La aproape treizeci de ani pe care îi are, Teodor Dună, autor a încă două volume de poeme, „Trenul de treieşunu februarie" – Ed. Vinea, Bucureşti, 2002 şi "Catafazii" apărut la aceeaşi editură în 2005, poate fi considerat, alături de alţi douămiişti, printre care amintesc pe Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Aida Hancer, Dan Coman, Andra Rotaru ş.a., unul dintre autorii care s-au impus în peisajul literar contemporan, (deşi sună ca un clişeu, dar nu putem să ne ferim de expresie), prin originalitatea discursului poetic.
Acest al treilea volum de poeme, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, „de-a viul" vine să ne confirme că avem în faţă un poet care face din tot ceea ce-l înconjoară poezie, asta pentru că aşa cum scrie pe coperta cărţii Mircea Ivănescu, autorul „are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atât mai irezistibilă cu cât nu pare conştient că o are". Autoritatea ce se impune aici este una de natură metafizică, deoarece Teodor Dună, în loc să se joace cu metafore şi damfuri postmoderne în laboratorul personal, aşa cum fac majoritatea dintre congenerii lui, el preferă să umble printre cele carnale şi să se deschidă, ca într-un gest de confesiune în faţa poeziei.
Întregul volum de poeme poate fi considerat un gest ritualic pe care autorul îl face întru căutarea de sine, întru descoperirea iubirii de frumos, întru înţelegerea locuirii împreună cu cele dumnezeieşti. Cu un uşor cadru suprarealist şi biografic, aşa cum întâlnim şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Teodor Dună îţi arată cum să rămâi viu printre cei care deşi vii îşi trăiesc mai curând moartea. Lectorul neavizat, ar putea înţelege că autorul este un adept al morţii, datorită poemelor lungi în care abordează problema morţii, însă mai curând am putea spune că el urmăreşte prin intermediul acestor psalmi mortuari să ajungă la cântecul luminii care menţine vie carnea.
Pe de altă parte acest strigăt al metafizicii carnale întâlnit în volumul de faţă nu se limitează la condiţia fizică a omului, ci el se îndreaptă către Dumnezeu, către Omul Dumnezeu, creat în carne înspre iubire. Iată, putem spune că avem în faţă un poet al iubirii totale, iar ciclul poemelor dedicate Clarei confirmă spusele noastre. În acest sens am să redau aici un fragment dintr-un poem pe care personal îl consider emblematic în volumul de faţă, un poem care, deşi curge spre mişcările prozopoeticului, creând astfel senzaţia de plin, el comportă viziunea unui tablou suprarealist, din care privitorul nu poate pleca ochii decât îndrăgostit şi pregătit de metamorfoze, anume „caii albaştri": „caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. la început, au crezut că marea era un râu şi au vrut să-l treacă. toţi caii trec înot câte un râu toamna. trebuie să ştii. e un lucru de neînţeles. numai că nu au găsit capătul acelui râu, şi de întors nu mai ştiau. aşa că au rămas sute de ani în ape. au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă. în tot acest timp, carla, au uitat cum arată pământul. şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri. // numai că devenind într-atât de albaştri, nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti. până au găsit, într-o seară, pământul. aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. toţi caii albaştri din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea. /…/". Trebuie văzut faptul că Teodor Dună îşi construieşte, prin deconstrucţia realităţii, un filon ontologic. Acesta fiind ancorat cu elemente cosmice moderniste. De exemplul, prezenţa calului, a culorii albastre, a mării şi a pământului ne arată că poetul cunoaşte foarte bine şi reactualizează emoţia de factură neomodernistă. Într-un alt poem, „seara curând argintie" îl vedem pe poet preocupat de grija de a conserva sau proteja viul, corpul care poate contempla liniştea naturii. El crede, ca un călugăr adevărat, că pentru a iubi total înseamnă a şti să nu şchiopătezi la fantasmele cărnii, iluziile viului.
În poezia lui, Teodor Dună ridică liniştea drept un catarg de sprijin pentru înţelegerea şi împărtăşirea viului. Iată ce ne spune în poemul amintit: „şi-n seara curând argintie vom intra / în casa de pe deal, / tu vei alerga prin camere, / vei ridica obloanele, vei / vedea / munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta, / vei râde, / îmi vei spune aici nu e noapte niciodată. / doar linişte peste tot. // în acele seri, când arginţii, vom fi doar noi, / liniştea şi casa de pe deal – doar noi, / aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele." Putem observa chiar şi în acest poem că recuperarea moralei şi a identităţii curate a viului este o altă preocupare a poetului. Motivul argintului fiind invocat nu ca un corp figurativ, ci ca un grav simbol de reîntoarcere către sine. Aici întoarcerea către sine, se petrece odată cu întoarcerea către viu, un viu după chip şi asemănare, un viu către creator, către poet. Poetul însuşi trebuie să arunce arginţii textualităţii şi să recupereze îmbrăţişarea înaltă, intimă poeziei.
Dacă Aida Hancer îşi numea lumea Amadiada, iată că şi la Teodor Dună întâlnim acest procedeu. Practic apărarea lumii începe cu arătarea şi numirea iubirii, iar „cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă" este Carla. În fond cântecele poetului sunt îndreptate în acelaşi timp femeii, viul din care rămâne viul, şi lumii în ansamblul ei. Practic poetul, aşa cum o va arăta el însuşi, primeşte năpustirea lumii în el şi astfel se vede tot mai plin, se vede viu. Iată, în acest sens, ce ne spune autorul în poemul care dă titlul volumului, „de-a viul": „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa / peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. // şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine / şi mă înconjoară. /…/ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi / ca-ntr-o mie de pieli. / îmi desprind mâinile de corp, / viaţa se învălmăşeşte în jurul meu, / îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine / ca-ntr-un canal." Un alt poem care ne-a atras atenţia este „oasele câinelui", în care autorul te plimbă în acest muzeu al universului şi îţi vorbeşte despre vietatea osemintelor. Sigur poate părea o nebunie sau un joc al absurdului, dar dincolo de orice aparenţe, şi acest poem stă alături de celelalte prezentate aici lângă ideea ce conturează volumul de poeme, anume, aceea a viului. Iată ce scrie poetul: „oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui. / în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure. / temeliile ies din pământ ca dopul şampaniilor şi scot / la plimbare casele, blocurile. / dar ce zarvă minunată. /rădăcinile dau în clocot, ies ca laptele fiert din / asfalt, din iarbă, culcă arborii ţi îi scot la plimbare". Poetul trăieşte un adevărat spectacol, un spectacol la care participă toate cele vii, aici poetul înţelegând ca fiind viu, tot ceea ce este creat şi tot ce este însufleţit. În încheiere mai putem spune că acest instrument poetic al lui Teodor Dună ne apare, aşa cum Andrei Terian scrie şi el pe coperta a patra a cărţii, „ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu