Schimb Valutar, filmul pe care politicienii nu o să-l vadă

Ieri seara, la Iaşi a fost lansat filmul „Schimb Valutar”, la multiplexul Glendale-Moldova Mall. Au fost prezenţi la evenimet regizorul Nicolae Margineanu şi actorii Cosmin Seleşi şi Aliona Munteanu. Filmul „Schimb Valutar” semnat de regizorul Nicolae Margineanu aduce în faţa publicului consumator de cinematografie povestea a milioane de români, chiar dacă se are în vedere firul unui singur român. Orice ar spune unii, acest film este o lovitură dată politicului românesc, justiţiei şi totodată cămătarilor. Un muncitor, mai exact un decreţel, dacă e să luam în calcul vârsta personajului principal, rămâne, aşa cum majoriztatea românilor au păţit-o după `89 fără serviciu. Fabrica, structura comunistă falimentează, este privatizată, pun mâna pe ea politicienii, salvatorii de comunism. Muncitorii sunt trimişi acasă. Decreţeii, îşi vând casele, apartamentele cărora nu le mai puteau face faţă la întreţinere şi hotărăsc să ia drumul străinătăţii. Personajul nostru, Emil, jucat de Cosmin Seleşi, ia drumul capitalei să rezolve plecarea in strainatate, incercând prin căi mai putin ortodoxe să obţină paşapoarte şi vize pentru familie. El pleacă de acasa cu echivalentul in lei a 10,ooo de dolari, bani obtinuti din vanzarea apartamentului. Ajuns la Bucureşti, Emil este păcalit de un fals valutist (rol jucat de Andi Vasluianu) si rămâne cu buza umflată, fară bani pentru viza. In speranţa că va recupera banii el va ucide (ramane sa descoperiti pe cine). Se ascunde in casa prostituatei Lili, o studenta la drept venită din Republica Moldova sa studieze la Bucuresti, rol interpretat de actriţa Aliona Munteanu. Urmărit de politisti isi va sterge vechea identitate, cumparand chiar de la un fost politist un pasaport cu noua identitate. Aceatsa schimbare de identitate are loc si la nivel de constiinta, el devine valutist si trage teapă la alţii. Finalul, putin fortat, ni-l arată pe Emil descoperit de un cetatean pe care la inselat cu valută, apoi in avionul in care se afla sotia şi copilul. Pe parcursul celor 99 de minute am avut ocazia sa redescopăr o romanie cu oameni disperaţi, pregătiţi în orice situaţia să facă orice, un film dur despre realităţile politice şi sociale ale vremurilor postcomuniste.

Paul Gorban în dialog despre film cu regizorul Nicolae Mărgineanu şi actorul Cosmin Seleşi (concluzie sumară: amândoi spun că acest film nu este pentru politicieni)

Paul Gorban: Oameni fără serviciu, bani, crime, hoţi, prostituate, poliţişti corupţi, români care plecă în străinătate pentru a căuta o viaţă mai bună, etc. Un film românesc despre România.

Nicolae Mărgineanu. Astea au fost şi încă sunt vremurile de la noi. România e o tară destul de agresivă care are multe priorităţi înainte de a-şi proteja cetăţenii. Tudor Voican, scenaristul acestu film, a scos din anonimat nişte personaje reale, pe care le vedem în viaţa de zi cu zi, dar de care nu suntem atât de aproape, şi le-a descris destul de bine. Pe de altă parte, întotdeauna, m-am întrebat cam ce este în sufletul unei persoane care vrea să emigreze, pentru că nu-i deloc uşor să o faci. În plecările mele în străinătate am văzut mulţi români, totodată am simţit şi am văzut cum străinii văd îi acesti români o masă de săraci, un popor destul de dezagreabil, oameni care dorm prin gari, în holurile spitaleor sau la locurile de muncă, oameni care nu le vorbesc limba şi mi-am spus că este foate bun scenariul lui Tudor, mai ales că dacă se face un film ca să observe şi occidentalul cum pleacă un român în străinătate, ce îl impinge să facă asta. Sigur, s-a urmărit firul plecării până la urcarea în avion, pentru a se vedea clar câte obstacole sunt în ţară. Cazul lui Emil e un caz cu totul deosebit, e un caz extrem, dar cred că pentru fiecare român care pleacă există o poveste.

P.G.: Da, este o poveste, o poveste în care există şi un tragico-comic, poate acesta doar scenic, regizoral...

N.M.: Umorul era din scenariul lui Tudor Voican şi umorul cred că ne caracterizează pe noi românii şi ne determina să traversăm cu mai mare uşurinţă momentele dificile. Am încercat să menţin umorul în timpul scenariului şi chiar l-am amplificat cu unele mici secvenţe care ştiu că în general sunt gustate de spectatori, mai ales în momentul în care filmul are o tensiune şi o încărcătură pentru că altfel e dificil să rezişti. E bine să existe aceste momente de deconectare. Dacă am reuşit sunt foarte bucuros.

P.G.: Ca regizor, din punctul dumneavoastră de vedere, care au fost scenele care s+au realizat mai greu?

N.M.: De obicei scenele care par simple sunt, de cele mai multe ori, cele mai grele. De exemplu, personajul Alionei Munteanu (Lili în film), am avut mult de lucru cu ea, pentru că este naturală, are ceva în fiinţa ei care a salvat personajul, pentru că personajul unei prostituate, cum a fost cel al ei, care trăieşte pe muchie de cuţit, în afara moralei, tot pentru o perioadă de timp, timp în care ea se detaşează de toate cele morale, pentru a supravieţui cumva, nu este usor de interpretat. Însă Aliona îi dă curăţenie în mod paradoxal acestui personaj. Acest personaj există şi în viaţa reală, prostituate care îşi păstrează acea curătenie chiar dacă fac pactul cu dracul pentru a trece puntea.

P.G.: Se văd motive clare ce trimit la efectele postcomunismului, in acelaşi timp o alternativă, străinătatea.

N.M.: Cred că Tudor Voican a încercat prin acest scenariu să nu mai dea nici o şansă lui Emil şi familiei lui să mai rămână în ţară. El avrut să îi uşureze lui Emil decizia de a pleca din ţară. Am trăit în aceşti ani vremuri destul de tulburi cu foarte multe surprize de la diferite persoane sau instituţii şi am început să ne obişnuim cu foarte multe transformări, unele plăcute, altele mai puţin. O parte din ele le putem vedea cu zâmbetul pe buze sau la rece în acest film.

P.G.: De ce acel final? In aeronavă şi fără banii pe care i-a strâns înşelând pe alţii..

N.M.: Nu am vrut să îi oferim şansa de apleca din ţară aşa cum o fac bişnişniţarii şi mafioţii, cu mulţi bani la el. Ar fi continuat să fie valutistul din bucureşti. Cu acest final, Tudor l-a pedepsit pentru ceea ce a făcut. I-am lăsat şansa de a se redescoperi stâlpul familiei, de data aceasta peste graniţe.

P.G.: Cât timp s-a lucrat la realizarea acestui film?

N.M.: Filmul are o perioadă de pregătire de şase luni de zile. Cred că este o perioadă suficientă. Timp în care iţi poţi imagina fiecare scenă, fiecare lucru care trebuie făcut. E perioada în care organizezi castingul, când iţi alegi actorii. Pe urmă e perioada de filmare, care este foarte grea. Uneori nu ajungi la ceea ce ţi-ai propus să realizezi sau să pui in act ceea ce ti-ai imaginat. Alteori iese chiar mai bine, pentru că vine fiecare actor cu talentul lui. Dup ce filmul de termină e o perioadă destul de placută pentru regizor şi actor pentru că practic nu mai ai ce să îi faci, decât să îl promovezi. Filmul odată realizat are destinul lui, acum aşteptăm să vedem dacă are noroc sau nu.

P.G.: Am văzut reacţia publicului, însă nu ştiu care va fi reacţia politicienilor. E un film despre problemele sociale ale romanilor. Din acest punct de vedere, se vrea acest film, a fi şi un mesaj pentru politicieni, un mesaj dat de artişti, de data aceasta.

N.M.: Nu cred că un politician ar vedea filmu, să dea domnul să îl vadă, dar în nici un caz nu va fi influenţat de el. Ei au o altă mentalitate, un alt mod de a gândi şi de aprivi lucrurile. Pentru public, însă, cred că este un bun prilej de reflexie pentru a vedea intâmplări prin care au trecut semenii, prietenii, sau de care au auzit, redate într-un mod neantrenant, într-un mod plăcut. Sper din toată imina ca cel care intră in sala de cinematograf să nu plece dezamăgit.

P.G.: Veţi participa cu acest film la festivalurile de Film din Europa sau mai ştiu eu de unde?

N.M.: Da, sigur. La sfârşitul acestei luni (octombrie 2008) această producţie va fi prezentată la Montpellier din Franţa, iar dacă va ieşi bine de acolo va fi prezentat şi la alte festivaluri. Abia aştept să văd reacţia de afară.

Paul Gorban: Suntem in sala, pe scaunele pe care de obicei stau spectatorii. Cum este pentru tine sa privesti pelicula in care apari jucand un rol? In acest film (Schimb Valutar) ai rolul principal. De pe platoul de filmare, in scaunul de cinematograf....

Cosmin Seleşi: Doamne, cred am vazut filmul de 19 ori. E ok, sa ştii că mai râd uneori, dar nu la mine. Râd uneori de situatie, ma pun in pielea personajului principal, insa Aliona, Lili din film, e foarte haioansă.

P.G.: In film personajul pe care il interpretezi suporta nişte mutaţii etice puternice. Daca e să luam în calcul toată evoluţia lui, este la început barbatul casei, capul familiei, are un job la o fabrica şi deodată rămâne fără serviciu. Toţi angajaţii sunt trimişi acasă. Lucru des întâlnit în Romînia postcomunistă. Însă interesantă este evoluţia lui, el se dezumanizează, devine criminal, işi alunga fiul... Din puctul tău de vedere care sunt etapele acestei dezumanizari?

C.S.: E fost foarte greu, trebuie să recunosc. Prima dată când am cirtit scenariul, primul cuvant pe care l-am spus după ce am terminat scenariul a fost săracul. Mi-a fost milă de el. Şi acum îmi este milă de el. La început, este aşa cum spuneai şi tu, omul casei, pricajit cînd rămâne fără serviciu, se chinue să facă ceva, să scoată din situaţia aceea de criză familia si unde ajunge... în Bucureşti, în jungla aceea. A fost o partitură foarte grea pentru mine, un rol foarte greu. Am avut mari emoţii. Mă gândeam că nu o să iasă pentru că a fost pe muchie, putea să cadă în partea extremă foarte repede.

