duminică, 30 noiembrie 2008

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

joi, 27 noiembrie 2008

luni, 24 noiembrie 2008

Urbancolia, Dan Sociu - Polirom 2008


Conceput ca o scrisoare către Pascal Bruckner, romanul de debut al lui Dan Sociu, publicat recent de editura Polirom, are la bază perioada in care acesta a lucrat ca jurnalist în Botoşani la postul local de televiziune CoCo TV şi suplimentul Curierul de Botoşani, patronate de un ofiţer CIA, Derrin, venit în România să inspecteze terenul pentru viitoarele baze NATO de pe lângă Prut. Paginile tânărului scriitor oferă o imagine dură despre o Românie postcomunistă, o radiografie despre oamenii dispuşi să facă orice pentru a traversa de la o zi la alta, un tablou despre ură şi iubire, sex şi pasiune.
Parcă în stilul scriitorului american Charles Bukowski, botoşăneanul Dan Sociu se apropie mai curând de acel tip de literatură care doreşte să spargă barierele impuse de critici, decât să păstreze un fir epic riguros, protocolar, respins de majoritatea tinerilor cititori de astăzi.
Cartea pare să fie scrisă ca un exerciţiu impus de autoritatea eului, ca un pariu faţă de gândirea colectiva. Autorul ei, personajul principal al cărţii, prezintă în cele aproape 200 de pagini, etape din viaţa lui personală. Îl descoperim astfel, la vârsta de 27 de ani încă virgin, orfan de tată, împărţind sărăcia cu mama lui. Aveam 27 de ani şi trăiam cu maică-mea într-o sărăcie d`aia. Ca să fiu mai exact, dacă, să zicem, am fi încercat vreodată să obţinem o subvenţie pentru căldură – ceea ce, din mândrie, dar şi din timiditate, n-am fi făcut-o niciodată -, un deştept de funcţionar ne-ar fi explicat cam aşa poziţia noastră socială: dumneavoastră vă încadraţi sub maxim, acesta fiind, adică, venitul minim pe economie, dar nu vă pot încadra la nici o categorie de venit, venitul vostru fiind, de fapt, după contul bancar, mult sub zero, undeva la nivelul la care, dacă ar fi la plus, aţi intra în revista Capital, la cei mai bogaţi români.
Tânărul scriitor trăieşte ca în filmele cu spioni. Alături de fosta lui colegă de liceu Diriga, iubita ei Derrin, descoperă secrete despre anumiţi politicieni, oameni de afaceri, scriitori celebri, cât şi despre cum au influenţat deciziile unor guverne anumite misiuni ale Agenţiei Americane. El însuşi este un produs al jocurilor de conspiraţie. Nu întâmplătoare este şi întâlnirea cu reprezentantul serviciilor secrete americane. Crezi că nu ne-am documentat înainte să te alegem? … ţi-am citit până şi căruţa aia de poeme… mamă, ce greu mi-a fost să găsesc un exemplar, mai uşor a fost să-ţi iau pe şestache un smoc de păr pentru ADN…îi povesteşte Diriga.
Ca să înţeleagă la cei aproape 30 de ani pe care îi are cum stă treaba cu democraţia, cu bau bau, Dan Sociu se întoarce la vârsta copilăriei, când descoperă gustul libertăţi. Revoluţia din `89, pentru el şi familia lui nu a însemnat decât adâncirea într-o groapă a sărăciei, în timp ce pentru alţii un punct de sprijin pentru lansarea financiară şi politică. Autorul Urbancoliei ne prezintă o Românie în care nimeni nu îţi spune că te iubeşte atunci când eşti copil, o Românie a lucrurilor băgate forţat pe gură. Iubirea faţă de cel din familie sau faţă de vecinul din bloc sunt pentru noi mofturi. Cel mai bun mod în care poţi să-ţi exprimi dragostea pentru cineva e să-l hrăneşti, să-i bagi lucruri pe gură, conchide autorul.
În ansamblu, romanul Urbancolia nu urmăreşte să impresioneze prin temele alese de autor, nici să păstreze firul epic al uni roman de tip clasic. Personajele sunt alese întâmplător, în funcţie de situaţia în care este pus povestitorul. Puţine dintre acestea apar în circuitul complet al romanului. Povestirile lui Dan Sociu sunt aşezate în carte asemenea unei structuri urbanistice. În centrul romanului avem povestea unui tânăr scriitor, care îşi duce veacul citind sticle de vodk şi bere, îndrăgostit de femei pe care nu le poate avea. Romanul capătă contur odată cu încurcatele căi ale urbanului, pe care debutantul îşi lasă liberă, asemenea maşinilor în cu vitezomani, adrenalina memoriei. Autor şi a două volume de poeme, Dan Sociu reuşeşte să se joace, nu abuziv, cu metaforele. Chiar prezenţa unor personaje sau a unor situaţii sunt prin construcţia lor metaforele acestui oraş pe care botoşăneanul îl (re)construieşte.

