, uşa se deschise larg producând un curent cu totul nefiresc, care-l făcu pe Porfiri Semionovici să-şi mângâie nervos mustaţa stufoasă. În prag îşi făcu apariţia o figură cu o mantie stacojie şi sandale romane murdare de glodurile negre, provocate de ploile din ultima săptămână. – Cine eşti?!, întrebă Porfiri Semionovici vădit deranjat de prezenţă, pentru că era momentul lucrului intens, (…) - Eu sunt Dumnezeu!, spuse cu o dicţie clară Străinul. – Cine e?, făcu Porfiri Semionovici. – Sunt Dumnezeu. Cumplite argumente şi cu multă ticăloşie meşteşugite aduci împotriva mea! Te tolerez de mult, Porfiri Semionovici, deşi ţi-am dat câteva semne clare. – Te-a văzut cineva intrând? Poate portarul? Spune, pentru numele lui… (ptiu ce era să zic!) te-a văzut cineva intrând? Uite, ai adus aici tot noroiul Moscovei! Doamne, ce poate să mi se-ntâmple! Oricine ai fi, dragule (…) pleacă…! Îmi distrugi cariera!”.
Putem conchide cu ideea că personajul Porfiri Semionovici din povestirea Urmele lui Dumnezeu va încerca experienţa supraomului, depăşind limitele morale, căutând a-l expulza pe Dumnezeu din lume, însă gestul este urmărit de eşec. Acesta se întoarce împotriva lui chiar în momentul în care se vede biruitor. Apariţia în persoană a lui Dumnezeu în camera de lucru a savantului, în mediu intim reprezintă, am putea spune, remuşcările pe care acesta din urmă le are în conştiinţă, remuşcări care vor duce, în final, la mântuire.
Prin Urmele lui Dumnezeu, Daniel Corbu a reuşit să ofere o gamă variată de tipuri de personaje, el îşi lasă asemenea bătrânului ajuns pe munte, albul ce-l poartă ca pe-o cruce pentru a-l determina pe cititor să vadă dincolo de personaje, de împrejurări, de suferinţă, de biruinţă şi fericire, să vadă în sufletul lui chipul întors în oglindă.


Paul Gorban, noiembrie 2008, Iaşi

Prima editie

Participati in calitate de Expozant la Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI
Ce oferă Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI Expozantilor?
- peste 500 mp suprafata de expunere
- contactul direct cu piete zonale distincte
- atragerea unui numar mare de clienti si realizarea targetului de vanzari
- informarea si atragerea clientilor si a distribuitorilor
- promovarea alaturi de organizatori in diferite medii : presa scrisa, televiziune, radio, campanie - de sampling, campanie door to door, promovare in marile campusuri studentesti, in cadrul universitatilor, promovare outdoor si indoor, marketing direct, pe situri si reviste de specialitate, bloguri studentesti si de interes
- consolidarea notorietatii si imaginii companiei si a produselor
- cel mai rapid mod de a lansa produse noi adresandu-va direct publicului tinta