P.G.: Vorbeam mai devreme cu regizorul filmului, Nicolae Mărgineanu. L-am întrebat dacă e un film şi pentru politicieni. Există acum un mit al românului care pleaca în străinătate. Unii pentru muncă, aşa cum încerca in începutul filmului să facă şi personajul principal, Emil, iar alţi să se ascundă de justiţie, folosind identităţi false, cum o va face acelaşi personaj, în finalul filmului.

C.S.: Nu o să vadă nici un politician acest film. Pe bune, politicienii au alte treburi. Să nu intrăm în lumea aceasta atât de murdară.

P.G.: E urâtă, este adevarat, dar şi în film sunt lucruri urâte, de ce nu i-ar atinge mesajul şi pe politicieni?

C.S.: Da, da şi ce crezi? Dacă un politician o să vadă filmul o să spună, bai hai să facem ceva, ca oamenii aştia să nu mai fie nevoiţi să plece din ţară.

P.G.: Este în film o scena comică tragică. Personajul principal iese pe un gemuleţ din camera „avocatei” Lili. Emil îşi dă seama cu adevarat că este urmărit de poliţie. Pentru tine, cum a fost scena aceea?

C.S.: Foarte puternică Aliona (Lili), nu mă aşteptam. Cu toate acestea au fost vre+o patru duble. Ea a rezistat fără nici o problemă.

P.G.: În perioada filmărilor ai avut timp şi de familie, de prieteni?

C.S.: Nu i-am îndepărtat în perioada filmărilor. În acelaşi timp filmam la Pro Media, repetam şi la teatru, iar la un moment dat, timp de două săptămâni, am fost plecat la New York cu două spectacole. Recunosc că am avut o perioadă destul de încărcată şi sper să mai fie şi în continuare aşa. Dacă îşi palce ceea ce faci nu ai cum să îţi îndepărtezi prietenii şi familia chiar şi în timpul filmarilor sau repetiţiilor pentru spectacole. Pe mine filmele artistice şi teatrul mă curăţă, mă purifică. Teatru am făcut pentru sufletul meu, chiar dacă din teatru nu se câştigă bani, dar am multe satisfacţii şi sper să am şi din film. Eu am jucat în mai multe filme, în special de lung metraj, dar în acesta este primul în care joc rolul principal. Cred în personajul acesta, chiar dacă am avut şi cronici proaste, asta e bine, lumea te priveşte, este interesată de evoluţia ta pe platou. De exemplu, o cronică dură a fost a lui Gorzo, din B 24 FUN. E ok, e foarte bine că scrie şi aşa, că dacă se scrie numai de bine atunci chiar este o problemă. Ce ma deranjează e faptul că nu sunt anunţate la timp castingurile. Afli deupă ce au început filmările că s-a făcut castingul.

P.G.: Dicolo de tiparele stabilite de senarist şi regizor au fost scene în care a trebuit să improvizezi?

C.S.: Nu.

P.G.: Totul a fost ca la carte, ca la dicţionar.

C.S.: Da. De improvizat nu am improvizat nimic. Bine, că nu m-au lăsat să improvizez, că şe stricam filmul. Eu sunt actor de comedie. Mie îmi place mai mult comedia şi poate şi de aceasta a fost o provocare pentru mine.

P.G.: De ce în final a fost acel refuz de a primi fiul, pe care până în acel moment îl iubea, îi vorbea la telefon de fiecare data? Ce a fost acolo? Înţeleg banii, bani, dar era copilul lui. Cum ai trăit scena aceea?

C.S.: Scena aceea a fost dură. Acolo personajul era complet dezunanizat şi asta datorită împrejurărilor, stărilor şi situaţiilor în care s-a trezit personajul. Era tensiunea acelui final, dacă nu reuşea să plece se dărăma total, familia era oricum în avion.

P.G.: Cum crezi, dincolo de acest final dat spectatorului de cinematografie, că ar evolua starea lui Emil. Redevine omul de la începutul fimului? Soţia şi fiul sunt în aeronava, el o priveşte, ea îl observă, dar nici unul nu dă un semn de bucurie, ci dimpotrivă, ei sunt reci unul faţă de altu.

C.S.: Aşa ca o continuare a filmului, eu aş vedea că el îşi revine. Totuşi puterea familiei, energia aceatsa te poate vindeca. Cred că ar deveni mult mai puternic.

P.G.: Care au fost relaţiile cu cei din partea tehnică de pe platoul de filmare? Asta e ultima întrebare.

C.S.: Am avut o echipă foarte tare. Nu am fost foarte mulţi, dar am fost uniţi, am fost ca o familie. Am râs împreună, am hotărât împreună ce şi cum să facem. Domnul Mărgineanu are un stil foarte bun de a lucra cu actorii. E prolific pentru actori, pentru mine ce putin aşa este. Elk a foarte calm în timpul filmărilor. Nu induce stres şi panică, nu ţipă, nu grăbeşte scena. Mi-a plăcut foarte mult şi sper să mai colaboram.

Cercetatorul american in istoria romanilor, Keith Hitchins a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii iesene „Al.I.Cuza”

La universitatea Cuza se fac pregatiri pentru jubileul a 150 de ani de atestare documentara

In cursul zilei de astazi conducerea universitatii iesene Al. I. Cuza a premiat aproape 20 de profesori, care au iesit la pensie in cursul acestui an sau in anii precedenti, cu distinctia de Profesor Emeritus pentru activitatile stiintifice desfasurate de-a luncul carierelor universitare. Evenimentul a avut loc in Aula Magna „Mihai Eminescu” a universitatii iesene cu prilejul celebrarii a 148 de ani de la infiintarea institutiei de invatamant. Totodata rectorul a mentionat ca in momentul de fata se fac pregatiri intense pentru manifestarile jubiliare din 2010, cand universitatea va sarbatori 150 de ani de la infiintare. „Este o manifestare care a intrat in frumoasa traditie a universitatii, de a-si celebra momentul inaugural si augural de la 1860. Se intampla un asemenea eveniment in fiecare an. Membrii comunitatii academice a universitatii noastre il traiesc cu bucurie si isi aduc conntributiile intelectuale si spirituale, fiecare in domeniul lui de specialitate. Ce anume o sa se intample peste doi ani, cand vom celebra jubileul de un veac si jumatate a universitatii... Este bine ca noi sa pregatim cu atentie si cu riguare acel eveniment pentru ca intreg anul 2010 va fi marcat de manifestari nu doar cu tenta de istorie a ideilor, sau istorie culturala, nu doar cu tenta festivista, ci mai ales cu manifestari dedicate schimbului de idei stiintifice cu partenerii nostri din intreaga lume. Anul 2010 va fi consacrat profesorilor reputati pe paln international ai universitatii noastre” a declarat rectorul universitatii iesene Al. I. Cuza, Vasile Isan.

M-am apucat sa cercetez istoria romanilor din intamplare, insa mi-a fost mai dificil in perioada comunista

Tot astazi conducerea universitatii a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al universitatii, specialistului american in istoria romanilor, Keith Hitchins, profesor al universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii. „Universitatea ieseana ma onoreaza in mod special. Ma bucur, pentru ca este cea mai veche universitate din Romania, institutie cu traditii de invatamant. A fost o primire foarte prietenoasa si m-am simtit foarte bine aici, in Iasi. Eu nu am nici o legatura familiala cu Romania. Cand am inceput studiile pentru doctorat, eu am ales ca subiect principal Rusia, Uniunea Sovietica si ca subiect secundar O Europa Sud Estica Centrala. Incetul cu incetul am gasit mai interesant aceasta europa sud estica decat istoria rusiei si mi-am schimbat planul de cercetare. Am avut prilejul sa studiez limba romana, atat la universitatea ieseana, cat si la universitatea din Paris in 1960. Am stat doi ani aici, prin schimb cultural. Anii aceia au fost pentru mine decisivi ca eu sa fac ca subiect principal Istoria Romanilor si nu am regretat. Mi-a fost dificil sa cercetez la inceput istoria romanilor din cauza regimului care era atunci la putere. Desi eu am vrut sa vin mult mai devreme in Romania pentru cercetari, nu am putut sa fac acest lucru.” A declarat profesorul universitatii de stat Ilinois din Urbana Champaign, Statele Unite ale Americii, Keith Hitchins, specialist in istoria romanilor. Universitarul si-a dedicat viata studiind etapele formarii natiunii romane moderne. La ceremonia de astazi au participat si reprezentantii celorlalte universitati de stat din Iasi, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan, Episcopul de Iasi Petru Gherghel si primarul municipalitatii Gheorghe Nichita. Cu ocazia zilelor universitatii fiecare facultate din cadrul institutiei va organiza seminarii si colocvii stiintifice.

Documentul de debut

Plânsul lui Haar

proza scurta, aparuta in revista ieseana de cultura Timpul, numarul din octombrie

„Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea în minte. Încercam să adorm, însă gândul că pe fereastra deschisă pot intra în dormitorul meu umbre sălbatice nu-mi dădea pace. Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridicate ca două piramide şi se izbeau uşor de nările ei umede. Ţânţarii roiau deasupra noastră cu trompele pregătite de atac. Era trecut de miezul nopţii când, de pe noptieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv despărţit de casă” mi-am spus atunci. M-am ridicat uşor din pat şi m-am îndreptat spre frigider. Am scos o bere rece să-mi potolesc somnul plecat după visare. Laptopul era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni bune un text la el, dar era deschis pentru orice provocare. Uneori când mă aşezam în faţa lui aveam impresia că tastele fug ca şi zilele de mine, ca şi pozele sau tablourile din casă, ca şi femeile ce plâng ieşirea din religie a bărbaţilor neliniştiţi de hormoni.

Am ieşit din cameră pe balcon cu încă o bere şi priveam spre blocurile care stăteau să cadă în putrefacţie. Aveam impresia că sunt privilegiat să stau în faţa lor ca un dictator. Le înjuram cărămizile din pântece, varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor aglomerate cu perversităţi culese din reviste porno, dar mă enervau că mă ascultau şi nu îmi răspundeau cu nici un gest.
La parterul blocului de vis-à-vis era o crâşmă non stop. Acolo ne adunam toţi bărbaţii însuraţi, mai ales în zilele în care juca echipa naţională de fotbal. Consuela, chelneriţa avea grijă mereu să ne umple halbele de bere, să ne aducă alune sau seminţe şi să ne cinstească pe bănuţii noştri cu câte o vodkă.

Domnul doctor Albert Haar, specialist în psihanaliză era la ora aceea în crâşmă. El nu dormea niciodată noaptea. Avea un program de somn în cursul amiezii. Stătea la masa de lângă fereastră şi număra stâlpii fără becuri sau bucăţile de moloz care cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet roşu. Cu mustaţa lui curbată la vârfuri, cu căştile de la mp3 palyer în ureche, cu degetele înfipte în cărţile lui Stephen Hawking şi cu dinţii scârţâind a roţi de tren semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu prima pagină a unui ziar de scandal. Părea furios şi încreţit la inimă că singura femeie din viaţa lui, Consuela, refuzase să îi descifreze cifrul de la barul cu whisky.