4 poeme vizuale




joi, 20 noiembrie 2008

Laboratorul fenomenologic al lui Alexandru Dragomir - Cinci plecări din prezent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005


În vara anului 2004, în sala Aula Magna a Universităţii „Al. I. Cuza”, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduceau în faţa studenţilor o carte cu un autor mai puţin cunoscut până în acel moment. Aşezat confortabil în unul din scaunele Aulei Universităţii ieşene aşteptam nerăbdător deschiderea conferinţei. S-a vorbit despre grupul de la Păltiniş, unde se ţineau întâlniri şi dialoguri filosofice între Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, etc. Amintirea, în subiectul zilei, al momentului Păltiniş a însemnat un pretext pentru a ne introduce în universul de discurs. De fapt, Liiceanu şi Pleşu veniseră la Iaşi pentru a ni-l aduce pe Alexandru Dragomir. Astfel, am luat la cunoştinţă în acea zi de gândirea dragomireană, o gândire a banalităţilor cu valoare metafizică. În volumul postum, Crase banalităţi metafizice, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu aduc laolaltă o parte din prelegerile pe care Alexandru Dragomir le-a ţinut între anii 1985 şi 2000. La aceste prelegeri, ţinute în casa lui Liiceanu, participau Sorin Vieru, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Cătălin Partenie şi alţii.
Despre acest filosof român, Gabriel Liiceanu scria, în nota de editor a cărţii Crase banalităţi metafizice, că nu a publicat în timpul vieţii mai nimic şi că volumul apărut la editura Humanitas este rezultatul unor meditatii lăsate de filosof în cele câteva caiete păstrate într-un dulap de soţia lui.
În volumul acelui an (2004) găsim preocupările lui Dragomir faţă de gândirea lui Socrate, a lui Aristotel, Descartes, dar şi o preocupare a filosofului - format la şcoala lui Heidegger – faţă de teme filosofice cum ar fi timpul – cu toate ipostazele lui - problema întrebare – răspuns, a dialogului, despre bărbat şi femeie, raportul cu: natura – semenii – divinitatea, cât şi despre libertate şi supuşenie.
Însă, atenţia acestui semnal nu se îndreaptă asupra primei cărţi a lui Alexandru Dragomir, ci mai cu seama asupra volumului, publicat cu un an mai târziu la aceeaşi editură, Cinci plecări din prezent – Exerciţii fenomenologice. Paginile acestui volum, pentru mulţi necunoscători de filozofie, ar putea să nu spună mare lucru dacă ei nu cunosc ceea ce este fenomenologia. Or, această carte poate fi citită şi de un necunoscător a teoriei lui Edmund Husserl referitoare la fenomenologie, deoarece găsim în ea cea mai potrivită introducere în fenomenologie.
Cartea are două părţi. Prima parte este mai mare decât cea de-a doua. Aici găsim o gândire alarmantă, Dragomir fiind preocupat de problema lumii (neştiută) ca oglindă pentru toţi, de nevoia de identificare sau descoperire în cel din oglindă, despre o dialectică a privirii - eşti ochi în ochi cu tine însuşi. În această parte a cărţii Dragomir ne propune o trecere dincolo de lucruri, de banalitatea lor, o trecere spre metafizicul acestora. În paginile acestei prime părţi a cărţii o idee ce apare obsesivă în gândirea dragomireană este cea a cufundării noastre în istorie de unde şi acel câh – strat al lucrurilor degradante. Componentele acestui strat – scrie Dragomir – le întâlnim la tot pasul. Dincolo de sensul metafizic al acestui câh, găsesc şi un sens poetic, metaforic, un manifest la adresa politicului acelor timpuri (comuniste). Aici putem vorbi de originalitatea lui Dragomir, deoarece el pleacă de la o idee legată de lucruri şi o transformă, cu riscul de a se plictisi, în exerciţiu fenomenologic.
Golul metafizic al lumii (ca posesie) contemporane constă în pierderea centricităţii omului de creştinism ca urmare directă a progresului ştiinţific. Aflat în această lume, în care omul excentrizat a devenit mic de tot, Dragomir încearcă să-şi înţeleagă propria-i existenţă, propria-i esenţă în această existenţă şi cum altfel ar putea face acest exerciţiu fenomenologic dacă nu s-ar raporta la gândirea antică, la Socrate. Dragomir conştientizează plecarea din prezent ca pe-o evadare, evadare ce tinde spre ştiinţe.
Întregul text e un tărâm al întrebărilor, cărora Dragomir nu încearcă să le aducă un răspuns prompt, le vede cu ochiul fenomenologic, văzându-le lucruri, lucruri ce pot fi examinate. În fond, conştientizarea lor şi punerea lucrurilor în idee ne salvează spre evadarea din prezenţă, o prezenţă a omului lipsit de centru. Dragomir pune problema falsităţii, a înşelăciunii în mod deosebit în faţa cunoaşterii despre noi, cât şi despre lucruri. El se îndoieşte de tot, pune totul în acel socratic ştiu că nu ştiu, de unde şi construieşte un întreg demers hermeneutic.
Confruntarea cu sine însuşi, problema moralei, care ne face adesea să ne vedem mai răi decât suntem, tematizând răul şi lăsând în vag binele, problema nemuririi, a vieţii (ca dat personal, individual – aici Dragomir denotă caracterul existenţialismului sau heideggerian asupra problemei ontologice), şi multe alte probleme filosofice (sau nu) fenomenologic vorbind – cum o face însuşi Alexandru Dragomir – implică o evadare din prezent, în theorein, în sensul platonic – aristotelic.
În cea de-a doua parte a cărţii, Alexandru Dragomir se prezintă cu eseuri mai scurte, de o întindere de maxim cinci pagini. Unele texte sunt doar începute, nu şi sfârşite, fiind puse doar la nivel problematic. Găsim în această parte a cărţii idei întâlnite şi în prima parte. Acolo unde Dragomir a considerat că nu a terminat exerciţiul, revine în această parte pentru a-l continua. Dacă în primele pagini a cărţii am descoperit un tărâm pur filosofic, în partea a doua descoperim o combinaţie a lumilor, o dialectică a ei am putea spune, a lucrurilor filosofice şi a celor pragmatice, un laborator fenomenologic.