sursa:www.camufi.ro

Eveniment

Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru

9 decembrie 2008, ora 9 şi 30 de minute, Restaurantul Casei Pogor Iaşi. Aşa aş putea să îmi încep paginile, pe care le semnez în această antologie de memorii dedicată poetului Grigore Vieru, cu semne de jurnal. Asta pentru că în dimineaţa aceea l-am văzut pe poetul românilor de pe toate continentele trist si fericit. Alături de criticul basarabean, Mihai Cimpoi şi poetul ieşean, Daniel Corbu am avut bucuria să particip la ultimul mic dejun pe care Grigore Vieru l-a luat la Iaşi, în 2008. Cu o zi înainte lansase în Sala Mare a Palatului Roznovanu volumul de poeme „Taina care mă apără” Opera poetică din colecţia Ediţii Critice, apărut la editura ieşeană Princeps Edit, carte care, de altfel, a fost primită cu bucurie de publicul ieşean consumator de versuri.
Dimineaţa zilei de nouă decembrie era destul de rece, nu doar pentru că era iarnă, ci şi pentru faptul că dinspre Copou, mai exact dinspre Casa Pogor, un fior de frică, de neîncredere se răspândise prin aer. Poeţii Daniel Corbu şi Grigore Vieru mă aşteptau la restaurant să apar din clipa în clipă. În buzunarul paltonului aveam o foaie pe care pregătisem un interviu poetului de peste Prut, interviu ce urma să îl public în revista ieşeană de experiment literar „Feed Back”. Când am ajuns la restaurant poeţii cinsteau câte un şnaps, o băutură preferată de boemii de prin Iaşi. După câteva picături de tărie, poetul românilor, a exclamat către noi „Nu aş pleca de aici. Îmi este frică să mă întorc în Basarabia. Acolo m-i se pregăteşte ceva, ceva rău. Asta simt acum”. După aceste cuvinte şi-a continuat micul dejun ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, ne-am ridicat la un moment dat de la masa micului dejun şi ne-am aşezat la o altă masă din restaurant, exact la doua mese distanţă, pentru a putea vorbi în linişte despre situaţia poeziei şi a limbii române în Basarabia. Când i-am citit întrebările din interviu, poetul mi-a cerut să i le dau acasă, să îmi răspundă la ele în scris, deoarece, avea el părerea, că ar omite să răspundă sincer la o parte dintre ele. I-am respectat dorinţa, mai ales că i-am văzut şi ascultat în dimineaţa aceea inima fulguită de emoţii româneşti. A luat paginile, le-a împăturit, a scris citeţ pe ele numărul meu de telefon şi adresa redacţiei şi le-a dus în buzunarul din căptuşeala sacoului.