Maşinile de pe stradă erau parcate majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. Nu suporta mă vadă în compania doctorului Haar. În urmă cu câteva luni acesta violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru că doctorul i-a convins că gestul lui făcea parte dintr-un experiment. Fata respectivă era vecina lui de palier, iar după accident s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din presă că se mutase împreună cu familia undeva într-un sat din nordul Aradului.
În cârciumă erau doar doctorul Haar şi Consuela. I-am cerut chelneriţei să îmi facă o cafea tare şi să deschidă televizorul. Aproape de cârciumă se auzea alarma unei maşini, iar pe trotuar defilau ca pe podium prostituatele cartierului. Mi-am aprins un trabuc cubanez şi m-am lăsat uşor peste spătarul scaunului.

„Am încercat să mă sinucid” a spus doctorul către mine. Consuela nu era mirată. Se uita de parcă acest lucru era normal să se întâmple unui violator cu remuşcări. Nici eu nu eram cine ştie ce surprins, dar mă întrebam de ce ar face asta un psihanalist. „Eram la o pensiune din zona Voroneţ. La cabana în care eram cazat venise o domnişoară din Franţa. Anne-Caroline era numele ei şi venea din oraşul Avignon situat pe malul stâng al Ronului în departamentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris şi la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra era studentă în anul doi la Institutul de Artă şi Arheologie, din cadrul Universităţii Sorbona din Paris. Venise în România să studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor măicuţelor de la mănăstirile din nordul Moldovei, dar şi secretul albastrului de Voroneţ”.

Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai ales atunci când îmi vorbea de experienţele trăite cu studentele străine. Era cunoscut în cartier pentru astfel de aventuri. Avea publicat chiar şi un jurnal cu astfel de experienţe. Consuela a observat că mi se termină cafeaua şi mi-a adus un pahar de coniac ţărănesc, făcut în Vrancea. M-am apropiat de masa lui Haar, am scos caşeta cu trabucuri din geacă şi i-am dat o columbiană. Consuela se aşezase în spatele meu. Îşi plimba elegant unghiile lungi pe ceafa mea. În unele clipe mi-aş fi dorit să îi simt greutatea corpului peste trupul meu.

"Anne era înaltă, avea părul castaniu, ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori purta fuste voalate lungi până în pământ. Aproape toate rochiile ei erau roşii şi aveau corset. Prima dată am întâlnit-o la recepţie. Îşi lua cheile de la cameră. Avea camera pe acelaşi palier cu mine, cu vedere spre râu, în timp ce eu aveam camera cu vedere spre drumul forestier. Mă nelinişteau zgomotele porcilor mistreţi din zonă, în special pe timp de noapte. Liniştea o regăseam în cafeneaua pensiunii, unde Anne îşi rezerva în fiecare seară masa de lângă pianină, aproape de bar. Nu suportam să stau singur la masă, decât dimineaţa când obişnuiam să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale dimineţii, ziarele din oraş, chiar dacă trebuia să parcurgă cel puţin zece kilometri. În una din serile mele singuratice Anne s-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce sunt disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea fizică şi mintală, de ce nu mănânc nimic şi beau doar cafea. Observase că nu dormeam noaptea, că fereastra de la camera mea nu era niciodată deschisă, că nu lăsam bacşiş la chelner, că citeam ziarele ca şi când cineva m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte gros. După aceste lungi observaţii tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gândeam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să i le dau. Nu eram obişnuit să răspund rapid unor întrebări care îmi cereau nişte argumente despre stilul meu de viaţă, mai ales că ele veneau din partea unei domnişoare. Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva am greşit faţă de Anne, că nu i-am răspuns la întrebări, că am lăsat-o să înţeleagă că nu îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, că m-am întors în camera mea şi am deschis fereastra, era pentru prima dată când făceam acest gest de când venisem la cabană. Am ascultat în noaptea aceea cred că toate orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam cu perdelele trase să nu intre ţânţarii. Pe pat aveam întinsă o cuvertură populară, iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care le citisem. După patru zile de plimbări pe drumurile forestiere am observat-o din nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din apropiere. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare în continuare de ale noastre. Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat de această dată cu pantaloni scurţi, un tricou alb şi purtam în picioare sandale.

Seara când m-am întors în cabană Anne mă aştepta în dreptul uşii de la cafenea. M-a invitat la o plimbare prin pădure să vorbim despre decizia mea de a mă îmbrăca mai subţire. „Mereu punem pe noi lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea este că tu le-ai tăiat ca din carne şi poţi acum să mă priveşti ca pe o gară lipsită de secunde şi demenţă.” i-am răspuns.
- De ce murim atunci când intrăm într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbucându-şi ochii.
- Probabil că, pentru tot ce ne este străin trebuie să ne facem un nou botez.
- Dar nu mă lepăd de ce am printr-un nou botez?
- Nu, pentru că Dumnezeu nu se joacă de-a v-aţi ascunselea. Îl găseşti în toate bisericile acelaşi. E ca şi cum acelaşi ceas bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak, în Bollywood şi în Tokyo, i-am răspuns.

Liniştea pădurii mi se părea absurdă în momentul acela. Abia atunci mi-am dat seama că scăpasem de fiţele vitezomanilor din oraş, de muzica pe care o ascultau vecinii mei din bloc. Eram numai eu şi Anne, călători clandestini printre copacii învăţaţi să moară frumos, printre pietrele ce nu-şi poartă grijile pe valuri, printre cozile de şopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe culmile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mână ca şi când ar fi luat în palme primul fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un copil abia născut şi m-a sărutat. „Sărutul acesta este drumul pe care l-am făcut de la Avignon până aici. Inima mea este cavoul în care te las să intri” mi-a şoptit lângă ureche.

Spre miezul nopţii ne-am întors la cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am urcat direct în camera ei. În spatele uşii era prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În faţa patului un cap de cerb stătea de veghe, iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar pernele ca bulgării de zăpadă aruncaţi de copii pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet şi se privea în oglindă. Cu mâinile mele şi-a învelit sânii ridicaţi, iar cu mâna ei dreaptă mă dezlega de hainele ce le purtam. Simţeam cum în chiloţii mei se zbătea sfârcul meu de tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbene ţesute. Mâinile mele coborau pe coapsele ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila uşor pe piept. Era umedă şi strâmtă între paginile-i lungi şi albe, iar buzele ei pline de carne mă ascundeau de şoaptele valurilor râului ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar pentru mine ea era a doua femeie din ziua aceea. Prima fusese fata cea mare a proprietarului cabanei, care în ziua aceea a insistat să îmi aducă ziarul în cameră.

Când m-am trezit a doua zi Anne era deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe noptiera din partea dreaptă a patului. „Îţi mulţumesc că ai fost drăguţ cu mine. Bulgării de zăpadă sunt roşii şi asta pentru că nu mai sunt virgină. Orice legătură se stabileşte prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat seama că Anne devenise disperarea mea. M-am dus în baia camerei mele, am scos din borseta cu cosmetice briciul şi mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Devenisem astfel criminalul propriului meu trup.” povestea doctorul Haar.

Consuela s-a ridicat şi a stins lumina din cârciumă. Pe geamurile mari ale crâşmei intrau primele raze de soare. Era dimineaţă. M-am ridicat de la masa doctorului, am aprins un trabuc şi am ieşit în faţa localului cu chelneriţa. „Este un început de zi destul de roşu” îmi spuse ea.
Avea dreptate, povestea doctorului nu mai era ca celelalte. „Înţeleg de ce a violat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv să îşi ia viaţa. Orice virgină îi aminteşte de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pentru el o nouă salvare, o nouă viaţă.” i-am spus Consuelei.

Când m-am întors în apartamentul meu, Luiza dormea exact cum o lăsasem din timpul nopţii, cu faţa spre tavan. Am luat biletul de pe noptieră şi l-am citit ca şi cum ar fi fost scris pentru mine. Am acoperit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în cameră şi m-am întins lângă Luiza. „Nicio legătură nu se stabileşte decât prin sânge” îmi suna în dimineaţa aceea în minte.

26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu scriitorul Liviu Antonesei. Interviu pentru revista de experiment literar Feed Back

„Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap.” (Liviu Antonesei)

Paul Gorban: Bună dimineaţa domnule profesor Liviu Antonesei. Sînt, iată, nevoit să facem acest interviu în format electronic, prin e-mail. Astfel înţeleg că am intrat cu toţii în era internetului. Iată, un secondlife în care, domnule profesor, ne întâlnim să vorbim de-ale noastre. Eu sunt în Iaşi, dumneavoastră în Cracovia, un centru cultural european de prestigiu, renumit în întreaga lume pentru monumentele şi istoria sa. Spuneţi-ne cum e vacanţa acolo, cum petrece scriitorul Liviu Antonesei timpul liber în Cracovia?

Liviu Antonesei: Bună seara, deja, că au trecut vreo două zile de cînd am primit întrebările şi mai multe obligaţii m-au împiedicat să răspund pe loc! Întrebarea este, în acelaşi timp, şi foate uşoară, pentru că aş putea răspunde pe loc şi foarte scurt, ceva în genul „este cu totul altfel decît la Iaşi”, dar şi foarte grea, pentru că nu e chiar atît de simplu să precizez în ce fel e altfel sau, mai bine spus, în cîte feluri este altfel. De fapt, nu atît despre cum e vacanţa aici aş putea vorbi, pentru că eu nu sînt niciodată complet în vacanţă, ci despre cum e viaţa aici ar fi mai potrivit să vorbesc. În fond, e tot o viaţă de scriitor, viaţa mea de scriitor, care încearcă să acumuleze mereu experienţe, însă petrecută într-un mediu mult mai plăcut, ori doar mult mai potrivit mie. Deosebit de Iaşi, care a trecut greu prin război, apoi prin tăvălugul comunist, prin cutremurul din 1977 şi trece acum prin faza de dezlănţuire a prostului gust neocapitalist, Cracovia chiar este un oraş. Şi nu mă refer doar la monumentele şi bisericile sale, la sutele sale de restaurante, terase şi cafenele – 500 doar în Oraşul Vechi, din care cam jumătate subterane, piwnica, unele vechi de 600 de ani, altele doar de 300 sau 400 –, ci la atmofera sa, destinsă, relaxată, profund urbană. E greu să spun cum e o zi de-a mea aici, pentru că nu toate zilele sînt la fel dintr-o mulţime de motive, începînd cu obligaţiile şi plăcerile mele şi sfîrşind cu provocările de tot felul pe care acest oraş ţi le adresează constant, dar nu cu agresivitate – mai degrabă, poţi spune că ţi le pune cumva pe tavă. Aş putea descrie ultimele 24 de ore, de cînd a sosit de la Varşovia, unde a participat la o reuniune ştiinţiifică, prietenul meu pariziano-ieşean Mihai Dinu Gheorghiu. Deci, aseară la 18:30, l-am luat cu taxiul de la gară, l-am adus acasă să-şi lase bagajul, apoi i-am arătat o parte a Oraşului Vechi, oprindu-ne la o piwnica pentru un mic popas, apoi am mers în Oraşul Liber Kazimierz, cartierul evreiesc, pe care l-am vizitat vreo oră, după care am luat o cină tîrzie la un restaurant evreiesc amenajat în stil interbelic. Pe la miezul nopţii am venit acasă, am băut cîte un whisky ca digestiv şi ne-am culcat. Ne-am trezit dimineaţa pe la 8, am luat micul dejun şi l-am dus să vadă esenţialul Cracoviei – Oraşul Vechi, tot, pe lumină, parcul circular amenajat pe locul fostelor fortificaţii distruse de austrieci la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Wawelul, vechiul palat al regilor Poloniei, ne-am plimbat apoi pe malul Vistulei, oprindu-ne la un vapor-cafenea unde ne-am odihnit puţin. La ora 13, am fost la gară, i-am luat bilet, l-am urcat în tren şi m-am întors acasă. Am mîncat puţin, mi-am scris articolul pentru Cotidianul şi l-am expediat prin mail, după care am dormit vreo oră, că mă cam vlăguise aerul curat! Acum răspund la întrebările tale, după care mă duc la o întîlnire cu absolvenţii secţiei de română a Universităţii Jagiellone. Acestea sînt deci, ultimele mele 24 de ore! Sigur, nu toate zilele sînt la fel, dar toate pot fi la fel de interesante dacă vrei asta, pentru că aici chiar e un oraş care are ce să-ţi ofere. Nu ştiu exact ce voi face mîine ziua, dar seara voi merge la un concert Mozart – Chopin, la Biserica Sf. Paul, unde o să mai merg de cîteva ori pînă plec acasă, că e o serie de cîteva zeci de concerte în umrătoarele vreo două luni!