miercuri, 19 noiembrie 2008

Mama Sonya, cartea unui regiment de personaje


Cine îl cunoaşte pe scriitorul Nichita Danilov ştie că fiecare carte semnata de aceasta, fie ea de versuri, fie de proză nu are să însemne, decât o nouă provocare. Autorul personajului Bikinski din romanul Tălpi - Şotronul, dar şi a multor alte spectaculoase imagini lumeşti sau extraterestre, ne-a împărtăşit anul acesta cu două din ultimele lui creaţii lirice, iar aici mă refer la Locomotiva Noimann, roman apărut recent la editura ieşeană Polirom, şi Mama Sonya, carte ce adună sub coperţile sale nici mai mult, nici mai puţin de 25 de povestiri, editată la Curtea veche.
În paginile de faţă am în vedere ultima carte menţionată, asta deoarece, încă din primele rânduri ale ei, autorul m-a prins în mrejele fantasticului. Deşi este clar, chiar dacă avem o culegere de povestiri, scriitorul ce-şi „tuşeşte” de câţiva ani cuvintele la tulpina Copacului din Copou ne invită să construim un puzzle absurd, un regiment de soldaţi în care ne descoperim luptând fie pentru bani, fie pentru putere, asemenea regelui care a domnit peste nu ştiu ce popor, într-un nu ştiu care timp. Ne descoperim, ne dezvelim cu fiecare pagină când violenţi, când tandri, când iubind, când urând. Autorul ne pune să alegem între viaţă si moarte, între extaz şi agonie, ne invită printre artişti, printre tablouri cu nuduri şi melci pe care doar orbii le pot picta.
Cititorul este pus într-o situaţie complicată. Asemenea unui copil ce îşi desenează singur pe alee şotronul. El va trebui să treacă prin toate mrejele jocului, va trebui să îşi asume încă de la început responsabilitatea celor ascunse în paie, sub chipul celei mai iubite fiinţe, mama. Asemenea copilului Hans, pe care îl descoperim în primele pagini ale cărţii, cititorul cade în cadrul hipnotic construit de arhitectul tuselor, ca un pacient cu adevărat nebun. Parcurgând întreaga carte descoperi cu fiecare pagină câtă fantezie este prezentă în viaţa unui om şi, în acelaşi timp te întrebi câte dintre acestea le-ai trăit sau câte mai sunt de trăit.
Cu toate acestea, chiar din prima povestire autorul se divulgă cititorului, anunţându-l că totul nu este decât o glumă, decât o lecţie de maturitate, o lecţie de viaţă pe care cititorul, trebuie, să o primească. „Nu-i decât o păpuşă, spuse Tatăl, căutând să-şi ascundă râsul în barbă. Un simplu manechin.” explică Nichita Danilov. Însă, ca un adevărat maestru al cuvintelor, autorul ne determină să ne găsim pe noi înşine, aşa cum suntem, neînţelegând jocul. „Hans însă nu înţelegea nimic. Cu ochii îngroziţi privea spre Tatăl care ţinea manechinul într-o rână, scuturându-l în faţa sa şi dorind cu tot dinadinsul să-l convingă pe Hans că ceea ce ţine el în mână e o momâie.”
Peisajele pe care Nichita Danilov le construieşte şi le pune la dispoziţia cititorului nu fac decât sa ne amintească faptul că autorul se semnează, se gravează, se imprimă în memorie asemenea unui bun orator care are un singur ţel, acela că toţi cei care îl ascultă, îl văd, nu fac decât să fie doar prezenţi în regiment, ci şi sunt pregătiţi să intre în urechea imensă a elefantului venit dintr-un anume oraş.