De la restaurant ne-am îndreptat toţi spre sediul Editurii Princeps Edit, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, unde poetul apărat de limba română, taină pe care o purta încă din timpul studenţiei, când îl descoperise pe Mihai Eminescu, a dat ultimele cred, că şase autografe, la Iaşi.
Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc. Când afirm asta mă refer la sacrificiul pe care şi-l asumă încă de tânăr, când pe ascuns îi citeşte pe Eminescu, pe Bacovia, pe Blaga, pe Arghezi şi pe alţi poeţi români. Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi îl ştim pe Grigore Vieru din copilărie, când, spre descifrarea lumii, am păşit pragul abecedarului, în care poemele maestrului erau aşezate „literă cu literă”.
Însă, în această parte a intervenţiei mele, vreau să vorbesc despre actualitatea poeziei lui Grigore Vieru. Sunt voci care spun despre Grigore Vieru, că este depăşit, că nu se încadrează în tiparele contemporane ale scriiturii. Or, dacă aruncăm doar întâmplător o simplă privire în volumul sus menţionat, ne întâlnim cu actualitatea poeziei lui. În fond, poetul cel care deţine doar pentru timpul unei anume generaţii actualitatea poeziei, este, aş putea spune, din punctul meu de vedere, în afara poeziei. Găsim la poetul Grigore Vieru un joc vizual excepţional, găsim pariul pe care contestatarii îl pierd atunci când iau în discuţie poezia celui apărat în taină de cuvântul poetic (românesc). Aici pentru a argumenta cele sus menţionate, nu trebuie decât, să aduc în vedere câteva din versurile prin care poetul de peste Prut ni se arată actual. „Duminică dimineaţa / Copiii noştri amândoi / Se urcă în pat / Între noi. / Ne scot de pe degete / Palidele inele, / Le duc la ochi / Şi se uită la mama şi mama / Prin ele. / O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos. / Şi-n toată lumea / Nu există joc mai frumos!”(Joc de familie). Găsim în această poezie preocuparea poetului de a se apleca asupra filosofiei, asupra religiei şi asupra familiei. Este aici un joc desăvârşit în care poetul, tată al versurilor, al identităţilor vizuale, apelează la simplitate, nu la metaforele care îngreunează actul poetic, reuşeşte să cuprindă geneza invocând lumina. Iată, pentru el, acesta este „jocul cel mai frumos”. Atunci când în zilele de sărbătoare, de odihnă, prin copii, prin versuri ţi se arată „golul rotund al inelelor” „umplut” de „lumină”. În preajma luminii poetul se ţine actual, el înţelege că în afara acesteia poezia se rătăceşte, ba mai mult, el mai înţelege că actul construcţiilor vizuale nu se află în abundenţa metaforelor, ci dimpotrivă, în „inelul pe care îl porţi”. Şi în versurile ce urmează găsim jocul vizual pe care îl construieşte poetul basarabean. Ba mai mult, ca şi din poemul mai sus redat, şi prin acesta, Grigore Vieru îşi construieşte mausoleul poetic. Este adevărat, faţă de o mare parte a poeţilor contemporani el pare un rapsod, pentru că în unele locuri cântă natura, casa părintească, îşi cântă limba asemenea unui cuc, păşeşte ca un călugăr printre cuvinte şi le aşează cu mare atenţie în altar, asta tocmai pentru a mulţumi cerului pentru taina prin care este apărat. Cu toate acestea Grigore Vieru nu este un rapsod, el este poetul care-şi duce până la capăt „legământul”. Iată, în acest sens cum îşi argumentează arta poetică: „Există o pasăre singură, / există o pasăre / care cântă sus până când / mamă devine şi moare. // Există nişte pui singuratici, / există, o, nişte pui / care ţipă sus până când / mama le-nvie. // Există un cuib somnambul, / există un cuib / care umblă noaptea / pe marginea crengii şi-a frunzei. // Există o iarbă ce-ajunge la cuib, / există o limpede iarbă, / cu ea copiii şi pasărea-mamă / se spală pe ochi dimineaţa.”(Poem).
Odată cu vârsta, poetul devine din ce în ce mai nostalgic. Îşi plânge mama, îşi plânge tatăl pe care l-a pierdut în primul an de viaţă, îşi plânge poporul asuprit. „A căzut din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat. / A căzut de pe faţa ta soarele / Şi a îngheţat” (Litanii pentru orgă). Momentul în care păşeşte pe pământul românesc în viziunea poetică se petrece o mutaţie, astfel încât Grigore Vieru refuză să i se mai confişte identitatea. Cu toate acestea, ca şi în dimineaţa de la Pogor despre care vă vorbeam în deschiderea articolului, poetul se simţea ameninţat. Ameninţarea poate fi fatală atunci când eşti singur. Se pare că Grigore Vieru simţea încă de mult timp că este singur, chiar dacă în jurul lui era înconjurat de colegi de breaslă. Se simţea un arbore doborât, o pasăre căreia i se lua glasul. „Ca un arbore doborât / Însuşi graiul / Parcă se-aude căzând./ Doamne, atât de singur, / N-am fost nicicând” (Litanii pentru orgă). Iată mutaţia asumată de poet, în afara graiului, şi aici se înţelege, cel românesc, el nu există, se refuză în lumea aceasta. „Mamă şi copilă - / Astfel este Limba cea de-acasă! / Mamă şi regină şi Fecioară - / Astfel este Limba cea din Ţară, / Limba Română!” (Limpede ca lacrima). Revolta poetului este deschisă chiar şi faţă foştii dascăli, unelte ale regimului comunist, prin care limba, istoria şi poeţii i-au fost confiscaţi. Cunoscutul „pod de flori” de după revoluţia din 89 când regimul comunist căzuse în România avea să fie pentru poet un moment cununat de lumină, însă pe urmă, dovedindu-se a fi doar o amăgire. „Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin. / Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl, / Scrisul meu că mi-i străin” (Cântare scrisului meu). „Doamne, nu pedepsi România / Pentru păcatele fiilor ei” (Deschiderea lacrimei). Poetul ajuns la maturitate, posedând înţelepciunea îi iartă, totuşi, pe „fraţii” care i-au confiscat identitatea. În acest sens destinul îi este apropiat de cel al poetului ieşean Cezar Ivănescu, care, şi el îşi iartă „duşmanul”. Grigore Vieru înţelege că singurul care vindecă durerile omului este timpul, sunt vremurile ce se succed prin „inelul” dus de copii. „N-am încotro. Sunt vremuri / Când trebuie, ca pe o pâine, / Să-mi pun de o parte inima / Pentru ziua ce vine. / Da, prima oară / Poţi ierta duşmanul / Dacă e fratele tău. (Sunt vremuri). Şi în poemul „Pe cruce” poetul basarabean ni se arată împăciuitor cu propriu-i destin. „Mulţi pe-aici au trecut. / Mulţi aici s-au oprit. / Mulţi au refuzat / De aici să plece. / Iată, frate al meu, / Ia şi albina nectar / Din florile pomului nostru, / Dar nu zice că pomul / E pământul ei. / Iată, frate al meu, / Păianjenul îşi ţese / Pe sârma ghimpată / Steagul său cenuşiu, / Iar Diavolul, / Pentru că l-am lăsat / Să ne pieptene, / Îşi face cărare / Pe capul creştinului / Pe-acolo pe unde i-i voia / Nu! Acum nu pe cruce, Ci în interiorul ei, / Ar trebui să fim”. Credinţa este, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă parte a Prutului, cea care rupe frontierele politice şi frontierele culturale. Crucea, cea care ne leagă ca naţiune, scrie în acest poem Grigore Vieru, este singura care nu trebuie sa fie ruptă de graniţă. În interiorul ei „ar trebui să fim” atunci când vorbim aceeaşi limbă şi când avem aceeaşi sfinţi. Poetul vedea că în afara credinţei „fraţii” sunt pe cruce, morţi. Or, când este vorba despre moarte, el nu se gândeşte decât la aceea a unui corp şi nu a unei naţiuni, a unei limbi, a unei culturi.