P.G.: Vorbeam undeva mai sus despre secondlife, observ că nu numai magazinele şi jocurile electronice sînt prezente tot mai frecvent în aceasta a doua lume, virtuală desigur, ci şi foarte multe cenacluri literare, fac referire la poezie.ro, bocancul-literar.ro, hemeneia.com şi multe altele. Nu mai este posibil contactul între debutanţi, scriitorii consacraţi şi cenaclişti în formatul clasic? Nu se pierde astfel acel ceva specific unui grup literar? Pe internet toţi seamană între ei.

L.A.: Nu sînt duşmanul internetului şi al computerizării, deşi am rezistat „eroic” pînă prin 1999-2000 acestor tentanţii. Între timp, mi-au devenit prieteni, ceea ce e excelent, pentru că am evitat situaţia să fi devenit sclavul lor! Cred că este posibil să existe şi acum contacte ceva mai „reale” între scriitorii consacraţi şi debutanţi, mai mult cred că sînt necesare. În ce mă priveşte, chiar dacă nu în mod organizat, decît eventual în redacţia revistei „Timpul”, nu refuz asememenea contacte cînd îmi sînt solicitate, pentru că, fiind un om curios din fire, vreau să ştiu ce vine din urmă. Din acest motiv, am întîmpinat noii sosiţi cu bucurie, adesea şi în scris, plăcîndu-mi să fiu cu un pas înainte decît ceilalţi în sesizarea şi semnalarea noilor talente. E adevărat însă ce spui, asemenea contacte „reale”, mai ales în cadre formalizate, cenacluri, redacţii de reviste şi edituri, s-au rărit enorm şi nu cred că e bine. Nu-mi dau, însă, seama ce s-ar putea face. La „Timpul”, am organizat un fel de întîlniri literare cu tinerii, au fost chiar reuşite, dar cînd au terminat liceul băieţii şi fetele s-a cam terminat şi cenaclul. Probabil, apelînd tot la poetul Emil Brumaru, vom încerca să reînviem aceste întîlniri. Anul trecut, am încercat şi altceva, ne-am dus noi, cu pictori, muzicieni, actori şi scriitori după noi în liceele din Iaşi, ori am organizat întîlniri la Casa de Cultură a Municipiului din Parcul Copou şi am înregistrat un succes neaşteptat. Cred că azi, cînd există atîtea alternative „de viaţă”, nu e bine să aştepţi, ci să ieşi în întîmpinare.

P.G.: Cum vedeţi toate aceste experimente literare care au loc astăzi în gîndirea contemporană? Poezie vizuală, literatura de cartier, pictura holotropică, de exemplu.

L.A.: Le privesc cu simpatie, pentru că noul, oricît de provocator pare sau oricît de obosit, încearcă să ducă lucrurile înainte. În acelaşi timp, le privesc şi cu circumspecţie şi simţ critic. Noutatea în sine nu e o valoare, unele „noutăţi” sînt nişte vechituri reîncălzite, uneori „noutatea” are doar rolul de a provoca, de a-l „epata pe burghez” nu e rezultatul cine ştie căror căutări cu vocaţie artistică autentică. Slavă Cerului, am văzut destule la viaţa mea, aşa că nici nu cad în fund, nici nu mă tulbură excesiv un „ponei roz” ori altul! Ştiu că tocmai s-a deschis o expoziţie de pictură holotropică la Iaşi, dar fiind pe picior de plecare, nu am reuşit s-o văd, aşa că nu mă pot pronunţa. Sper să fie ceva reuşit artistic, nu doar „novator”!

P.G.: Sînteti prozator, poet, eseist, analist politic, om de radio şi televiziune şi profesor universitar. Cît de vizibile şi invizibile sînt cărţile care apar astăzi în librăriile din România? Avem scriitori la modă, edituri cere produc sriitori hologramici, dacă îmi daţi voie să folosesc această formulare, care nu îmi aparţine. Este a lui Virgil Diaconu.

L.A.: Ca întotdeauna şi oriunde într-o cultură cît de cît productivă, avem scriitori de toate genurile şi de toate calibrele, deci există o producţie pentru toate gusturile şi nu mă apuc de discutat gusturile că nu mai termin de răspuns întrebărilor! Dar avem, într-adevăr, o problemă cu cărţile, mă refer la „vizibilitate-invizibilitate”, deci o problemă de difuzare. În momentul de faţă, nu există vreo reţea naţională de difuzare – „Humanitas”, „Alexandria”, cea a „Uniunii Scritorilor” sînt incomplete, parcelare, nici puse la un loc nu fac un sistem naţional de distribuţie. Iar editurile sînt mii, de dimensiuni variabile şi nu mereu marile edituri scot toate cărţile importante. Aşa că, pe cît pot, particip la tîrgurile de carte să caut volume pe care nu le-am văzut în librării şi chiar volume despre care nici măcar n-am auzit! De fapt, avem două probleme, a doua fiind preţurile aproape prohibitive ale cărţilor – mi se pare ciudat ca în România cărţile să coste dublu şi chiar triplu compararativ cu Polonia, cînd salariul minim de aici este de trei ori mai mare decît la noi, iar într-o economie globalizată costurile de producţie sînt comparabile!

P.G.: Cum a debutat Liviu Antonesei? Ştiu doar că erati, împreuna cu Valeriu Gherghel la ziarul Opinia Studentească prin anii 80. Cum vedeţi debuturile astăzi? Se debuta pe timpul studenţiei dumneavoastră aşa uşor?

L.A.: Am debutat de mai multe ori! Pe la începutul facultăţii, am debutat cu poezii în revista „Familia”, la celebra rubrică a lui Ştefan Aug. Doinaş, şi cu recenzii la rubrica „Cartea de sociologie” în revista „Dialog”. Apoi, am redebutat ca articler în „Opinia studenţească”, unde într-adevăr l-am avut coleg pe Valeriu Gherghel. Nu prin anii optzeci, ci prin 1974, cînd eu eram în anul doi la sociologie-psihologie, iar el tocmai intrase la filosofie. Nu, nu se debuta uşor atunci, decît poate dacă aveai norocul să ai acces la o revista studenţească. Iar debutul în volum devenise foarte dificil, concursuri cu locuri limitate, adesea manipulate politic, nu ţinînd seama de valoare în stabilirea cîştigătorilor. De pildă, într-o seară de vară a anului 1981 sau 1982, eu eram cîştigător al concursului de debut de la „Albatros”, dădusem şi de băut amicilor în cinstea victoriei!, iar dimineaţa următoare a devenit oficial cîştigător un domn, Ştefan Mera, care urma să plece, ca traducător, cu soldaţii români trimişi de Ceauşescu în Angola! Se debuteză infinit mai uşor acum. Mai întîi că sînt mii de edituri, nu cîteva zeci, cîte erau pe atunci. Apoi, pentru că dacă ai bani ori prieten primar sau patron de firmă, nimic nu te poiate împiedica să publici o carte, cît de proastă, nici măcar bunul simţ.

P.G.: Recent v-aţi făcut blog. Este un argument de botez cu lumea virtuală? Observ că tot mai mulţi scriitori acceptă acest botez.

L.A.: A, păi ce botez? Eu am vechime! În 2003 – 2004, am avut o pagină internet, unde afişasem literatura mea, fotografii, şi pe care ţineam un editorial săptămînal sub genericul „Ceea ce cred”. În timpul campaniei electorale din toamna 2004, după trei editoriale sucecsive dedicate d-lui Adrian Năstase, pagina mea a dispărut fără urmă. Asta m-a indispus şi din acest motvi mi-am făcut blogul acesta atît de tîrziu!

P.G.: Şi mulţi politicieni au devenit bloggeri.....

L.A.: Da, unii au devenit bloggeri, deşi au mari probleme în acordul dintre subiect şi predicat, funcţia virgulelor în proproziţie etc. S-au gîndit probabil că Obama şi-a făcut o bună publicitate electorală pe interenet şi îi urmează exemplul! Să fie primit!

P.G.: Pregătiţi o carte? Ştiu că încercaţi de mult timp să publicaţi un roman.

L.A.: Nu ştiu cum se face, dar mereu pregătesc o carte ori o ediţie nouă a unei cărţi. În momentul de faţă, trebuie să iasă ediţia a doua „pe hîrtie” la eseul „Despre dragoste”, la „Ideea europenă”, tot ediţia a doua la cartea de interviuri luate în 1990, la „Feed Back” şi lucrez împreună cu o bună prietenă la o carte-interviu. Cît priveşte romanul, ca să-l public, ar trebui mai întîi să-l scriu! Dacă am noroc, voi începe chiar în această „vacanţă” unul din cele şase romane pe care le am în cap, unul care se petrece în cea mai mare parte la Cracovia. Dacă am noroc, cum spuneam, pentru că mă gîndesc la el de vreo zece ani, de la primele mele întîlniri cu acest oraş fermecător.