Autorul este când ironic, când dur, când înconjurat de comisari. Cu trompa neobişnuit de lungă ne vorbeşte despre sistematizarea satelor şi oraşelor, despre Blok-ul cu multe ferestre şi multe uşi al sovieticilor. Turnul de fildeş al comuniştilor pare să fie babilonul de carton în care domnii îşi duc viaţa ca la ţară. „…de fapt. Aceşti domni agricultori, nici n-ar fi trebuit acum să mai iasă, da, domnilor, din Blok, căci aveau aici, domnilor, tot ce le trebuia; totul, totul la îndemână, domnilor, dar ca să-şi mai amintească vremurile de altădată, domnilor, domnii agricultori o luau dimineaţa cu mâinile la spate, domnilor, peste câmpuri şi se întorceau acasă abia spre prânz, domnilor, pe uşile din dos, lăsate special deschise, şi parcă fără ţâţâni şi urcau cu liftul până la etajul lor, domnilor, pentru a mânca şi apoi a se întinde în pat, domnilor, şi a privi melancolic în tavan sau, domnilor, pentru a se plimba dintr-un colţ în altul al sufrageriei şi a privi din când în când, domnilor, pe fereastră, căci în tavan nu era de văzut mare lucru, domnilor, şi nici la televizor, vacile şi boii, domnilor, porcii şi ovinele şi ici-colo câte un cal priponit de calorifer fusese plasaţi mai întâi la subsol şi îngrijiţi cum se cuvine, domnilor, apoi, domnilor, toate aceste capete, domnilor, mici, mijlocii şi mari, au fost încet-încet deplasate la etajele superioare, unde puteai admira, domnilor, nu exagerez, domnilor, o privelişte cu adevărat dumnezeiască, domnilor comisari.”
Cu o măiestrie subtil manipulatoare, autorul se foloseşte de iconografia ironiei. Relevant în acest sens este povestirea Parabola poporului bulit, povestire care parcă în continuarea aceluiaşi demers arhitectural folosit şi în povestirea Turnul, Nichita Danilov nu se desparte de poporul consumat de ruşi înainte de o mie nouă sute optzeci şi ceva, popor în perimetrul trasat de Dunăre, Nistru, Tisa şi Marea Neagră, adică poporul bulit. El explică întreaga evoluţie a acestui popor, folosindu-se de seriozitatea şi rigurozitatea pe care doar un profesor de şcoală de liceu o poate avea. „Că buliţii au apărut în locul unei vechi populaţii tracice, care a dispărut nu se ştie unde, şi când în locul unui popor mândru, şi care cu o mână înfunda în pământ plugul de lemn şi cu alta agita deasupra steagul făcut dintr-un cap de bour ce mugea sinistru în bătaia vântului de stepă, (…) un popor ciudat cu spinarea frântă în două şi ochii flămânzi de umilinţă. În scurta şi bizara lor existenţă, buliţii carpato-dunăreni au avut ca vecini de răsărit pe marele popor bulit rus (întemeietorul civilizaţiei bulite) – numit şi sovietic sau eliberator; (…). Ca zeu al acestui popor a fost Bulă”.