Aşa cum am precizat undeva mai sus, poetul ştie până unde îşi poate duce discursul poetic, şi mai curând până unde este permis actul vizual. El, pentru a izbăvi deopotrivă frontiera, izbăveşte moartea. Singuratică, aceasta din urmă, nu reprezintă pentru poet o ameninţare. Ameninţarea lui este furtul naţiunii şi al limbii, nici pe departe prezenţa în viaţa omului a morţii. Moartea nu are copii care să îi ducă limba mai departe, ea nu are nici măcar mamă, ceea ce îi arată poetului că nici măcar ea nu trăieşte. Această construcţie poetico filosofică îi permite poetului să se simtă privilegiat în faţa morţii, chiar fără să o insulte sau să o jignească. „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc / vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i ,/ Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.” (Litanii pentru orgă).
Iată, numai din aceste câteva fragmente alese şi redate aici din poezia lui Grigore Vieru, care deşi este considerat de cei mai mulţi dintre colegi reprezentant al generaţiei 60, el este, pe departe, lider al oricărei generaţii, şi mai mult, poet contemporan, poet care deţine limbajul jocului vizual.
Multă vreme am crezut că în dimineaţa în care m-am întâlnit cu poetul în restaurantul Pogor am ratat interviul, când acum, îmi dau seama că poetul a dorit să ia cuvântul cu el şi să îl ducă în Basarabia, de unde, în aceeaşi limbă, să îmi răspundă. Este, aş putea spune, interviul luat în inima Basarabiei încă un act poetic, o dovadă că lupta pentru pământul şi limba românească nu se va încheia niciunde.

Patru poeme vizuale... seria a - II -a