P.G.: Pentru că am vorbit şi despre romane, haideţi să vorbim despre romaniceri consacraţi. Dacă aş folosi cuvintele unui regizor român şi m-aş uita în librarii aş putea spune şi eu că ne mor dinozaurii literaturii.

L.A.: Nu cred că e chiar aşa! Trăim unul din cele mai productive momente ale prozei în cultura noastră, comparabil cantitativ cu cel interbelic. Acesta a început în anii nouăzeci prin efortul lui Dan Petrescu şi al editurii „Nemira” – iar numele unor Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca vor rămîne, poate şi ale altora – a fost reactivat de programul „Votaţi literatura tînără” lansat de „Polirom – şi, iarăşi cred, măcar numele unor Lucian Dan Teodorovici, Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Filip Florian şi alţi cîţiva vor rămîne şi ele – şi completat de alte edituri precum „Paralela 45”, „Cartea Românească” şi chiar „Humanitas”, care a descoperit ceva mai tîrziu acest posibil filon.

P.G.: Şi ca să fie interviu închis, forma circulară, ne întoarcem din nou la Cracovia. Cum se vede România de acolo? Cum sînt văzuţi politicienii, scriitorii...

L.A.: Cred că în Polonia, în ciuda unor porcării pe care le fac unii concetăţeni de-ai noştri, avem una din cele mai bune imagini posibile. Stereotipul polonez despre noi este că am fi un popor de „tălmaci şi diplomaţi”, că avem deci talent la limbi străine şi de negociatori. De altfel, ei nu uită că i-am ajutat la începutul celui de-al doilea război, permiţînd retragerea prin România, deşi eram aliaţii Germaniei, a guvernului, armatei, tezaurului şi a milioane de refugiaţi. Cît priveşte politicienii sau scriitorii, pot spune că sînt primiţi şi priviţi exact după cum merită fiecare, polonezii fiind foarte atenţi nu doar la talentele interlocutorilor, ci şi la caracterul acestora. De pildă, eu sînt privit cu simpatie, dar eu iubesc foarte mult Polonia şi ei simt asta. Poate că sînt şi simpatic, cine ştie?

26 septembrie 2008 Iasi – Cracovia, Paul Gorban în dialog cu Liviu Antonesei, pentru revista de experiment literar Feed Back

Viitorul religiei – solidaritate, caritate, ironie

Richard Rorty & Gianni Vattimo
Paralela 45, 2008

Cartea apărută anul acesta la Editura Paralela 45, sub îngrijirea lui Santiago Zabala, este compusă, în cele peste 100 de pagini, din două texte semnate de filosoful ameriacan Richard Rorty şi filosoful italian Gianni Vattimo, dar in care avem şi un dialog purtat între cei doi filosofi şi îngrijitorul cărţii, dialog care trasează noile direcţii ale religiei în raport cu gândirea lumii contemporane.
În viziunea celor doi filosofi „omenirea a intrat în era interpretării, în care gândirea e dominantă de preocupări ce nu mai sunt nici doar de competenţa ştiinţei, nici doar a filosofiei, nici doar a religiei”. Atât Vattimo, cât şi Rorty ne invită să îi urmărim, pe de o parte, pe Nietzsche, Heidegger şi Derrida în drastica lor deconstrucţie a metafizicii prezenţei, iar pe de altă parte, pe Dewey, Croce şi Gadamer în depăşirea, de către ei, a aceleiaşi metafizici. Textul lui Rorty, Anticlericalism şi teisms, scrie în prefaţa cărţii Zabala, ne explică felul cum, odată cu sfârşitul metafizicii, a fi religios nu mai înseamnă a te raporta la fenomene observabile ca atare, determinate ca evidenţe. Filosoful american, porneşte în excursul eseistic de la cartea lui Vattimo, A crede că mai credem, unde observă că metafizica obiectivităţii s-a destrămat odată cu gândirea ce identifică adevărul fiinţei cu putinţa de a manipula adevărul ştiinţei. Potrivit viziunii rortyene „religia nu pate fi obiect de dispută atâta timp cât rămâne o chestiune privată – deci atâta timp cât instituţiile ecleziastice nu caută să-şi aroge competenţa în privinţa consensului cu propunerile politice şi atâta timp cât credincioşii şi necredincioşii se hotărăsc să urmeze o conduită comună a modului de atrăi şi de a-i lăsa pe alţii să trăiască”. Rorty consideră binevenită, încercarea filosofului italian Vattimo, de a scoate religia „din arena epistemică, o arenă în care religia pare să fie supusă provocării ştiinţelor naturii”. Cu toate că se declară laic anticlerical, memorabil este aliniatul în care gasim simţământul filosofului american cu privire la sacru: "într-o bună zi, într-un mileniu nedeterminat, descendenţii mei îndepărtaţi vor trăi într-o civilizaţie globală în care iubirea va fi, fără sforţări, singura lege. Într-o atare societate nu vor mai fi legături de dominaţie în comunicare, nu se vor mai cunoaşte castele şi clasele, orice ierarhie va fi o chestiune de convenienţă temporară pragmatică, iar puterea va fi în întregimela dispoziţia acordului liber al unui electorat cult şi bine informat."
În eseul lui, Epoca interpretării, Vattimo ne propune o perspectivă în care nihilismul postmodern, acea dizolvare a metanaraţiunilor, este adevărul creştinismului. Faţă de pragmatismul lui Rorty, ceea ce propune filosoful italian, este o explicită asumare a istoricităţii noastre creştine, „e vorba despre ceea ce Benedetto Croce înţelegea atunci când scria că nu putem să nu ne numim creştini.”
În dialogul Ce viitor va avea religia după metafizică, viitorul religiei e analizat laolată cu aspectele politice, sociale şi istorice care caracterizează societatea postmodernă.

Despre mască şi iluzie

Mihai Măniuţiu
Humanitas, 2007

Pentru cei mai mulţi dintre noi scena este corpul în care ne privim ca în oglindă sau locul care ne apare ca o bucătărie a fanteziilor. Uneori ea ne apare ca o alee a despărţirii de un anume eu ascuns al nostru, însă de cele mai multe ori, scena ni se arată ca o a doua lume, copie fidelă a celei pe care o trăim. Cartea Despre mască şi iluzie, apărută în anul 2007 la editura Humanitas, semnată de regizorul clujean, Mihai Măniuţiu, ne aduce publicului, nu doar consumator de spectacol teatral, ci şi celui consumator de lectură, dintr-o perspectivă eseistică şi filozofică, viziunea sa personală despre arta actorului şi a regizorului. Astfel, încă din primele pagini ale cărţii aflăm că actorul, interpretul „pe durata jocului dizolvă în sine cenzura ce se aplică îndeobşte libertăţii de metamorfoză a erosului. Făptură prin excelenţă aluzivă, actorul reprezintă obiectul expus dorinţelor camuflate ale publicului, păpuşa umană în ale cărei braţe poţi recula spre copilăriile tale fictive, el închipuie alcătuirea androgină, nici reală, nici ireală, în care îţi personifici himerele, marioneta de carne ce le permite tuturor să o posede, neimplicaţi în posesie, să se viseze pe ei înşişi în afara lor.”
Copilul zeilor, aşa cum obişnuieşte scriitorul să îl numească pe actor, „ar trebui să-şi însuşească şi să posede simultan toate chipurile cu putinţă. Dar, cu toate că e neîndoielnic multiplu, lui nu îi aparţine seria nesfârşită a travestiurilor. La originea voinţei lui de prefacere se află nostalgia unităţii irecuperabile a fiinţei.” Prin aceste travestiri pe care actorul şi le asumă ca pe un continuu exerciţiu de recuperare a fiinţei, spectatorul vede din poziţia de privitor mesajul, lucru care ne arată, crede regizorul, un orizont al comunicării. „Masca, salvând jocul de gratuitate şi facialitate, îi sporeşte (interpretului) transpiraţia: vedem mai bine ceea ce actorul ascunde, înţelegem mai bine ceea ce el nu pronunţă retoric, simţim mai tranşant ceea ce el ne oferă antitetic”.

Regizorul clujean numeşte mască „orice rol pe care actorul îl adoptă spre a se pune în joc pe sine ca pe altcineva, pentru a trăi o aventură esenţial intimă sub aparenţe vizibil-atrăgătoare.” Cu toate acestea, scriitorul observă comportamentul aproape canonic, tehnic, etic pe care îl foloseşte actorul atunci când se afla sub vraja maştii, întocmai pentru a nu cădea în detaliile narcisiste. „Legile scenei îi ritualizează actorului fantasmele şi îi sistematizează delirul: clinicizându-l, căutând, adică, să-l integreze unei arii de domesticire şi utilizare normată, formal-poetică, a irealului şi iraţionalităţii, ele impun ereziilor sale o paradoxală dogmatică”, conchide regizorul Mihai Măniuţiu.

Fecioara de la Primarie

Deşi astăzi elevii au un motiv de bucurie, începerea noului an şcolar, iată că şi Nea`Gigi (primarul Ieşilor) are toate motivele sa se bucure. Este ziua lui de naştere. Aşa că se cuvine să îi urez pe această cale sincerile mele felicitari. La Palatul Roznovanu vor fi aşteptati ca in poveşti împăraţii partidelor politice, consilierii locali şi judeţeni, dansatoarele din primărie si campaniile electorale, dar şi umilii jurnalişti, pe care mai marii impăraţi îi consideră clownii de târg. Clowni sau nu, aceştia duc ieşenilor în casă în fiecare zi ştirile cele mai importante (din primarie).

DESTINUL POEZIEI MODERNE

Virgil Diaconu

DESTINUL POEZIEI MODERNE
Editura Brumar, Timişoara, 2008


Virgil Diaconu este intelectualul care foloseşte cuvintele nu pentru a umple pagini, aşa cum o fac cei mai mulţi dintre postdecembrişti, ci pentru a trăsni acolo unde arta, în cazul de faţă cea poetică, devine un mijloc de performanţă socială sau “un destin holographic” mai curând, decât o deschidere spirituală.
Cartea semnată recent sub egida editurii Brumar, Destinul poeziei moderne, ne trimite fără îndoială în acel labirint al poeziei. Preocupat de soarta poeziei contemporane, autorul critică dur poetul ce îşi formează un discurs ce “stinge duhul” artistic.
Pentru poetul şi eseisul piteştean “poezia modernă este născută, structurată şi condusă de imaginaţia poetică. Poezia este în mod fundamental viziune, imaginaţie, este viziunea întreită, originală, tensionată liric şi poetic asupra adevărurilor şi misterelor noastre profunde, a existenţei, a raporturilor noastre cu ceilalţi şi cu universul. Poezia este răspunsul sensibil, sugestiv pe care îl dăm la marile provocări ale lumii în care trăim, a existenţei în genere, şi nicidecum o joacă cu cuvintele, un simplu text, cum se spune adesea. În acest fel, poazia se acoperă de sens şi de emoţie, în loc de a fi lipsită de ele”.
Scriitorul nu menajează poezia epocii postmoderne, despre care scrie că “văzută în ansamblu este un amalgam de valori şi pseudovalori poetice. Un amalgam în care poezia de valoare aproape că este îngropată, cantitativ, de poezia mediocră”.
Parcă îndreptăţit să o spună, autorul ne vorbeşte şi despre vulnerabilitatea poetului integrat în contextul unei anumite generaţii, a unei haite. El consideră că poeţii unei generaţii “luptă pentru puterea literară” impunând canoane. Or, “cu toată această strădanie, nici o generaţie literară care deţine la un moment dat puterea nu poate să-şi ofere un destin favorabil pe termen lung şi nu poate controla nici total la nesfârşit mersul şi evoluţia literaturii în geografia locului”, conchide Virgil Diaconu.