În unele locuri Nichita Danilov îşi dezveleşte trupul de prozator şi ia înfăţişarea de poet unde încântă cântând despre iubire numai cum un îndrăgostit poate să cânte. Te invită să îl cunoşti pe Saul, un bărbat gelos, trecut de o vârstă, dispus să meargă oricât de departe pentru a îşi împărtăşi iubitei sentimentele cel nechează. „Îl chema Saul, dar sufletul său nu era pe măsura trupului. Noaptea, în timp ce era cufundat într-un somn adânc, un cal frumos îşi scotea botul umed din pieptul lui Saul, privind trist la luna ce atârna ca un pepene galben din tavan, ba ivindu-se, ba ascunzându-se după cei câţiva norişori confecţionaţi din hârtie ce se pierdeau de ici-acolo prin încăpere, uneori coborând până-n dreptul ferestrei, alteori până-n podea, şi învăluind încăperea şi tot ce se afla în ea într-un abur dens, roşiatic.”
Nici nu observi când treci de la un nivel al lecturii la altul. Din simplu cititor devii martor al suferinţelor şi deopotrivă a bucuriilor personajelor. Te îndrăgosteşti şi eşti dezamăgit, rămâi uimit când dintr-o dată nu mai simţi paginile cărţii, ci parfumul frumoasei Zabell, iubita lui Saul. Când textul devine un ring de vals, şi te descoperi asemenea unui armăsar alb alături de cea mai frumoasă femeie într-o cadă plină de şampanie şi flori, te trezeşti spre finalul cărţii că eşti martorul unor orgii care te aduc din nou în ipostaza de simplu cititor în criză, aflat în căutarea propriului personaj. În acest sens au fost construite imaginile uşuraticei Gizela, iubita tuturor liceenilor virgini şi strigătul disperat al propriului fiu. „Când Leonard gemea între genunchii mamei sale, ceilalţi veniră cu lumânări aprinse şi lanterne şi atunci se auzi un ţipăt disperat de trup cuprins de agonie, care făcu ca pereţii negri ai cavoului să se umple de ţurţuri de ruşine şi păcat: ţipau în acelaşi timp, şi aproape cu aceeaşi voce ascuţită, şi mama, şi fiul prăvălit la pieptul ei.”
Aşa cum am sugerat încă din primele rânduri, cartea ni se arată circulară, ca un puzzle, chiar dacă avem de fapt nişte povestiri. Nichita Danilov, ca şi alţi scriitori contemporani, preferă să nu lase cititorul în labirintul liricului. Dimpotrivă, îi oferă cheiţa şi calea spre tălmăcirea tuturor măştilor arătate pe parcursul paginilor. Dacă în primele povestiri îl găseam pe Hans la vârsta copilăriei, speriat ca şi cititorul de necunoscutele trepte ale realului şi fantasticului acestei cărţi, iată că în ultima povestire îl găsim pe Hans matur, bărbat însurat, având o căsnicie regretată, eşuată, o căsnicie a morţii. Autorul ni-l arată pe Hans abandonat de soţie şi amantul acesteia pe un trotuar. „Hans dormea ghemuit pe trotuar, cu chipul tras pe ochi şi genunchii strânşi la piept. Mâinile îi erau înţepenite de frig. Nu-şi mai putea mişca degetele. Simţea că nu mai are mult şi îngheaţă. Măcar dacă şi-ar fi putut întinde mâna până la sticlă, s-ar fi încălzit un pic. Era însă peste puterile lui. Mâinile îi erau parcă de lemn. Stăteau ca nişte cioate în zăpadă. Şi nu se vedea niciun fel de maşină venind pe şosea. N-o să mai apuce dimineaţa. O să se cureţe Hans.”