HESPERIA – Şapte vorbiri despre spiritul European şi patologiile sale

Liviu Antonesei

Editura Feed Back, Iaşi, 2008

Hesperia este cartea pe care dacă o citeşti ai senzaţia că o auzi. Asta poate pentru că cele şapte fragmente din carte au fost mai întâi rostite, vorbite. Autorul, cunoscut publicului consummator de lectură, ne propune un itinerar în lumea ultimilor treizeci de ani.
Chiar dacă la o primă impresie, cartea pare un caiet de confesiuni, în care autorul povesteşte întâmplări din perioada comunistă ca şi când lucurile s-au petrecut ieri, volumul ne oferă o adevarată radiografie a spiritului politic, cultural şi social contemporan.
Folosind un limbaj mai curând jurnalistic, decât protocolar universitar, Liviu Antonesei ne introduce în perioada adolescenţei şi studenţiei lui, perioadă în care comuniştii, aflaţi la putere, cenzurau cărti şi articole, torturând prin “tehnicile de guerrilla” pe toţi aceia care foloseau “cuvinte interzise”. În capitolul ce face trimitere la Conferinţa ţinută la Forumul presei regionale de la Piatra Neamţ din 2003, autorul povesteşte că “în toate formele sale, cenzura i s-a părut cea mai perversă, mai eficace şi mai sinistră armă a regimului de tristă memorie”.
Ca orice intelectual care a trecut prin mrejele “capitalismului” communist, autorul păstrează faţă de actualele structuri politice europene încă o doză de scepticism. În fragmentul în care este redat dialogul purtat cu Ştefan Afloroaei şi cu Nicu Gavriluţă pe tema utopie şi ideologie, autorul scrie despre Uniunea Europeană că “este o stupizenie fără margini”. Ca şi Vladimir Bucovski, scriitor polonez care vede în UE o clonă a URSS-ului, autorul cărţii Hesperia se arată îngrijorat faţă de elitele politice. “În ceea ce priveşte actualele elite politice, apărute după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului communist, din fabricile şi uzinele socialiste care, adesea pe bună dreptate, au falimentat, acestea sunt fie o copie şi mai palidă a celor interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului târziu”, conchide autorul.
Preocupat atât de nivelul culturii publice din România, cât şi de valorile spiritului European, Liviu Antonesei reuşeşte să nu plictisească cititorul, chiar dacă în unele pasaje ale cărţii ca o revoltă, autorul prezibtă şi patologiile culturii, capitalismului şi spiritului European.

ATINS DE ARIPĂ DE ÎNGER

Aurel Brumă

Editura Performantica, Iaşi, 2008

Cunoscutul om de radio, Aurel Brumă a venit în faţa publicului ascultător, de această dată cu o carte. Cartea, apărută în primăvara acestui an, când artistul, împlinea vârsta atingerilor de înger, ne încântă cu trei forme lirice. Cea poetică, în care autorul a adunat peste douăzeci de poeme, cea a dublelor ipostaze, în care scriitorul îşi nemărgineşte orizontul eului epic şi acea stare de graţie pe care doar un interviu, realizat fie în cabinetul unui decan, fie în casa de lut a unui simplu ţăran ţi-o poate da.
Cartea de poeme ni se arată ca o spovedanie, o confesiune. Mi-a pus/ Dumnezeu/ mâna pe creştet/ să se hodine/ şi eu am fugit. / Alte păcate, părinte,/ nu ţin minte să fi avut. / Şi-mi iau nimbul/ să-l şterg de praful/ care-mi/ lumină/ sufletul. (Spovadă).
Aurel Brumă simte, ca orice mare poet, apropierea pământului şi îşi asumă risipirea anilor. Mama n-a murit de moarte/ doar s-a risipit în crini. / Cad petale din zarzări/ ca de ceară/ lumioare/ de pomeni/ şi de Amin. / Simt şi eu cum mi se-apleacă/ ramul încărcat de flori./ Poate/ este semn/ că mâine/ ne vom risipi/ şi noi. (Ceară).
Chiar dacă destinul pare să îi fi dat poetului şansa să atingă cerul, acesta acceptă alături de ceilalţi oameni rostul jocului matematic, sentimentul de graţie al aproapelui. Lumea-ntreagă e conturul/ unui sfânt şi cald şotron / Şotron şotron/ planeta e şotron / Jucăm frumos/ din om în om / meridiane/ de iubire / planeta are/ chip de om. (Crini 2).
Stând la taifasuri în partea a treia a cărţii, Starea de graţie, cu Nicu Gavriluţă, Viorel Munteanu, Gică Manole, Nicolae Calu, şi mulţi alţii, autorul cărţii nici nu observă când pe Marea de dincolo trece Leul de argint cu Aripi de La Voroneţ, albastru ce poartă Lacrimile lui Dumnezeu.

Cela Neamţu: un ortodox printre postmoderni

Paul Gorban: Suntem prezenţi la un eveniment deosebit. Iată, un vernisaj despre ferestre şi lumină semnat, Cela Neamţu. Aleea Lăpuşneanu aduce aproape săptămânal atât artişti – producători - de artă plastică, dar şi consumatori de artă. Galeriile Dana, unde ne aflăm în momentul de faţă, v-a făcut onorata invitaţie să participaţi cu această expoziţie. Este, aş putea spune, un motiv în plus să dăm acestei alei stelele pe care artiştii le aduc printre trecători, le aduc jos, printre muribunzi.

Cela Neamţu: Este adevărat, aceeastă alee a făcut istorie Iaşului. Sunt pe stânga şi pe dreapta ei locaţii celebre, avem, iată, vis-à-vis Palatul Cuza, Muzeul Unirii cu o încărcătură istorică-emoţională puternică. Sunt la Iaşi şi sunt foarte fericită. Eu sunt ieşeancă, năcută la Piciorul Lupului, la o azvârlitură de băţ. Liceul l-am făcut aici la Oltea Doamna care astăzi poartă numele merelui poet român, Mihai Eminescu. Am fost recent în curtea liceului şi m-au cuprins fiorii copilăriei. Am venit la Iaşi cu colecţia „Ferestre pentru Ierihon”, pentru binecuvântarea tapiseriilor şi pentru binecuvântarea pe care am primit-o aici, o baie de laude. Sunt copleşită. Nu mă mai spăl un an.

P.G.: Haideţi să vorbim puţin despre aceste douăsprezece tapiserii expuse în această galerie. Am văzut că aduceţi printre ele şapte opere noi. Observ acest motiv al luminii, al ferestrelor, practic o deschidere a metafizicii, o întoarcere la religie.

C.N.: Mai mult ferestrele pentru Ierihon fac această deschidere. Urmează să mai aduc încă trei lucrări cu aceeaşi amprentă. Sunt nişte metafore bune, capabile să pătrunzi prin ele, cu o libertate, totodată, deschisă privitorului. Fereastra este simbolul libertăţii, simbolul visării, simbolul Luminii, a vieţii, a soarelui, a tot ce doriţi. Prin fereastră vedem lumea şi ea, la rândul ei ne vede. În funcţie de libertatea, de capacitatea citirii operei mele te poti purifica, te poţi încărca pozitiv, te poţi elibera de acel stres cotidian.

P.G.: De ce vine Cela Neamţu, într-o lume în care arta se valorifică prin depărtări de tehnici, de mesaje biblice, depărtări de acel „centru către margini”, cu o colecţie de piese care au în centru motivul ortodoxiei, al dumnezeirii? Nu este un paradox faţă de gândirea contemporană, cea potmodernă? Lucrările acestea mă trimit la origini, arta lucrată manual sau cu războiul de ţesut, îndeletnicire romnânească, ţărănească, îndeletnicire a pământului. Se simte.

C.N. : Eu practic ceea ce este expus aici de peste patruzeci de ani. Nu îmi este jenă să mărturisesc, sunt mândră de perioada parcursă. Deci, o practic, o simt şi împreună ne bucurăm. Prin această bucurie comună simt astfel împlinirea ca artist. Poate că sunt un temperament mai special. Se mai poate găsi şi astfel de artişti. Pe lângă toate descărcările contemporane, iată că sunt şi rătăciri care au rămas în evul mediu, lângă om. Eu mă simt ca în evul mediu, în acel spaţiu întunecat, care a dat atâta lumină omenirii, asupra căreia tot revenim. Cât echilibru!... uită-te de exemplu la renaştere, ce ev mediu întunecat a fost, şi totuşi, acolo avem cele mai mari opere, cele mai valabile legi universale care nu s-au perimat nici astăzi. Tot să te apleci asupra lor să le simţi, să le iei, să le continui. Nu mă număr, zic eu, printre acei echilibraţi ci mă închin, în general, echilibrului, stării lucrurilor spuse, gândite şi simţite în normele clasicului. Aici mă găsesc. Sunt un clasic în viaţă.

P.G.: Îmi amintiţi de Liviu Franga, care spune în una din cărţile lui că este „un clasic printre postmoderni”. Iată, aceste ferestre ale lui Ierihon va deschis şi portiţa amintirilor tinereţii. Aţi întâlnit, la Iaşi, foşti colegi de liceu, de facultate, prieteni din copilarie şi adolescenţă...

C.N.: De aceea am şi ţinut să vin la Iaşi. Am vorbit cu unul dintre colegii de atunci, pictorul Liviu Suhar, ca să expun doar trei zile aceste tapiserii la Iasi. „Dar ce îţi veni?” m-a întrebat el. „Tu care ai avut în 1993 expuse douăzeci şi două de tapiserii, timp de trei luni la Palatul Culturii, cu tema Cum se face o tapiserie, în 1999 tot la Palat ai expus împreună cu soţul şi fiu, iar acum vrei doar pentru trei zile... nu doamnă, trei săptămâni veţi expune” a completat el. Vreau să le spun ieşenilor că dacă picioarele lor vor ajunge la Ierihon, să ştie dinainte că se vor întîlni, chiar şi în posteritate cu mine. Colegii mei au venit aici, m-au impresionat cu primirea lor.