joi, 13 noiembrie 2008

Un proiect transfrontalier vizeaza lupta impotriva traficului modern de finite umane


In cursul zilei de ieri reprezentantii asociatiei EuroDEMOS in parteneriat cu Organizatia Obsteasca Generatia Milemiului III din Republica Moldova au lanstat proiectul transfrontalier “Ce visezi? Unde ajungi? Proiect de informare, educare si preventie a traficului modern de finte umane”. Proiectul se va desfasura sub egida Uniuneii Europene timp de 12 luni, iar obiectivele acestuia privesc crearea unei strategii commune de preventie a traficului de persone, crearea unei retele de parteneriat durabile intre cele doua state dar si crearea unui centru Transfrontalier de Preventie a traficului Modern de Fiinte Umane, centru ce va fi dotat cu personal specializat. „Prin intermediul acestui proiect vom urmari sa informam populatia si sa implicam autoritatile in tratarea fenomenului traficului modern de fiinte umane care se ascunde sub acoperirea de agentii de manechini, organizatori de spectacole, impresariat artistic, etc, activitati care se desfasoara de catre personal necalificat, activitati care nu ofera nici un viitor tinerilor, tocmai pentru ca aceste firme care se erijeaza in specialisti care promoveaza tineri in domeniul artelor si al formatorilor de opinii, necunoscand domeniul nu le pot oferi tinerilor nici o informatie coerenta. Mai mult aceste firme nu fac altceva decat sa livreze copii pentru case de filme porno, pentru agentii de dame de companii, etc. Prin acest proiect ajutam opinia publica, folosind materiale pliante, seminarii si dezbateri sa se vada diferenta dintre spectacol legal, desfasurat de profesionisti acreditati si cei care se erijeaza in profesionisti ai domeniului tocmai pentru a corupe si a trafica tinerii.”a declarat Presedintele Asociatiei EuroDEMOS, Morel Bolea. Conform unui raport al Agentiei Nationale Impotriva Traficului de Persoane pana la sfarsitul lunii septembrie al acestui an in Iasi au fost inregistrate aproape 70 de persoane care au fost supuse traficului de persoane, dintre care 49 provin din mediul rural, iar aproape 40 sunt tinere pana in 30 de ani. Majoritatea victimelor sunt traficate in Spania, Italia, Grecia, Cehia si Germania. Valoarea proiectului lansat de Asociatia ieseana EuroDEMOS este de peste 50 de mii de euro.

luni, 3 noiembrie 2008

Fiţi Hit`Ascultători

www.radiohit.ro

Incepand cu ora 14