P.G.: În acest vernisaj sunt expuse douăsprezece piese, din care şapte sunt noi. Are acest număr o semnificaţie aparte, văd că şi lucrările sunt pline de simboluri religioase, pasărea, fereastra, trinitatea, icoana, heruvimi?

C.N.: Pasărea este motivul meu folcloric. Dacă mă trimiţi la tradiţia populară te uiţi la pasăre. Ferestrele sunt laitmotivul meu, dacă vedeţi şi în spatele păsării este o fereastră. Ea trebuie să zboare, are nevoie de libertate, de deschidere, chiar dacă sunt pământene. Păsările sunt ca nişte personaje, îmbrăcate somptuos, în special în operele mele. Ferestrele, patru pentru Ierihon, sunt noi. Două dintre lucrările expuse, au fost şi la Paris. Am dus acolo românescul nostru. De pe urma lor am adus aur în România. Am participat la concursul internaţional „Salonul artiştilor francezi ediţia 217” din 2006.

P.G.: Cum se văd tapiseriile acestea cu specific românesc dincolo de graniţele tării noastre?

C.N.: Cred că de aceea, am acest mare succes peste hotare. Nu mă inspir din ceilalţi artişti contemporani, fac aceste opere exact cum m-aş reconstrui pe mine, le fac ca pe Cela Neamţu. Or eu sunt româncă, iar ţara noastră are atâte lucrui frumoase care trebuiesc arătate. M-am inspirat din punctul medieval de la Putna, pe care l-am adăugat şi l-am continuat. Lucrările mele circulă în toată lumea, ele m-au plimbat. Peste hotare sunt iubită pentru că vin cu lucrări din spaţiul danubiano-pontic. Eu sunt un paradox al globalizării. Practic meseria aceasta de foarte multă vreme şi nu m-am conformat noilor tehnici, noutatea mea este legată de tradiţia românească. Mă păstrez fără să mă schimb. Nu vreau să fac ca la Paris sau ca la Bruxelles. Sunt cetăţean european, mâine poimâne cetăţean universal pentru că fac ca mine, fac ca în România. Noi avem specificul nostru, iar ceilelţi europeni trebuie să simtă din ce spaţiu geografic şi spiritual venim. Eu port specificul şi religia noastră.


Valentin Ciucă: „artista îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă”


Paul Gorban: Această expoziţie a reuşit să aducă cele mai sonore nume ale artelor platice din regiune. Unde putem plasa opera artistei Cela Neamţu? Vedem că sunt folosite în compoziţia artistică semnificaţii biblice, metafizice aş putea spune.

Valentin Ciucă: Sigur, despre metafizică vorbim întotdeauna în termeni aproximativi. În cazul de faţă vorbim de orchestrarea unor elemente de tip simbolic, într-un fel de arheologie al sacrului, în sensul în care aceste multiple ierihoane sunt un elogiu aduse creştinătăţii, ortodoxiei în special, cu intenţia de a finaliza printr-o metaforă plastică, atât prin triada, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, dar şi prin arhanghelii, apostolii, oştenii cerului, heruvimii care cântă muzica celestă a paradisului. Într-o iniţiere sui generis ar trebui să pornim de la această pasăre a Paradisului care poate fi privită ca un fel de păun. Este vorba despre un vis, de un vis care porneşte de la o tantelărie aproape barocă a primului plan, profilată pe fundalul cu adevărat metafizic al unor coloane, care sugerează atât arhaitate, dar în acelaşi timp şi nişte deschideri către un orizont iluzoriu. În alt registru, avem acele şapte noi lucrări, un număr sacru, şapte ierihoane. Eminescu avea dreptate când spunea că doar credinţa zugrăveşte icoanele paradisului. Aşa face şi Cela Neamţu, credinţa ei zugraveşte, dar nu cu culori obişnuite, ci cu acele culori ale firului, culorile textile. Asta însemnaă că foloseşte vopsitul vegetal, asta înseamnă o altă formă de vibraţie a fibrei textile aşezată în cel puţin patruzeci de tonuri şi subtonuri. Bizanţul nu a fost altceva, decât postul dinaintea renaşterii. A fost nevoie de o simbioză între spiritul cupolei bizantine şi decorativul oriental ca după aceea să se intre dintr-un ev mediu care era deja pe sfârşit, în orizontul aşteptărilor unor sinteze, care s-au produs în spaţiul occidental şi spaţiul răsăritean. La Cela Neamţu lucrul acesta se vede prin apsidele lucrărilor din ierihoane, în care triada Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, aceste medalioane ca în bisericile din Bucovina, au frumuseţea materialului bine şlefuit sugerând înfăşurările succesive, trecerea timpului, înfrăţirea, îmbinarea elementelor. Cela Neamţu îşi face lucrarea ca pe o adevărată catapeteasmă, a se vedea lucrarea numărul doi, unde se vede acel perete care desparte teritorul la care are acces credinciosul şi zona de mister al altarului unde se săvârşeşte marea taină. Vedem în alte lucrări ale artistei ideea de Ştefan cel Mare, atlet al creştinătăţii, într-un fel de miniatură sub un fel de boltă bizantină, îmbrăcat în straie bizantine, ca un fel de împărat al bizanţului, trăind şi apărând hotarele de răsărit ca un fel de damnare, predeapsă de a se izbăvi prin sacrificiu. El se baza pe credinţă, armată şi pe propria lui inteligenţă. Găsim şi celelalte scene cu sfinţi într-un ansamblu decoraţional în care vom vedea întotdeauna nişte fructe simbolice din grădina raiului. Lumina se naşte odată cu dimineaţa şi sfârşeşte odată cu pierderea în astralitate, în albastrul de tonuri grave. Cela Neamţu face un tip de artă care nu permite reveniri.

P.G.: Aş putea să o consider pe Cela Neamţu un ortodox printre postmoderni pentru că se foloseşte de canoane într-o mişcare deschisă, liberă?

V.C.: Este, fără îndoială, un ortodox datorită canoanelor pe care le foloseşte, canoanele de la Athos, dar şi prin libertăţile pe care şi le asumă. Fereastra pentru mine este o deschidere către libertate, o libertate care se poate împinge până la absolut şi se poate prăbuşi în limitele individuale. Este oarecum cu dus întors, o deschidere în afară şi poate să fie o închidere înlăuntru. Aici este metafizica dspre care vorbeai la început, lucrurile nu trebuiesc judecate în dimensiunea lor materială, pragmatică. Aici avem de-a face cu lucruri care transcend comentariului banal şi riguros pe centimetrul pătrat, pentru că ceea ce contează este până la urmă o impresie de smerenie şi de sminţenie. De aceea o iubim pe Cela Neamţu.

P. G.: Este şansa ei atât de mare peste hotare datorită exportului artistic al specificului românesc?

V.C.: Asta cred că este şansa ei, inteligenţa de a rămâne diferită şi totuşi egală cu ea însăşi. Ştie de unde vine, ştie ce zestre genetică şi artistică are. A socotit că această racordare la bizanţ este de fapt o nostalgie a orientului care, după cucerirea Constantinopolului, a intrat într-un fel de barbarie în plan cultural. Există nostalgia acelor ritualuri extraordinare, iar Cela Neamţu vine din acest spaţiu al nobleţii şi al sacrificiului.


Cela Neamţu s-a născut la 16 iulie 1941, la Iaşi, la Piciorul Lupului. A absolvit Institutul de arte plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti, secţia artă textilă, clasa prof. Maria Pană Buescu, promoţia 1966. A debutat în 1966 la Galeria ORIZONT din Bucureşti cu tapiseria Reflexe. A participat la expoziţiile de artă decorativă din ţară şi la numeroase expoziţii de artă românească peste hotare, de la Moscova la New York. A participat cu lucrări în expoziţii colective internaţionale. Lucrări ale sale se află în colecţii de stat şi particulare în România, Suedia, Finlanda, Franţa, Olanda, Belgia, Anglia, Elveţia, Germania, Japonia, SUA, Canada, Grecia, Israel, Chile, Uruguay şi Italia.

Eseul cinematografic „Sex in URSS” a adus Trofeul SIMFEST 2008 la Iasi

La sfarsitul saptamanii trecute, patru dintre productiile postului regional de televiziune TVR Iasi au fost premiate in cadrul Festivalului Televiziunilor si Producatorilor Independenti SIMFEST de la Targul Mures. Festivalul ajuns deja la cea de-a sasea editie a adunat 105 concurenti. Acestia si-au prezentat materiale de televiziune plecand de la filme artistice, la reportaje si documentare. Cunoscuta prezentatoare de stiri a postului regional, Gabriela Gugeanu a obtinut Premiul pentru cea mai buna ancheta cu materialul „Bolile sanatatii rurale”. In material jurnalista surprinde cateva secvente socante despre sistemul medical din comunele iesene Prisacani, Tibana si Voinesti. „De cand sunt la TVR Iasi, din 2000 am avut posibilitatea sa fac, pe langa stiri si prezentare, si alte activitati, cum ar fi reportaje si anghete, ceea ce imi aduce multa satisfactie. Acest lucru ma tine la acest post de televiziune. Daca as pleca la un post doar de stiri as cunoaste rutina si u vreau acest lucru. Nu am nici un merit pentru ca avenit acest premiu la TVR Iasi, pentru ca eram in concediu cand s-au trimis materiale la SIMFEST. A fost o surpriza sa aflu ca sunt si eu printre premianti, o surpriza facuta de Carmen Olaru. Pentru mine conteaza mai mult aprecierea directa de la telespectator decat aprecierea unui juriu. Despre prezentatorii de stiri se spune in general ca ei citesc doar promterul. Ei bine, eu sunt un altfel de prezentator de stiri. Alerg pe teren, imi scriu textile, moderez emisiuni, mai fac anchete si reportaje, iar acest premiu vine sa confirme ca am cat de cat talent la ancheta.” a declarat prezentatoare de stiri a postului regional TVR Iasi, Gabriela Gugeanu. In 2006 prezentatoarea de stiri a mai avut o nominalizare in cadrul Festivalului Clubul Roman de Presa pentru sectiunea reportaj. Tanara jurnalista de teren, Laura Lehovolea a obtinut Premiul pentru reportaj, inspirat din viata unei comunitati etnice cu materialul „Zodia pamantului”. „Este primul premiu pe care il obtin. Trebuie sa spun ca il vad asa ca pe un dar pentru colegii mei si pentru studioul TVR Iasi pentru ca au avut cu totii rabdare in acesti trei ani, de cand lucram impreuna. Sunt foarte bucuroasa ca am primit aceasta distinctie. Este un premiu de debut, as putea spune. El vine pentru un material inspirit din viata unei comunitati entice si, intradevar, lipovenii care ne sunt foarte aproape dar despre care nu stin mai nimic reprezinta un subiect de reportaj.” a precizat juranaliista de teren al postului regional de televiziune TVR Iasi, Laura Lehovolea. Vasile Braic, realizator la TVR Iasi a convins juriul festivalului cu materialul „Setea”, iar trofeul festivalului SIMFEST a fost cucerit cu eseul cinematografic „Sex in URSS” realizat de regizorul Violeta Gorgos. „Am filmat o expozitie de grup, o expozitie care se face in fiecare primavara, o expozitie a tinerilor artisti plastici din Iasi. In materialul premiat e vorba de expozitia Erotica din primavara acestui an. Am fost si am filmat exponatele stiind ca as putea folosi si textele lui Vasile Ernu din cartea “Nascuti in URSS”. Nu este o lucrare televizata usoar, publicul trebuie sa vada de cel putin doua ori ca sa inteleaga mesajul. Dar, la festivalul de la Tr. Mures, SIMFEST, acolo unde a fost rulat in premiera, publicul s-a aratat incantat.” a declarat regizorul TVR Iasi, Violeta Gorgos. Laureata Festivalului SIMFEST 2008 va participa si in zilele urmatoare la Finala Festivalului Filmelor Muzicale din Macedonia cu materialul cu proiectul „Racord”.

Vampirii de la Manastirea Voronet

Despre Manastirea Voronet s-au scris multe. Fie despre datinile maicutelor, fie despre picturile ce inconjoara biserica, chiar si despre istoria acesteia, insa de cele mai multe ori s-a vorbit despre albastrul de Voronet. Acel albastru numai al Voronetului, acel albastru considerat de specialisti ca unic in lume si cunoscut ca si „rosul lui Rubens” sau „verdele lui Veronese”. Pe fondul albastru este reprezentat „Arborele lui Iesei" sau „Genealogia Mantuitorului nostru Iisus Hristos", iar pe coloane sunt pictati filosofii greco-latini. Dominanta a peretelui de sud, culoarea albastra este specifica manastirii ce aduna anual in cartierul Voronet din rasul Gura Humorului mii si mii de turisti, fie ortodoxi, fie de alt[ orientare religioasa. semn ca tocmai acel albastru de Voronet uneste deopotriva oamenii, indiferent de credinte si nationalitate. Albastrul de Voronet este inconfundabil; unii nu au ezitat sa-l inscrie printre notele definitorii ale culturii romane, pe aceeasi treapta cu mitul mioritic sau cel al Mesterului Manole. Pictorii au fost moldoveni, adica romani din partea locului, cunoscatori ai tehnicilor Renasterii italiene. Manastirea a fost construita in urma cu 520 de ani de Stefan cel Mare. In cronica sa, Ion Neculce noteaza: "Iara Stefan-voda, mergand de la Cetatea Neamtului in sus, spre Moldova, au marsu pe la Voronet, unde traie un parinte sihastru, pre nume Daniil. Si batand Stefan-voda in usa sihastrului sa-i descuie, au raspunsu sihastrul sa astepte Stefan-voda afara pana ce si-au istovit sihastrul ruga. Si dupa ce si-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat in chilie pre Stefan-voda. Si s-au spovedit Stefan-voda la dansul. Si au intrebat Stefan-voda pre sihastru ce va mai face, ca nu poate sa se mai bata cu turcii: inchina-va tara la turci au ba? Iar sihastrul a dzis sa nu o inchine, ca razboiul este a lui, numai, dupa ce va izbandi, sa faca manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe, sa fie hramul bisericii". In pisania aflata deasupra usii din pronaos sta scris: "Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn Tarii moldovenesti, fiul lui Bogdan Voievod, a inceput a zidi acest hram in manastirea de la Voronet in numele Sfantului, slavitului mare mucenic si purtator de biruinta Gheorghe, in anul 6996, al lunii mai 26, in luna Pogorarii Duhului Sfant si a fost terminata in acelasi an al lunii septembrie 14".Manastirea Voronetului, monument memorial si votiv, s-a bucurat inca de la inceput de o atentie speciala, atat din partea lui Stefan cel Mare, dar si din a urmasilor sai. In 1547, Mitropolitul Grigorie Rosca a construit pridvorul inchis de la vest, pentru care a adoptat o solutie nemaiintalnita pana la el - peretele de vest al pridvorului este un perete plin, fara nici o deschidere. Se creeaza astfel (impreuna cu suprafetele laterale ale masivilor contraforti de colt) un imens ecran unitar, pe care se desfasoara binecunoscuta Judecata de Apoi, care a facut ca manastirea Voronet sa fie considerata "Capela Sixtina a Orientului". Pictura exterioara a manastirii Voronet se datoreaza aceluiasi Grigore Rosca. Rezultatul a fost exceptional: Judecata de Apoi ocupa tot peretele de apus intr-o uriasa compozitie pe cinci registre, unica in arta orientului crestin. Specialistii o considera prin amploare, stiinta efectului decorativ si stralucirea policromiei, superioara compozitiilor de la Athos si celor de la Camposato (Pisa), demna de a fi alaturata Capelei Sixtine din Roma, mozaicurilor geamiei Khrie (Istambul), imaginilor de la San Marco (Venetia), din Siena, Assisi, Orvieto. Originalitatea artistului consta in curajul sau de a introduce in scena instrumente muzicale moldovenesti (bucium, cobza), peisaj local, stergare, vesminte populare. Peretele de sud este ocupat de Arborele lui Ieseu si filosofi antici, portrete socotite capodopere. Langa intrare sunt pictati Sf. Daniil Sihastrul si mitropolitul Grigorie Rosca. Pe abside, conform regulei impamantenite, Cinul aduna zeci de figuri intr-un adevarat alai. Pe cat a mai ramas din peretele nordic nespalat de ploi, Adam ara, Eva toarce lana (Facerea lumii), in vreme ce Zapisul lui Adam si Vamile Vazduhului inseamna de fapt legende folclorice. Jilturile si o parte din strane apartin secolului al XVI-lea.Inca de la inceput, manastirea Voronet a fost o adevarata lavra a isihasmului romanesc. Viata monahala s-a intrerupt in anul 1785, dupa anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic si s-a reluat in anul 1991, de data aceasta cu obste de calugarite sub staretia Stavroforei Irina Pantescu.Desi considerat multa vreme doar o figura de legenda, existenta pustnicului Daniil nu mai este astazi pusa la indoiala - nu departe de manastirea Putna se afla chilia pe care, spune traditia, si-ar fi cioplit-o cu dalta in piatra dura insusi sihastrul Daniil. Il regasim pe pustnic pe fatada constructiei adaugate la 1547 pe timpul lui Ilias, fiul lui Petru Rares, de catre mitropolitul Grigorie Rosca. Printre cei care au vizitat manastire Voronet, dar si alte minuni ale monumente de cult religios din regiunea Moldovei de nord a Romaniei amintesc in trecere pe : Charles Diehl, Henri Focillon, Paul Henri, Puig i Cadafalch, Mihail Alpatov, Viktor Lazarev. Insa nu despre istoricul acestui valoros monument, inclus nu de mult si in patrimoniul cultural european, vreau sa vorbesc ci de o experienta (traita zilele trecute) cu totul si cu totul nepotrivita locului sfant. Inca de la poarta manastirii, un chiosc specific chinezariilor te intampina greoi la intrarea pe taramul sacru. Din interiorul cheoscului o maicuta are grija sa iti aduca aminte ca trebuie sa platesti vizita cu 3 lei (am inteles astfel ca daca vrei sa te rogi intr-o manastire trebuie sa platesti), iar altii 10 lei pentru fotografii. Ajuns in cele din urma in curtea manastirii am spus unei maicute ca doresc sa aflu mai multe despre istoria monumentului religios. Dupa multe asteptari a venit un paznic caruia i-am aratat legitimatia de presa si care m-a condus la Maica Stareta Irina. Am fost bucuros ca voi avea ocazia sa vorbesc cu Maica Stareta. Ma gandeam ca am ocazia sa ma spovedesc, insa surpriza, cand a aparut Maica cerul s-a rupt, chiar si la propriu, caci incepuse sa se innoureze. Cu toata smerenia ei a inceput sa se inroseasca, sa se schimbe la fata tipand: "Voi jurnalistii sunteti niste vampiri, mereu cautati stiri si va bagati in obiceiurile noastre. O faceti de parca noi nu am sti ce avem de facut. Noi facem ceea ce ne-a dictat Dumnezeu sa facem. Este ceva ce voi, mirenii nu puteti intelege, motiv pentru care mereu va bagati coada." De fapt, eu vroiam sa aflu mai multe detalii despre acel albastru de voronet, despre relatiile cu turistii (astfel am mai aflat ca daca vrei sa ramai peste noapte la manastire nu ai cum sa innoptezi, pentru ca manastirea nu are chilii pentru turisti. Deci atentie, daca un agent de turism va spune ca aveti cazare inclusa in oferta de turism la manastirea Voronet nu face altceva decat sa va insele - cred ca este singura informatie buna primita de la Maica Stareta Irina). Am intrebat-o pe maica daca in calitate de turist pot vedea alaturi de un grup de turisti muzeul manastirii. Aceasta a inceput sa dea din maini si sa tipe, cand a aparut Maica Muzeolog, care cu toata bunavointa m-a rugat sa plec (eram impreuna cu prietena mea) si sa o las pe Maica Stareta "ca este obosita". Insa nu am uitat sfatul ei care suna asa: "Mergi la alta manastire, cauta o Maica Stareta mai inteleapta si mai binevoitoare, a noastra este obosita". Atunci stau si ma intreb, cum poate cineva sa conduca o manastire daca nu este intelept si daca nu are bunavointa, deschidere fata de mireni, fie ei si vampiri? Iata, cum este posibil ca un mirean, indiferent de pacatele pe care le are, de intrebarile pe care le pune sa fie alungat ca un caine din casa albastra a lui Dumnezeu? Am plecat cu coada smotocita bine de Maica Stareta a Manastirii Voronet, nu inainte de a mai face o vizita prin curtea manastirii pentru cateva fotografii. La iesirea pe poarta manastirii un grup de straini, cu legitimatii UNESCO (lucru ce le permitea sa intre gratuit la manastire) a bulversat aceeasi maicuta care mi-a amintit mie la intrare ca trebuie sa platesc. Dupa ce liderul de grup, care vorbea bine limba romana a reusit sa o convinga pe maicuta de la poarta ca legitiimatiile UNESCO sunt valide si ca pot vizita gratuit manastirea, acestia au avut ocazia sa se bucure de albastrul de voronet, chiar daca un bolboros ce se exorciza din maica suna asa: "astia nu au platit intrarea dar i-am vazut cu aparate de fotografiat" (acum intelegeti ce vroia sa spuna). Cu toate acestea Manastirea Voronet este un punct turistic ce merita vizitat, atat pentru acel albastru de voronet cat si pentru faptul ca la doar un kilometru de manastire poate fi gasit schitul Sf. Daniil Sihastrul.